Dragoste fierbinte

CAPITOLUL 1

Părul lins. Fața ovală.

Scout Ritland își memora primele impresii despre femeia pe care o zărea, din când în când, de partea cealaltă a sălii de bal. Arăta uluitor, era cu totul aparte.

Cei doi erau despărțiți de o mulțime de musafiri puși la ștaif, amețiți de bolul cu punci din fructe tropicale, datorită căruia chiar și cel mai încercat băutor își pierde controlul într-atât încât să se arunce gol în valurile Pacificului.

Scout nu era chiar atât de amețit, doar că îi răsuna în urechi un zumzet foarte plăcut. Era tot atât de intens ca și strigătele păsărilor de noapte din jungla care străjuia Coral Reef, splendida stațiune care, în seara asta, își deschidea oficial porțile.

Miraculosul punci făcea parcă să dispară inhibițiile, să înăbușe moravurile, să învingă ideile preconcepute referitoare la egalitatea sexelor.

Scout o fixa pe femeia cu rochie albă, colantă, cu o privire lacomă și scrutătoare, care de altfel nu-i era caracteristică. Fără cea mai mică urmă de reținere, o evalua, pur și simplu, ca pe un obiect ce-ți oferă plăcere sexuală.

Parrish Island produce un asemenea efect asupra vizitatorilor. Locul acesta, un simplu punct dintr-o înșiruire de puncte pe o hartă a Pacificului de Sud, era pur și simplu amețitor. Abundau flori parfumate, copaci și cocotieri. Fastul american nu se făcea simțit.

Doar cu câteva ore în urmă, Scout căzuse pradă farmecului insulei. Pentru prima oară de când venise acolo cu câteva luni în urmă, își aruncase privirea peste zidurile hotelului, placate în marmură de un roz sidefiu. Până acum își consumase atât de mult din timpul, energia și gândurile lui, încât nu avusese prilejul să admire insula aceasta neîntinată și locuitorii ei prietenoși.

În special pe unul dintre ei, pe femeia în alb. Doamne, era superbă. De la distanță, afișa chiar o aroganță ironică. Ea îi observase privirea insistentă și îi răspunsese cu o uitătură rece, cântărindu-l la rândul ei. Apoi, îl ignorase în mod voit, ca și cum nimic în legătură cu persoana lui nu ar fi putut s-o intereseze vreodată.

Scout era intrigat. Nu o văzuse niciodată prin stațiune, cât timp se construise aceasta, așa că nu putea fi o angajată a hotelului. Să fie soția vreunui funcționar? Gândul acesta era al naibii de deprimant. Căuta să scape de el, odată cu paharul de curând golit. Dacă era măritată, unde îi era soțul? Ce om întreg la minte ar lăsa o femeie frumoasă ca ea să se vânture singură într-o încăpere plină de bărbați, care de luni de zile se aflau departe de căminul lor?

Nu, Scout nu credea că este măritată sau că ar avea vreo legătură serioasă. Nu arăta a femeie îndrăgostită. Atunci, cine era, se întrebă el, supraveghind dezinteresat aranjamentul de mâncăruri exotice de pe una dintre mese și nepierzând-o din ochi?

— Bună treabă, domnule Ritland, comentă cineva în trecere.

— Mulțumesc.

O mare parte din hotelul stațiunii era construit peste apele unei lagune liniștite. Scout proiectase această minune, lucrând împreună cu arhitectul. El primea astfel partea lui de glorie, grație eforturilor sale ingenioase. I se strânsese mâna de atât de multe ori, încât îl durea de-a binelea. Îl durea și umărul, acolo unde toată lumea îl bătuse cu însuflețire, felicitându-l pentru reușita lui.

Amețit mai mult de beția succesului decât de cea dată de punciul de fructe, își croi drum prin mulțime. Vroia să ajungă acolo unde femeia stătea în picioare, în apropierea uneia dintre ieșirile înalte și boltite ale clădirii.

În momentul în care ajunse destul de aproape de ea ca să poată fi auzit, ea se întoarse dintr-odată și îl privi drept în ochi. Scout rămase înmărmurit. Respirația îi deveni precipitată.

Ochii ei migdalați, ușor lăsați în jos, nu erau de un căprui închis așa cum se așteptase, ci albaștri. Niște ochi electrizanți, uluitori.

— Încotro, Scout? Mă bucur că te-am prins înainte de a pleca.

Cineva din spate îl apucă de umăr și îl întoarse din drum. Continuând, pe cât posibil, să nu-și desprindă privirea de cea a femeii, capul lui urmă totuși, firesc, mișcarea de rotație a trupului.

— Ah, domnul Reynolds, zise el strângând mâna care-i fusese întinsă.

— Corey, îl corectă magnatul hotelului. Ai făcut o treabă grozavă. N-ai obosit deja să tot auzi același lucru?

Scout dădu din cap și râse autoironie.

— Niciodată.

— E inutil să spun cât de mulțumiți suntem. Vorbesc în numele tuturor membrilor corporației.

— Mulțumesc, domnule.

Scout nu-și putea permite să nu fie politicos cu omul care-i semnase niște cecuri grase, dar aruncă rapid o privire peste umăr. Femeia dispăruse. Drace!

— N-a fost o sarcină ușoară, spuse Corey Reynolds. Mai ales când iei în considerare toate dificultățile pe care le-ai avut de înfruntat în timpul construcției.

Scout întrebă:

— Va referiți la atitudinea insularilor față de muncă?

Celălalt bărbat dădu din cap.

— Ei nu înțeleg absolut deloc importanța termenelor limită sau a zilei de lucru de opt ore, spuse Scout cu tristețe. Niciodată, perspectiva unui salariu mai mare pentru ore suplimentare nu i-a împiedicat să meargă la o petrecere și au cam zece în fiecare lună. Dar asta, totuși, nu m-a deranjat atât de tare ca hoțiile. Îmi cer scuze din nou că am făcut cheltuieli suplimentare de la buget, pentru a reface stocurile.

— N-a fost vina ta că dispăreau tot timpul. Eu știu că ai făcut tot posibilul ca să prinzi hoții.

— Jigodii nenorocite, spuse Scout, respirând cu greutate. Am stat la pândă timp de patru nopți cu multă atenție. Dar chiar în noaptea în care am hotărât că totul era inutil și m-am dus la culcare, am fost prădați din nou.

Având impresia că vede cu coada ochiului o licărire de alb, Scout își întoarse capul spre terasă. Nu era nimic altceva decât lumina lunii în aerul înăbușitor și înmiresmat. Mai era ea oare încă acolo, ascunzându-se în umbrele grădinilor tropicale?

— … personal?

Oare ce îl întrebase domnul Reynolds? Ah, da!

— Nu, nu am văzut nimic din insulă, în afara locuitorilor din imediata apropiere. M-am gândit să-mi iau o săptămână de concediu sau ceva în genul acesta, înainte de a pleca acasă.

— Bună idee. Fă-ți timp să lichidezi totul înainte de nuntă. Bănuiesc că mai este încă de actualitate.

— La sfârșitul lunii viitoare.

Domnul Reynolds zâmbi și întrebă:

— Ce mai face domnișoara Colfax?

Corey Reynolds îi fusese prezentat lui Jennifer Colfax la un dineu la Boston, unde era sediul central al Grupului Reynolds. Stațiunea Coral Reef era pe atunci doar un proiect arhitectural.

Pe Scout îl bucura faptul că el amintise numele logodnicii sale. Întotdeauna putuse conta pe Jennifer ca ea să producă o impresie bună.

— Din scrisori reiese că e bine, răspunse el.

— E tot așa de frumoasă?

Scout zâmbi larg.

— Foarte.

Bătrânul chicoti:

— Ai mare încredere în ea, de o lași singură atâta timp!

— Înainte de a pleca, am căzut la o învoială. Nu mă puteam aștepta să stea singură acasă în fiecare seară, cât timp eu sunt plecat. E liberă să se întâlnească cu cine vrea, atâta vreme cât totul rămâne platonic!

— Nu numai că ai încredere, dar mai ești și generos. De altfel, cred că abia așteaptă să-și revadă logodnicul acasă, în Statele Unite.

Scout ridică din umeri.

— A stat în Europa mai multe săptămâni, în timpul verii. S-a ocupat de magazinul de antichități al mătușii ei.

— Da? întrebă Reynolds politicos. Dar ce face acolo?

— Se află în treabă, asta e! Jennifer se tot face că se ocupă ba de antichități, ba de muzică, ba de modă.

— Și soției mele îi place să se afle în treabă. Când nu face cumpărături, adăugă Corey Reynolds, într-un hohot de râs.

Și, sorbind din paharul cu punci, întrebă:

— Sunt adorabile, nu-i așa?

Scout urmări privirea domnului Reynolds. El se uita la una dintre fetele de pe insulă, angajate pentru a servi sandviciuri în timpul serii. Era îmbrăcată într-un sarong scurt cu model floral, care îi înfășura cu eleganță trupul mlădios. Ca majoritatea femeilor de pe insulă, era măruntă și foarte drăguță, avea părul negru, lucios, ochii întunecați și ademenitori și un zâmbet gata fabricat.

— Chiar dacă sunt logodit, spuse Scout, nu pot să nu observ că minunata populație feminină este una dintre bogățiile naturale din Parrish Island.

Reynolds își întoarse privirea către Scout.

— Ce-ai de gând să faci aici, pe insulă, în timpul care ți-a mai rămas?

— Să uit de toate. Să scap de termene, de muncitori care de-abia se mișcă, de telefon. Să mă duc la pescuit. Poate să și vânez puțin. Să fac surfing. Să zac pe plajă și să nu fac absolut nimic.

Se aplecă puțin și adăugă:

— Dacă mă prinde o băștinașă frumoasă cu sânii goi, nu veni prea repede să mă cauți.

Corey Reynolds chicoti din nou și-i trase una pe spate.

— Mare păcătos mai ești. Îmi place că ai simt umorului.

Și-au strâns mâinile, iar Corey Reynolds l-a lăudat din nou pe Scout pentru reușita sa.

— Ne vedem la Boston. Vreau să discut cu tine niște proiecte de viitor. Promite-mi că vom lua masa în curând, împreună cu adorabila Jennifer.

— Ne-ar face mare plăcere, domnule. Mulțumesc.

În momentul în care bătrânul se îndepărtă, Scout simți că se înăbușă de bucurie. El nu voia să facă parte din Grupul Reynolds. Sistemul de corporație nu se potrivea personalității lui. Găsea că astfel i se limitează puterea de creație. Dar, în mod cert, dorea un alt contract cu Grupul și părea că exact la asta se gândea și Corey Reynolds.

Proiectul stațiunii Coral Reef fusese pentru Scout prima lui mare lovitură. Și-a dat seama că trebuia să profite de acest succes, atâta timp cât se afla încă în atenția factorilor de decizie.

După discuția avută cu Corey Reynolds, simți și mai tare nevoia să sărbătorească ceva. Luând un alt pahar de punci de pe tava de argint a unei chelnerițe, trecu pe sub o arcadă, înspre terasa de alături.

Zidurile exterioare ale stațiunii erau împodobite cu vrejuri de Bougainvillea, pline de mănunchiuri de flori fremătătoare. Nu se făcuse niciun fel de economie pentru a decora hotelul în interior și pe dinafară. Vaze orientale imense, neprețuite, purtau ferigi luxuriante și palmieri ornamentali. Lumini, asemeni unor licurici uriași, pâlpâiau, încrustate în zid, puse strategic de-a lungul aleilor șerpuitoare din grădini.

Trepte largi și joase coborau de pe terasa principală către un alt nivel. Una din alei o lua la stânga, către piscina cu trei nivele, cu cascadele ei artificiale și artezienele sale frumos decorate. O altă alee ducea jos, spre plajă, unde nisipul părea o panglică gălbuie între pajiștea îngrijită și valurile ce se spărgeau liniștite.

Chefliii ce căutau un loc mai izolat părăsiseră sala de bal. Un grup de asiatici discutau afaceri la un pahar, în jurul unei mese, pe terasa de mai jos.

Uitând de toate și de toți, în afară de ei înșiși, doi tineri se sărutau lângă unul din palmierii de pe pajiște. Un alt cuplu se plimba mână în mână prin valuri, purtând încă hainele de seară și legănându-și pantofii în mâini.

În mijlocul peisajului, luminat de lună, apăru o siluetă solitară. Ca hipnotizat, Scout coborî treptele spre ea. Lumina lunii cădea pe rochia ei albă, făcând-o să strălucească în întuneric ca lumina unui far. Ea stătea nemișcată, cu fața spre ocean, cu privirile pierdute peste apă, de parcă ar fi comunicat cu ea printr-un limbaj tăcut și sacru.

Grozavă rochie, se gândi Scout, când ajunse mai aproape. Jennifer n-ar fi purtat așa ceva. Puține femei din Noua Anglie ar fi făcut-o, de altfel. Rochia era uluitor de simplă, dar izbitor de sexy. Era adânc despicată pe coapsă. Veșmântul colant lăsa un umăr complet gol. Adierea parfumată i-l lipea ușor de trup, scoțându-i în evidență sânii și V-ul dintre coapse.

El simți o urmă de vinovăție, gândindu-se la Jennifer. Dar ea se afla în cealaltă parte a lumii Această insulă i se părea atât de departe de Jennifer și de Boston, de parcă s-ar fi aflat pe o altă planetă. Regulile de comportament care se aplicau acolo erau aici la fel de inutile ca și o jachetă de lână.

Muncise luni de zile, fără oprire. Merita o noapte de plăcere, nu-i așa? Trăise într-unul din locurile cele mai exotice de pe pământ și nu avusese nici cea mai mică șansă să-i guste plăcerile.

Tentativele de a se justifica i se adunau în minte, dar ar fi reacționat chiar și fără ele. Luni de abstinență sexuală, licoarea tare pe care o băuse, peisajul tropical, femeia frumoasă, formau o combinație afrodisiacă teribil de puternică, în fața căreia nu putea să reziste.

Auzindu-i pașii, ea întoarse capul și îl străpunse din nou cu privirea ei albastră care îți tăia răsuflarea. Părul ei, mai negru decât noaptea, era strâns într-un coc la ceafă și împodobit cu două flori de ibiscus. Singurele bijuterii pe care le purta erau doi cercei cu câte o perlă de mărimea unei pietricele.

Oricât de perfecți apăreau, suprafața lor nu se putea compara cu pielea femeii. Netedă și incredibil de perfectă.

De altfel, așa era peste tot. La gât, la piept, la curba unui sân, la picioare. Nu purta ciorapi în sandalele cu tocuri înalte. Avea picioare frumoase. Și mâinile, de asemenea. Într-una din ele, ținea o poșetă mică, de seară, din satin.

Atâta frumusețe, atâta distincție, atâta perfecțiune. Trupul lui Scout zvâcnea de dorință.

Ea stătea lângă o statuie care reprezenta un zeu păgân ce afișa o mimică șugubeață și avea un falus enorm. Scout își aduse aminte de ziua când puseseră acolo statuia. Fusese punctul de atracție al șantierului. Se făcuseră o groază de glume pe seama ei, care mai de care mai deochiate.

Ar fi putut să jure acum că rânjetul insolent al statuii îl viza chiar pe el. Era ca și cum micul drăcușor i-ar fi cunoscut starea fizică și s-ar fi bucurat cu malițiozitate. Salută din cap idolul și începu să-i vorbească femeii.

— E un prieten al dumitale?

Spera ca totul să meargă bine, dar se aștepta și la posibilitatea ca ea să-l respingă. Îi crescu inima când buzele ei lucioase și vopsite se deschiseră într-un zâmbet care descoperi niște dinți tot atât de fără cusur ca tot restul.

— El este prieten cu toată lumea. Este zeul erotismului.

A, merge bine. Limba nu avea să fie un impediment, căci vorbea engleza. O engleză cu accent, dar frumoasă tocmai prin aceasta. În șoapta valurilor, vocea ei era joasă și răgușită. Scout zâmbi cu tâlc.

— Bănuiam eu. Cum îl cheamă?

Ea îi spuse. El se încruntă.

— Numele ăsta are cel puțin douăsprezece silabe și toate literele sunt vocale.

De când venise aici, reușise să rețină câteva cuvinte din dialectul localnicilor, dar toate erau legate de domeniul construcțiilor. „Înapoi la lucru”, cam asta era expresia pe care ar fi putut el să i-o spună femeii.

Dar chiar dacă ar fi știut cuvintele corecte, nu ar fi putut să exprime exact ce avea în minte: Cât privește starea mea de excitație, n-am nevoie să-mi dea lecții omulețul ăsta. Sunt tare ca stânca: și, păpușo, tu ești de vină! Mergem la tine sau la mine? Aceste cuvinte nu păreau însă potrivite pentru a începe o conversație.

— Numele meu este Scout Ritland.

El îi întinse mâna.

Ea, la rândul ei, îi dădu mâna. Era rece, mică și moale.

— Chantal Du Pont.

Retrăgându-și mâna, adăugă:

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Ritland, zise ea și se întoarse să plece.

Lui Scout îi trebuiră câteva secunde ca să iasă de sub vraja zâmbetului ei amețitor și a senzației provocate de prezența mâinii ei în mâna lui. Când își reveni, se trezi că pășește pe lângă ea, pe una din aleile acoperite cu pietriș, care ducea spre interiorul stațiunii.

— Lucrați la hotel? întrebă el, încercând să prelungească scurta lor discuție.

Ea îi aruncă o privire amuzată.

— Oarecum, domnule Ritland.

— Atunci, ce căutați la petrecere?

— Am fost invitată.

Fu obligat s-o prindă de braț ca s-o rețină. Ajunseseră față în față. Printre vârfurile copacilor, luna arunca umbre ciudate pe fața ei.

— N-am vrut să fiu grosolan, explică el. Bineînțeles că ai fost invitată, numai că eu nu te-am mai văzut pe aici și mă întrebam ce…

— Nu m-am supărat, spuse ea domol.

El o fixă cu privirea, captivat de figura ei minunată, de ochii ei, de gura ei. Degetele lui o strângeau încă de partea de sus a brațului. Nu mai simțise niciodată o asemenea piele catifelată.

Ea își coborî privirea și îi atrase astfel atenția că mâna lui o atingea încă.

Din păcate, fu nevoit să-i dea drumul. Abia când mâna îi reveni de-a lungul trupului, el își dădu seama că mai avea încă paharul de punci în mâna cealaltă.

— Vrei să bei ceva? întrebă el, simțindu-se un pic ridicol.

— Nu, mulțumesc.

— Poate că ai dreptate. E teribil de tare.

De abia zâmbindu-i, ea luă paharul și-l duse la buze. Privind peste marginea paharului, îl goli de tot, apoi se linse pe buze, adunând fiecare strop. Îi înapoie paharul gol și părăsi aleea, intrând în junglă.

Scout, înnebunit, se uită lung după ea. Atâta băutură înghițită dintr-odată ar fi dat gata pe mulți bărbați. O sorbise de parcă ar fi fost laptele mamei și se mai ținea încă pe picioare. Mai mult decât atât, mergea pe cărarea din jungla întunecată cu abilitatea unui animal nocturn depradă. În urma ei, frunzele abia foșneau. El nici nu apucase să se gândească bine la toate astea, că ea și dispăru printr-o perdea de viță.

El își aruncă paharul pe alee și se luădupă ea tăindu-și drum prin frunzișul des și uitând complet de smoking-ul lui elegant. O insectă îi trecu bâzâind pe la ureche, ca un proiectil. O plesni fără să-i dea nici cea mai mică atente.

— Chantal!

— Oui?

El se întoarse brusc. Ea se afla acolo, în picioare, ca și cum ar fi ieșit dintr-unul din copaci. Simțindu-se caraghios, el își lărgi stângaci nodul de la cravată.

— Ce ești tu, nimfă sau ce altceva?

Ea râse într-un hohot tulburător.

— Sunt o ființă omenească, din carne și oase, exact ca și tine.

El își pierdu nasturele de la gulerul cămășii, iar apoi degetele îi încremeniră neputincioase. Era din nou cucerit de farmecul ei unic. Începu să o măsoare din vârful capului cu părul lins, coborî apoi spre față, de-a lungul gâtului ei grațios, printre sânii plini și apoi în jos, pătrunzându-i parcă trupul ademenitor.

— Ființă omenească, da. Din carne și oase, desigur.

El înaintă cât să stea chiar față în față cu ea.

— Exact ca mine, zici? Nu, în niciun caz. Tu nu. Semeni cu absolut nimeni.

El o mai atinse o dată, pentru a se convinge din nou că există într-adevăr. Întâi îi atinse linia sânilor, acele dulci proeminențe ce răsăreau deasupra marginii de sus a rochiei, aproape la fel de sus ca și scobitura umărului Era tot atât de plăcut să o atingi ca și să o privești. El își plimbă ușor degetul arătător pe sânul ei.

Apoi, cu vârful degetelor, o mângâie de-a lungul gâtului, urmându-i linia, până întâlni maxilarul minunat cizelat. Când mâna lui îi prinse ceafa, ea se relaxă și își lăsă capul ușor pe spate, oferindu-și buzele spre a primi o moale mângâiere.

Din răsuflarea ei, parfumul alcoolului răzbătea dulce. El simțea cum i se întuneca mintea, cum îi sporește dorința și înflăcărarea pasiunii. Îi atinse ușor buzele cu limba, îi murmură numele, un nume tot atât de încântător ca și ea.

În schimb, ea își strecură mâna pe sub haina lui și și-o odihni pe pieptul lui puternic. Buzele lui se deschiseră împreunându-se cu ale ei, apoi o sărută apăsat, în timp ce, cu celălalt braț, îi înlănțuia mijlocul.

Era unduitoare ca nisipul umed, mulându-și linia trupului după a lui. Scout îi simți împunsătura fermă a sânilor, minunata moliciune a feminității ei, suplețea coapselor. Dorința explodă în el. Își mută o mână pe sânul ei și o mângâie prin rochie. Simți prin haină cum i se întărea sfârcul, sub mișcarea circulară a degetului lui mare.

Limba lui înfometată îi pătrunse în gură. Îi încerca gustul iar și iar, retrăgându-și limba pentru a mai savura delicatețea buzelor, și din nou cufundându-se în tainica ascunzătoare a gurii ei.

Inima bătea să-i sară din piept.

Sexul lui dur tresărea la fiecare bătaie de inimă. Și-l ascunse între picioarele ei. Maria lui îi cuprinse fesele și o făcu să se frece de el, întrebându-se în același timp ce gândea ea oare despre reacția lui masculină firească și nutrind speranța că îi va răspunde favorabil.

Gemu de mulțumire când îi simți mâna strecurându-se între trupurile lor la nivelul taliei, căutându-i, fără îndoială, fermoarul.

Tocmai de aceea fu surprins să simtă ceva tare și rece împungându-l în plex.

Până să-și dea seama ce se întâmplase, ea se și strecură din brațele lui și se îndepărtă cât să nu o poată prinde.

— Dar ce dracu’ se…

Întrebarea îi încremeni pe buze, când își coborî privirea și văzu pistolul cu țeava îndreptată spre nasturele de pe burtă.

Scout o întrebă uimit:

— Ce dracu’ ai de gând?

— Am un pistol ațintit asupra dumitale, domnule Ritland, spuse ea calm, în engleza ei cu accent. Iar dacă nu faci tot ce-ți spun, sunt gata să te omor.

Chiar dacă fața ei părea extrem de serioasă, lui Scout îi venea greu să-și creadă ochilor. Ar fi putut să o descrie în fel și chip, dar adjectivul „amenințătoare” nu i se potrivea deloc.

— Să mă împuști? De ce? râse el în hohote. Pentru că te-am sărutat?

— Pentru ideea greșită că am dorit să fiu sărutată și pipăită ca ultima târfă.

El își puse mâinile în șolduri.

— Dar ce puteam să cred, când tu m-ai ademenit până aici?

— Nu te-am ademenit!

— Nu m-ai ademenit, pe dracu’, spuse el mânios.

— Tu m-ai urmărit. Eu nu te-am încurajat.

Toată povestea asta nu-l mai amuza deloc.

— Hai, prințeso, nu-mi spune mie cât de cinstită ești. Tu ai vrut să te urmez. Mă chemai chiar prin felul tău de a mă respinge. Ți-a plăcut să mă săruți și tot restul… spuse el, coborând ochii spre sânii ei și spre sfârcurile lor pronunțate. Nu prea poți să-mi dovedești contrariul, când eu văd bine cu totul altceva.

Ochii ei devenită periculos de strălucitori și trupul i se încordă din cale-afară.

— Aici nu e vorba de sărutările tale.

— Atunci, de ce?

— Ai să afli curând. Întoarce-te și dă-i drumul!

El râse scurt și scruta cu privirea zidul de verdeață care-i împrejmuia.

— Las-o baltă, suntem chiar în junglă.

— Dă-i drumul, domnule Ritland.

— La dracu’.

— Trebuie oare să-ți amintesc că am un pistol în mână și că ar fi mai bine să mă asculți?

Ochii lui deveniră mici, iar buzele se strânseră într-un zâmbet prefăcut:

— Vai, mor de frică, șopti el zeflemitor. O femeie care arată ca o zână și sărută ca o târfă de lux este într-adevăr periculoasă. Dar arma ei preferată nu este pistolul.

Jignită, ea urlă:

— Cum îndrăznești?

El se repezi la pistol. Încercă să i-l smulgă.

În momentul în care arma i se descarcă în mână, Chantal țipă scurt, surprinsă. Rămaseră amândoi împietriți, holbându-se nelămuriți unul la altul. Apoi, Scout se dădu cu un pas înapoi și-și privi coapsa.

Sângele țâșnea deja.

— M-ai împușcat! spuse el, nevenindu-i să-și creadă ochilor.

Și apoi furios:

— M-ai împușcat de-adevăratelea!

De data asta simți o durere care îi zdrobea ceafa. Se prăbuși pe covorul moale al junglei. Deasupra, printre copaci, zări fulgere colorate, mișcându-se ca un caleidoscop electric.

În cele din urmă, durerea îl pătrunse. Lumina parcă exploda în jurul lui. Mai privi o dată cu ochii mari la rană, apoi la femeie, apoi scoase un răget de fiară turbată și se repezi spre ea.

Apoi, întunericul îl învălui și nu mai văzu nimic.