Dulce manie

Dulce manie de Sandra Brown

Capitolul 1

- Avem un incendiu de gradul doi pe Clermont, la sud de Sixth Avenue, localizat probabil în zona 42H pe harta voastră de la Mapsco. Să fiți acolo cât de repede. Vreau niște filmări de calitate.

Scrumul de câțiva centimetri de la capătul țigării lui Pinkie Lewis căzu neobservat pe biroul său ponosit, aglomerat și plin de gunoaie. Stresat, directorul de la știri se întrerupse cât să-i arunce un „Bună, scumpo” tinerei care tocmai măturase cu mâna o prăjiturică MoonPie veche de-o zi, o rolă de bandă adezivă de hârtie și două căni de cafea veche, deja cenușie, pentru a se cocoța pe colțul biroului.

- Când terminați cu incendiul, continuă Pinkie, îndreptându-și din nou atenția spre cei doi bărbați care stăteau pe lângă biroul lui, treceți pe la școala aia primară unde copiii de clasa a treia le scriu rușilor scrisori. Dacă ne mai rămâne timp la ediția de la ora șase, va fi un subiect interesant. A vorbit cineva cu Jack? I-a luat patru ore să filmeze bucățica aia despre captura de droguri.

- Poate se învârte prin zonă, sperând c-o să-l lase și pe el să guste câte ceva, rânji cameramanul, ridicând aparatul pe umăr. Reporterul, care tocmai își îmbrăca jacheta sport, găsi amuzantă sugestia colegului său și râse.

- Îl iau de urechi, mârâi Pinkie. Deci, ce mai așteptați, băieți? continuă, făcând să le dispară rânjetele, căci în glasul lui se simțea o notă specială, care avea darul să provoace schimbări miraculoase într-un om. Nenorocitul Ala de incendiu va fi stins până ajungeți voi acolo. Vreau să văd flăcări, fum, tragedie în desfășurare, țipă el, fluturând expresiv brațele. Acum, tăiați-o!

Reporterul și cameramanul ieșiră în grabă, împiedicându-se. Pinkie aruncă o privire întunecată în urma lor și-și trecu o mână prin păr. Sau prin ceea ce rămăsese din el - mai precis, peste chelia ce i se mărea zi cu zi, cuprinzându-i fruntea cărnoasă. Feței rumene și părului de un blond deschis le datora această poreclă[1].

- Într-o bună zi o să faci atac de cord, remarcă tânăra, în timp ce, cu o expresie de dezgust întipărită pe față, strivea mucurile a trei țigări rămase în scrumieră. Nu fuseseră stinse complet, și rotocoale de fum acru se ridicau din ele în atmosfera deja poluată a redacției de știri a televiziunii.

- Nu. Beau prea mult whisky. Nu se apropie boala de mine.

Pinkie apucă un pahar de plastic și luă o înghițitură, dar se strâmbă simțind gustul cafelei stătute.

- Îți fac cinste cu o cafea, spuse, luând-o de braț pe femeie și conducând-o pe hol, spre un colț în care nume­roase automate erau înghesuite pentru a nu sta în calea angajaților.

Pinkie începu să-și pipăie buzunarele în căutare de mărunțiș, dar, ca de obicei, nu găsi nimic.

- Dă-mi voie să-ți fac eu cinste de data asta, îl opri Kari Stewart, zâmbind.

Cafeaua era prea tare și amară, dar măcar era fierbinte, încrucișându-și picioarele, Kari se sprijini de perete și bău cu atenție din pahar.

Pinkie îi zâmbi cu afecțiune părintească.

- Doamne-Dumnezeule, da' știu că-mi place să te privesc. Am o zi dată naibii! Una dintre camerele video e pe ducă. O să mă coste o avere s-o repar, apoi o să fiu luat în șuturi că am depășit bugetul. Doi dintre reporterii mei serioși, dar lipsiți de farmec, sunt la pat, doborâți de gripă. Râgâi. Trebuie să beau ceva.

- Ai nevoie de o masă caldă, echilibrată, de mult mai puține țigări, de mult mai puțin whisky...

- Da, mami...

- ... și de o femeie de treabă care să aibă grijă de tine.

- A, da? întrebă Pinkie pe un ton sfidător. Era un subiect de conversație frecvent. Te gândești la cineva anume?

- La Bonnie.

- Stafida aia zbârcită! E prea bătrână pentru mine.

Kari râse. Operatoarea panoului de control, care gestio­na toate apelurile telefonice adresate postului de televi­ziune cu o rapiditate și cu o răbdare de-a dreptul uimitoare, ofta de ani buni după scorțosul director de știri.

- N-ai să te schimbi niciodată, Pinkie. Ești fixat într-ale tale, încăpățânat, morocănos și previzibil. De-asta te iu­besc, îl împunse ea cu degetul în colacul de grăsime ce-i atârna peste curea.

- Cum a decurs interviul?

- A fost tot atât de mizerabil pe cât se zvonea.

în acea dimineață, Kari îi luase un interviu unui fost actor de televiziune cam bătrâior, care juca în pre­zent în piese de „teatru serios”, desfășurate în cluburi sau în baruri.

- Înțeleg de ce s-au dus de râpă diversele lui seriale. A fost grosolan, nesuferit și disprețuitor. Dar tot eu voi râde la urmă. Am fost la repetiția de aseară. Spectacolul e varză. Nu credeam vreodată că ar putea cineva să distrugă o piesă atât de minunată cum e cea a lui Neil Simon.

Pinkie mototoli paharul gol și-l aruncă aproximativ în direcția coșului de gunoi. Nu-l nimeri, dar el nu băgă de seamă.

- Dă-i peste nas moșului, lovește-l direct în orgoliu! Nu încerca să înfrumusețezi lucrurile. Vreau chestii cu tupeu la știri, chiar și în timpul segmentului tău de divertisment.

Kari îl salută militărește.

- Am înțeles, șefu'.

Fața de un roșu intens a lui Pinkie se lăți într-un rânjet, în vreme ce-și aprindea o țigară fără filtru.

- Iată încă ceva care mă înnebunește la tine. Nu-mi răspunzi niciodată obraznic, îi spuse el, pornind cu pas săltat spre redacția de știri. Și ai niște picioare grozave, îi mai strigă peste umăr.

Kari acceptă complimentul exact așa cum era, ca pe o tachinare prietenească. Pinkie îi fusese prieten și aliat încă de când se angajase la WBTV, cu cinci ani în urmă. În vreme ce alții se intimidau în fața certărețului director de știri, Kari, aflată la început de practică, dar având mai multă experiență în jurnalismul de televiziune decât îi conferea diploma de absolvire a facultății, îi spusese verde în față că nu credea în amenințările lui, câștigându-și astfel pentru totdeauna respectul lui. Nimeni n-ar fi în­drăznit să îi vorbească așa cum o făcea ea, și de fiecare dată scăpa nepedepsită datorită afecțiunii reciproce dintre ei. Știa că, de fapt, nu era nici pe departe atât de aprig pe cât se prefăcea.

Pinkie o considera un reporter dedicat, conștiincios, plin de inițiativă. Se putea baza pe ea că n-o „va da în bară”, după cum se exprima el. În același timp îi plăcea personalitatea ei caldă, feminitatea ei. Bănuise că și te­lespectatorii aveau să fie la fel de fermecați ca el și se dovedise că avusese dreptate.

Când Kari se căsătorise cu Thomas Wynne, cu doi ani în urmă, Pinkie se temuse că avea s-o piardă. Dar ea îl asigurase că voia să lucreze în continuare.

- Thomas e de acord. Până când vom hotărî să ne în­temeiem o familie, mă lasă să fac ceea ce-mi doresc. Iar eu vreau să lucrez în continuare pentru tine.

- S-ar putea să apară un conflict de interese, Kari, re­marcase Pinkie. Cum poți realiza reportaje obiective des­pre ceea ce se întâmplă în consiliul de administrație al orașului dacă soțul tău face și el parte din acest consiliu?

- M-am gândit deja la asta. Oricât de râu mi-ar părea să renunț la un asemenea subiect, cred că așa se cuvine să procedez.

- Și atunci ce ne rămâne de făcut?

- Am o idee pentru un segment de divertisment în cadrul programului de știri.

Sprâncenele albicioase ale șefului se ridicaseră brusc, coborând apoi într-un gest de încruntare meditativă.

- Hai să discutăm.

Pinkie avusese încredere în judecata și în capacitatea ei de a-și transpune cu succes ideea în realitate. Criticile lui Kari Stewart erau un moment de vârf în cadrul fiecărei emisiuni de știri. Era spirituală și incisivă, fără a fi aspră sau rea. Telespectatorii o adorau.

Kari intră în sala de editare și închise ușa după ea. Se aruncă pe scaun și scoase o rolă de bandă video din geanta ei supradimensionată, pe care o folosea atât ca poșetă, cât și ca geantă de lucru. Dându-și la o parte de pe obraz un smoc de păr blond rebel, introduse rola în consola de editare computerizată și începu să urmărească interviul pe care îl făcuse cu o oră înainte.

Luă apoi telefonul și formă un număr de interior.

- Sam, bună! Kari la telefon. Poți să aduci la sala de editare caseta cu filmul pe care l-ai înregistrat aseară, la repetiție, te rog? Mulțumesc.

Câteva minute mai târziu, ușa se deschise în spatele ei, iar ea spuse, fără să se întoarcă:

- Pune-o jos, Sam. Mulțumesc. O s-o folosesc ca ma­terial suplimentar. Mă ocup de ea imediat.

Apăsa cu pricepere pe tastatura computerului în vre­me ce urmărea pe unul dintre monitoare înregistrarea needitată, iar pe celălalt, versiunea editată pe care o pre­gătea pe computer. Era atât de prinsă de ceea ce făcea, încât nici nu observă că ușa nu se închisese.

- Kari!

Auzind vocea lui Pinkie și tonul nefamiliar din glasul lui, Kari întoarse capul. Îl văzuse în diverse stări de spirit, mergând de la entuziasm, când reușeau să pună mâna pe o știre înaintea tuturor concurenților, până la melancolia de bețiv provocată de un rating slab, dar nu-l mai văzuse niciodată așa cum arăta acum: dezumflat, fără vlagă, neno­rocit și, lucrul cel mai ciudat, palid.

Se ridică pe jumătate.

- Pinkie? Ce e?

El își puse o mână pe umărul ei și o împinse ușor înapoi pe scaun.

- Am primit un raport de accident pe frecvența radio a poliției, acum câteva minute.

- Și? Un val înghețat de groază îi inundă inima. Ce fel de accident?

Pinkie își trecu palma peste cap, apoi peste față, schimonosindu-și trăsăturile.

- O mașină a lovit un pieton. La doar câteva cvartale de aici, chiar în centru. Am trimis un cameraman acolo. Tocmai m-a sunat.

Kari se ridică acum complet, luptându-se cu mâinile care parcă încercau s-o țină pe loc.

- Thomas? I s-a întâmplat ceva lui Thomas?

Nu exista nimeni altcineva în viața ei. Pinkie nu s-ar fi purtat astfel dacă n-ar fi fost vorba despre Thomas.

Dădu să iasă înnebunită pe ușă, dar Pinkie o opri:

- Da, despre Thomas e vorba, Kari.

- E rănit? Ce s-a întâmplat? Ce?

- L-a lovit un camion.

- O, Doamne!

Pinkie își pironi privirea undeva la nivelul pieptului ei, adică până în locul unde ajungea statura lui măruntă.

- Accidentul a fost... fatal. A murit pe loc. Îmi pare rău, scumpo.

Se scurseră câteva secunde înghețate. Kari rămăsese nemișcată, mută. Era înlemnită, nu-i venea să creadă. Apoi, aproape șopti:

- Adică îmi spui că Thomas e mort? Mâinile ei se agățară de pieptul cămășii lui Pinkie, scuturându-l. L-a lovit un camion?! L-a omorât?! țipă ea.

Câțiva dintre angajații televiziunii se înghesuiau acum în pragul cabinei de editare. Femeile plângeau. Bărbații erau vizibil tulburați.

- Kari, Kari, croncăni Pinkie, bătând-o ușor pe spate.

- E o greșeală. Nu poate fi...

- I-am cerut reporterului să-mi confirme de mai multe ori înainte să vin să te anunț.

Ochii ei erau aprinși pe chipul palid. Buzele i se mișcau, fără să poată scoate vreun sunet.

- Haide, spuse Pinkie blând. A fost dus la Denver Ge­neral. Te duc eu cu mașina.

Frigul a fost primul lucru care o izbi. Nu mai intrase niciodată într-o încăpere atât de rece. Ușile batante se închiseră tăcute în spatele ei și al lui Pinkie când intrară. Se făcu mică, strângându-se lângă el, cuprinsă pe loc de ură împotriva acelui spațiu de o curățenie absolu­tă, clinică.

Luminile fluorescente îi răneau ochii. Intensitatea lor o insulta. N-ar fi trebuit ca încăperea aceea să fie întunecată și liniștită, dând morții oarece demnitate și respect? Dar aici moartea era considerată doar un fenomen fizic. Locul ăsta era atât de steril! Și atât de rece!

Simți impulsul să se întoarcă și să fugă, dar Pinkie o îndemnă să înainteze. Un bărbat în halat alb de laborator își înălță privirea de la birou și se ridică imediat.

- Doamna Wynne?

- Da.

Îi conduse la o masă mare, acoperită cu un cearșaf alb. Sub cearșaf se afla forma încremenită a unui bărbat. Kari începu să scâncească involuntar și-și înfipse pumnul în gură, zdrobindu-și buzele.

Cum ar fi putut suporta să vadă corpul lui Thomas deformat ți însângerat? Avea să-l facă de râs și să se facă și ea de râs? Avea să țipe? Să leșine? Să se lase cuprinsă de isterie?

Legistul dădu cearșaful la o parte.

La început se gândi că totul era o glumă de prost gust pe care i-o făcea cineva. Sau vreo greșeală cu totul ieșită din comun. Privirea îi zbură spre bărbatul care ținea cearșaful. Acesta citi întrebarea mută din ochii ei și înțelese că nu-i venea să creadă.

- A murit în urma impactului, o lămuri el încet. Camionul l-a lovit din spate. Trauma i-a afectat coloana, ajungând până în creier. Are o vânătaie pe spate. În rest...

Și nu mai adăugă nimic.

Kari își coborî privirea spre cadavrul lui Thomas. Arăta pur și simplu ca și cum ar fi dormit. Nimic altceva. Fața îi era relaxată. Părul argintiu, care i se păruse atât de atrăgător când îl întâlnise pentru prima dată, era pieptănat cu grijă. Mâna întinsă pe lângă corp părea doar să se odihnească, pregătită să ridice o rachetă de tenis ori s-o mângâie pe păr.

Trupul lui înalt părea la fel de puternic ca în cursul dimineții, când îl sărutase la plecare. Mergea cu sfințenie la sala de fitness, ca să-și mențină tonusul muscular și să evite îngrășarea care vine odată cu înaintarea în vârstă.

- Thomas, Thomas, iubitule! Șoapta ei răsună tare în încăperea cufundată în tăcere. Aproape se așteptă ca el să deschidă ochii și s-o privească, să-i rostească numele, să zâmbească. Avea să vadă din nou strălucirea din ochii lui albaștri și să audă sunetul plin al râsului său.

Crezuse că nu va suporta să-i vadă trupul strivit, însă era chiar mai rău să-l vadă arătând atât de normal. Faptul că era neatins făcea ca întreaga poveste să pară cu atât mai absurdă și ireală. Parcă nimic nu se întâmplase!

Și totuși lucrurile stăteau chiar așa. Thomas rămânea îngrozitor de nemișcat.

- Unde doriți să-l trimitem?

- Să-l trimiteți? repetă ea pierdută.

- Am să vă sun eu mai târziu, i se adresă Pinkie bărba­tului. Doamna Wynne nu a apucat încă să facă pregătirile necesare.

- Înțeleg.

Legistul dădu să acopere la loc cadavrul cu cearșaful.

- Stai! strigă ea. Cuvântul răsună cu un ecou sinistru între pereții acoperiți cu faianță. Nu putea să-l părăsească. Nu în acel loc îngrozitor. Nu în acea cameră foarte, foarte rece. Dacă îl lăsa să zacă acolo, cu chipul acoperit de pânza aceea, totul avea să devină aievea. Încă nu putea face față gândului. Nu putea să accepte că Thomas, soțul ei, era mort.

- Kari, trebuie să pleci.

Pinkie își puse blând mâinile pe umerii ei.

- Thomas!

Ochii i se umpleau de lacrimi ce i se rostogoliră grele pe obraji. Întinse nesigură degetele spre soțul ei. Îi atinse părul, fruntea.

Apoi, cuprinsă de hohote incontrolabile, se prăbuși în brațele lui Pinkie, iar el o ajută să iasă.

Era ceva surprinzător, nemaivăzut, bizar. Ziua accidentului fusese senină. Dintr-un motiv inexplicabil, șoferul camionului de livrări pierduse controlul în curbă. Camionul derapase, sărise peste bordură și îi răpise orașului Denver pe unul dintre cei mai importanți cetățeni ai săi, lăsând-o văduvă pe Kari Stewart Wynne. Soțul ei tocmai se întorcea pe jos, spre tribunal, după o întâlnire pe care o avusese la prânz. Se plimba neștiutor, cuprins de acel fals simț al siguranței, specific oamenilor când venea vorba despre propria trecere în eternitate. Omul murise chiar în clipa impactului.

Kari se zgâi la sicriul acoperit de flori, întrebându-se cum era posibil ca Thomas, soțul ei plin de viață, să fie închis fără viață în el.

Strânse mâna lui Pinkie. El fusese un adevărat bastion pentru ea în ultimele două zile, ocupându-se de miile de detalii ale înmormântării, în vreme ce ea trăia ca într-o ceață densă. Era bucuroasă de acest pustiu mintal în care se cufundase, pentru că o apăra de contactul cu realitatea. Dacă n-ar fi fost așa, nu ar fi reușit să reziste.

Nu avea părinți care să o ajute în aceste clipe. Mama ei murise când era mică. Tatăl ei, pe care îl adorase și îl admirase, murise chiar înainte ca ea să termine Facultatea de Comunicare.

Iar acum îi fusese răpit și Thomas.

Trecu prin toate ritualurile de înmormântare fără să simtă nimic, în afara unui gol imens în suflet. De-abia pe drumul de întoarcere acasă, în mașina lui Pinkie, însoțită de el și de Bonnie, începu să plângă. Bonnie îi întinse, în tăcere, o cutie de șervețele.

- Vă mai amintiți când ne-am căsătorit? îi întrebă Kari retoric. Oamenii au fost șocați.

În timp ce vorbea, observă că vocea îi era răgușită. Poate că plânsese mai mult decât își amintea.

- Oamenii sunt mereu șocați când un cuplu nu se înca­drează în standarde. Erau peste treizeci de ani diferență de vârstă între voi, spuse Pinkie.

- Treizeci și doi de ani, mai exact. Dar nu am simțit niciodată c-ar fi existat o diferență.

- Thomas nu-și arăta vârsta. Cu siguranță nu trăia ca majoritatea bărbaților de șaizeci și ceva de ani.

Kari îi zâmbi lui Bonnie.

- Nu, așa e.

Își aruncă privirea pe fereastră, mirată să vadă atât de multă mișcare. Pentru majoritatea oamenilor, era doar o zi obișnuită de lucru. Viața mergea mai departe.

- Am suferit foarte mult după moartea tatălui meu, continuă ea, pe un ton meditativ. Îmi amintesc că am venit să lucrez la WBTV cu singura intenție de a face din muncă punctul central al vieții mele. Slujba avea să fie singurul meu motiv de-a trăi. Apoi, l-am cunoscut pe Thomas. El mi-a dat din nou un scop în viață. Nu știu ce m-aș fi făcut fără el. Eram atât de fericiți, oftă ea. Oare soarta e invidioasă pe fericirea oamenilor?

- Uneori așa îmi vine să cred, răspunse Bonnie cu blândețe. Ești frumoasă și talentată. Thomas Wynne era bogat și plin de succes. Voi doi păreați să aveți o viață perfectă.

- Așa era, confirmă Kari, pe când Pinkie intra cu ma­șina pe aleea ce ducea la casa în care locuise cu Thomas. Intrați, vă rog!

- Ești sigură? o întrebă Pinkie. Nu vrem să te deranjăm, dar al naibii să fiu dacă nu mi-ar prinde bine un păhărel de ceva.

- Am rezerve din băutura ta favorită, spuse Kari, sco­țând din poșetă cheia de la ușa din față. Le dăduse liber în acea zi oamenilor care aveau grijă de casă, pentru a putea participa la înmormântare. Și știuse că, după aceea, nu și-ar fi dorit să-i aibă în preajmă decât pe prietenii ei cei mai apropiați. Nimeni altcineva n-ar bea din poșirca aia care-ți place ție.

Pe Pinkie îl mișcă încercarea ei de a glumi. Știa că se prăbușea pe dinăuntru. Kari îl adorase pe Thomas Wynne. El, personal, nu considerase sănătoasă relația lor, dar nu îndrăznise niciodată să-i spună acest lucru prietenei lui. Ea nu putea suferi nici umbra unei critici la adresa soțului ei.

Casa era rece și întunecată, deși un soare blând își strecura razele prin ferestrele cu stinghii de lemn puse în cruce. Kari porni termostatul când intră în sufragerie, își dădu jos haina și pălăria, apoi păru să ezite, neștiind ce să facă mai departe. În cele din urmă, le aruncă pe un fotoliu.

- Aduc eu băuturile, se oferi Pinkie, traversând încăpe­rea pentru a ajunge la barul bogat ornat. Tu ce vrei să bei, Bonnie?

- Whisky simplu.

- Așa da. Kari?

-O... orice.

Se lăsă abătută să cadă într-un fotoliu.

Bonnie Ștrand se aplecă în față din șezlongul pe care era așezată și o prinse pe Kari de mână. Pinkie fusese nedrept când o făcuse stafidită. Nu era. Nici pe departe. Șuvițele argintii din părul ei castaniu păreau chiar să-i îndulcească trăsăturile. Chipul avea riduri de personalitate, dar aces­tea îi sporeau expresivitatea, în loc să o reducă. Se ținea bine pentru cei patruzeci și ceva de ani ai ei, deși soțul o părăsise după ce-i făcuse trei băieți, unul după altul. De la vârsta de douăzeci și doi de ani făcuse eforturi uriașe să se întrețină pe ea și pe cei trei băieți. Dar acum copiii crescuseră, terminaseră facultatea și se descurcau bine pe cont propriu. Bonnie era dură, dar bună la suflet. După părerea lui Kari, Bonnie Ștrand era una dintre cele mai „zdravene” persoane pe care le cunoștea.

- Va trebui să mă mut din casa asta, spuse Kari, rupând tăcerea.

- De ce? întrebă Bonnie, căreia nu-i venea să creadă ce aude.

- Scumpo, zise și Pinkie, apropiindu-se de ele cu două pahare în mâini, nu ai nicidecum dispoziția să iei o astfel de decizie acum.

- Dacă nu mă concentrez, dacă nu mă gândesc, mi-e teamă că o să mi se atrofieze creierul și am să intru în comă.

Era nevoită să se forțeze să trăiască mai departe, nu vedeau și ei asta? Nu, nu avea chef să facă nimic, cu siguranță nu să-și plănuiască viitorul, deși știa că trebuia s-o facă.

- O să mă mut imediat ce termin de împachetat.

- Ești sigură că vrei să raci asta? întrebă Pinkie, punându-i un pahar în mână.

Era brandy. Sorbi din el și savura elixirul ce-i crea o senzație de arsură, alunecându-i pe gât până în stomac.

- Da. Asta a fost casa primei familii a lui Thomas. I-ați cunoscut azi pe fiul și pe fiica lui. Ar fi putut să nu mă accepte când ne-am căsătorit, dar nu s-a întâmplat asta. Mama lor a făcut din casa asta un cămin. Ei au crescut aici. Nu mi-am dorit niciodată ca ei să simtă că vreau să mă fac stăpână peste ceva ce nu îmi aparținea, explică ea, după care mai luă o gură din băutură. După ce ne-am căsătorit, iar Thomas și-a modificat testamentul, am insis­tat ca această casă să rămână copiilor lui.

- N-aș zice că a fost o concesie prea mică, remarcă Pinkie. Locuința asta valorează pe puțin un milion.

Proprietatea, amplasată în cartierul Cherry Hills, cea mai luxoasă zonă din Denver, se întindea pe mai bine de trei acri. O alee străjuită de brazi argintii ducea la conacul cu cincisprezece camere, în stil Tudor, ce se mândrea cu o piscină în spate, cu grajduri, precum și cu un teren de tenis cu nocturnă. Terenurile erau la fel de spectaculoase ca și casa.

Kari își deschise larg brațele, afișând un zâmbet lumi­nos, și întrebă:

- Ce-ar putea o fată muncitoare ca mine să facă cu toa­te astea?

Din expresiile lor neîncrezătoare, își dădea scama că nu erau convinși.

- Nu voi mai primi oaspeți, în felul în care o făceam împreună cu Thomas. Majoritatea prietenilor noștri erau, de fapt, prietenii lui. O să-mi iau lucrurile și o să-mi găsesc o locuință mai mică. Își coborî privirea spre păhărelul de brandy, uitându-se cum lumina soarelui de după-amiază își iriza culoarea în tonuri somptuoase. În plus, nu vreau să mai locuiesc aici fără...

Un nou val de lacrimi o copleși. Când reuși să se liniștească, i se adresă lui Pinkie:

- Încă mai am un loc de muncă, nu?

- Nu-ți face griji pentru slujbă, mormăi acesta, îndreptându-se spre bar ca să-și umple din nou paharul.

- Când Sally Jenkins s-ar face luntre și punte să prindă un post pe sticlă? Nu, domnule. Mă întorc la lucru peste o săptămână.

- Pentru numele lui Dumnezeu, Kari, exclamă Pinkie, răsucindu-se pe călcâie. Stai liniștită cât ai nevoie. Lasă-ți timp să te vindeci. Uită de Micuța Domnișoară Ambițioasă, îți ține locul deocamdată, dar când te întorci, postul de la știri te așteaptă. Știi asta. Iar tipa aia, Jenkins, poate să se facă luntre și punte cât o vrea.

- Ce înseamnă asta? întrebă Bonnie brusc, îndreptându-și spatele.

- Cum adică ce înseamnă?

- Felul în care ai zis „luntre”.

- Înseamnă că există un termen mult mai sugestiv pentru ceea ce e dispusă să facă pentru a-și asigura un loc pe sticlă.

- De exemplu, să se culce cu cineva care i-ar putea asi­gura locul ăla?

Bonnie strânse puternic din dinți.

- Da.

- S-a oferit?

Pinkie își înfipsese bine pumnii cărnoși în șolduri când se întoarse cu fața spre ea.

- Da. Și ce-i cu asta?

- Și tu ce-ai făcut? întrebă Bonnie, rece.

- Nimic. Nu mă folosesc de pat pentru negocieri.

Bonnie zâmbi pașnic și se lasă înapoi pe spate în șezlong.

- Pentru ce-l folosești, atunci?

Mârâind ca un câine furios, Pinkie se întoarse din nou spre Kari.

- Știi că locul tău de muncă e în siguranță.

Kari urmărise fascinată schimbul de replici dintre cei doi prieteni ai ei:

- Îți mulțumesc, Pinkie, dar nu vreau să-mi iau liber mai mult decât e normal. Imediat după ce mă mut de aici, voi avea nevoie să mă întorc la muncă. Asta și-ar dori și Thomas, încheie șoptit, plecându-și capul. Degetul desena cercuri nesfârșite pe buza paharului de brandy.

Bonnie îi aruncă o privire grăitoare lui Pinkie și se ridică.

- Noi ne retragem, Kari, dacă ești sigură că nu mai pu­tem face nimic pentru tine. Kari se ridică și ea.

- Nu. Vă mulțumesc tare mult. Voi fi bine. Trebuie să rămân singură o vreme.

La ușă, Pinkie o prinse de mână.

- Întoarce-te la muncă oricând vrei tu, când ai chef, dar nu fi prea dură cu tine!

- Nu sunt, sincer.

- Asta îmi place la tine. Ai tupeu.

Kari îi zâmbi plină de afecțiune. Chiar și în costumul întunecat și purtând cravată, tot șifonat și neîngrijit arăta.

- Și să nu uiți de picioarele mele grozave, îl tachina blând.

Pinkie o sărută pe obraz, apoi se întoarse jenat. Bonnie aștepta de cealaltă parte a mașinii ca el să-i deschidă ușa.

- Ei, ce mai stai acolo? o întrebă. Intră!

Se strecură la volan, iar lui Bonnie nu-i mai rămase decât să-și deschidă singură ușa. O trânti zdravăn, apoi mașina plecă.

Buzele lui Kari se arcuiră într-un zâmbet, care păli însă imediat ce întoarse spatele ușii, trezindu-se față în față cu vidul uriașei case și cu vidul din viața ei.

Berea era rece și înțepătoare. Nici măcar nu-i simți gustul, așa că puse cutia deoparte.

Era tolănit în fotoliul lui favorit. Se mula după coloana Iui de parcă ar fi fost anume conceput pentru el. Rămăsese cu degetele îmbinate ca un cort, pe deasupra căruia pri­virea nu i se dezlipea de ecranul televizorului. Sunetul era dat pe mut. Știa deja pe de rost tot ce se spunea în reportajul de știri, dar imaginile îi stârneau, în continuare, curiozitatea.

Era, probabil, singurul om din oraș care nu luase parte la acea înmormântare. Prima Biserică Prezbiteriană fusese plină-ochi. O parte dintre cei care veniseră se văzuseră nevoiți să stea în picioare în curtea bisericii. Aproape toți cei prezenți urmaseră cortegiul funerar până la cimitir. În­mormântarea devenise subiect de știri la toate posturile de televiziune din Denver.

Thomas Wynne, antreprenor în imobiliare și consilier pentru bunăstarea comunității, fusese un om foarte res­pectat. Fusese căsătorit cu o vedetă de televiziune locală, inteligentă și frumoasă. Împreună, reprezentaseră visul american. Dar visul acesta se încheiase.

Iar el, Hunter McKee, era nevoit să-l transforme într-un coșmar pentru văduva lui Wynne.

Îi sună telefonul. Își ridică pe frunte ochelarii cu ramă din carapace de țestoasă și se aplecă să oprească video-casetofonul conectat la televizorul lui.

- McKee, rosti aspru în receptor.

- Hunter, sunt Silas Barnes.

- Bună, Silas! Cum a fost prima săptămână după pensionare?

- Agitată.

Hunter râse.

- Sunt sigur că după ce-ai fost procurorul districtual al Denverului timp de peste douăzeci de ani, o să-ți la ceva vreme să te obișnuiești cu prea multă pace și liniște.

- Presupun că ai auzit știrile. Fostul procuror districtual sări peste discuțiile de curtoazie, trecând direct la motivul pentru care sunase.

Hunter era genul de om care aprecia economia de vorbe.

- Da, îi răspunse sobru. Mi-ai lăsat o moștenire al naibii de mizerabilă, Silas.

- Îmi pare rău. Era de mult mizerabilă, dar acum...

- Deh, acum...

Hunter oftă din greu, trecându-și, cu un gest de exasperare, mâna prin părul de un roșcat-închis, ca și cum ar fi fost din mahon.

- Păcatele domnului Wynne se vor răsfrânge asupra văduvei sale.

- Pare o tânără femeie de treabă.

- Descrierea asta nu e tocmai sugestivă, Silas.

Bărbatul mai vârstnic râse.

- Încerc doar să te fac să te simți mai bine. Crezi că va coopera?

- Mi-e teamă s-o întreb.

- S-ar putea să nu-ți permiți luxul de-a o întreba. S-ar putea să fii nevoit s-o obligi.

- De asta mă tem și mai mult.

- Ei bine, dacă pot să te-ajut cu ceva...

- Puteai să-ți mai amâni pensionarea cu vreo câteva luni, până se lămurea povestea asta.

- N-am putut din cauza bolii. Urăsc faptul că am fost nevoit să arunc treaba asta pe umerii tăi. Mă tem că, în scurt timp, o să fii îngropat până la gât în belele, Hunter.

- Ei bine, asta e ceva inevitabil, nu-i așa?

- Mă tem că da. Și dacă n-aș fi crezut că poți face față belelelor ăstora, nu te-aș fi propus pe tine cu titlu provizoriu pentru funcția asta. Foarte probabil vei primi aprobarea oficială prin vot, pentru a-ți păstra postul, când se vor organiza alegerile speciale.

- Apreciez votul de încredere. Mulțumesc pentru telefon.

- O zi bună!

Hunter închise telefonul și mai luă o gură de bere. Așteptând să se deruleze caseta din videocasetofon, își puse din nou ochelarii. Pomi caseta din nou, deși o urmărise deja de vreo zece ori de când fusese transmisă inițial la știrile de la ora șase, de mai devreme.

Iat-o coborând din limuzină. Îmbrăcată într-o rochie de culoare neagră, părea al naibii de fragilă, ca o păpușă care s-ar fi putut strica. Postura și mersul ei erau sigure și drep­te, chiar dacă își ferea capul de mulțime și de camere.

Era, probabil, dificil să fii o celebritate când treceai printr-o tragedie. Din cauza poziției sale, toată lumea o urmărea, martoră la durerea ei. Nu avea parte de nici un moment de intimitate. Cu toate acestea, reușea să-și păstreze perfect demnitatea și ținuta.

Acolo. Camera surprinse un prim-plan cu chipul ei. Chipul acela! Deși era ascunsă parțial de un voal negru drapat în jurul pălăriei, avea o față încântătoare. Cu certitudine, nu era chipul unui dușman. Unghiurile și planurile erau clar definite, acesta fiind și unul dintre mo­tivele pentru care era atât de fotogenică, presupunea el. Nu era prea machiată, dar asta nu-i știrbea cu nimic din farmec, făcând-o doar să pară mai moale, mai tânără și mai vulnerabilă.

Trase o înjurătură în șoaptă. De ce nu arăta dură și călită? De ce nu părea vicleană și trecută prin lume, istovită și șireată, subtilă și înșelătoare? Sarcina lui ar fi fost mai ușoară dacă ea n-ar fi afișat aerul ăla afurisit de eroină tragică, de prințesă năpăstuită dintr-o poveste de frații Grimm.

Linia bărbiei îi era delicată, dar fermă. Nasul era fin croit. Gura îi era moale și... la naiba!... să-i spunem doar feminină. Nu exista nici un cadru direct cu ochii ei și era mai bine așa. Probabil era mai bine pentru el să nu-i vadă ochii. Nici forma, nici culoarea lor. Părul ei blond era pieptănat cu grijă într-un coc strâns la ceafă.

Acum urma partea care îl emoționa de flecare dată. Ori de câte ori urmărea caseta, ca un masochist, în momentul în care ea lua acel trandafir alb, inima lui începea să bată nejustificat de repede, iar în gât i se forma un nod sus­pect. Prin voal, buzele ei sărutau bobocul alb perfect. Apoi îl așeza plină de dragoste pe sicriu. Degetele, mici și delicate ca ale unui copil, păreau să ezite să se desprindă de floare.

Pierzându-și răbdarea, Hunter se întinse spre butonul care închidea videocasetofonul și îl apăsă brusc. Destul. Nu avea să mai urmărească acea casetă. Își aruncă oche­larii pe măsuță și se îndreptă spre bucătărie, ca să-și mai la o bere.

Își făcea griji din nimic. Poate că nici nu va fi nevoie vreodată s-o interogheze pe doamna Thomas Wynne. Dar dacă se ajungea la asta, avea s-o facă și se va pregăti temei­nic pentru întâlnire. Avea o sarcină de îndeplinit, și nimic, absolut nimic nu avea să-l împiedice s-o îndeplinească pe cât de bine putea.

Era procurorul districtual al orașului și al districtului Denver până se puteau organiza alegerile speciale pentru a-l înlocui pe Silas Barnes. Iar dacă voia să obțină postul pentru totdeauna trebuia să se remarce, fiindcă avea să fie urmărit îndeaproape de contribuabili. Pe lângă ambiția lui personală, trebuia să se facă întotdeauna dreptate. Nu-i așa? Așa era.

Atunci de ce se simțea ca naiba? De ce nu era însuflețit de zelul războinicului legii, pornit în căutarea adevărului? Unde era nerăbdarea de a sfâșia secretele și de a scoate la lumină viața soților Wynne? De ce simțea, în schimb, un impuls feroce de-a o proteja pe Kari Stewart Wynne de toată lumea? Chiar și de el însuși?

Se duse la fereastra apartamentului și ridică jaluzelele, își aruncă privirea în depărtare, spre orizontul nocturn al orașului Denver. Ce făcea ea în noaptea aceea? Oare mai purta rochia neagră? Părul îi era tot prins în acel coc strâns? Avea pe cineva cu ea în noaptea aceea? Să o consoleze, s-o țină în brațe?

Se simțea otrăvit de un sentiment la fel de amar ca berea. Era gelozie.

Prima zi după întoarcere avea să fie cea mai grea. O știa prea bine, așa că n-avea decât să strângă din dinți, să intre pe ușă și să termine odată. Numai de n-ar privi-o cu milă. Numai de n-ar privi-o deloc. Putea suporta camerele video și cele din studio. Erau niște ochi impersonali. Dar nu suporta să fie privită pe furiș de ochii oamenilor.

Bonnie îi făcu semn din cabina ei, fluturându-și dege­tele într-un semn de încurajare. Kari străbătu holurile, îndreptându-se spre partea din spate a clădirii, lăsându-se pătrunsă și alinată de aerul familiar al locului.

Nimic nu se schimbase în redacția de știri, cu excepția personalului. Monitoarele montate aproape de tavan, pentru a putea fi urmărite cu ușurință din orice punct al încăperii, prezentau o varietate de programe de tele­viziune. Cele trei televiziuni naționale importante nu lipseau. În acel moment, una dintre ele prezenta un cuplu strâns îmbrățișat, dintr-o telenovelă, o alta, un câștigător al unei emisiuni-concurs, iar cealaltă, o gospodină plângându-se de petele rămase pe rufe. Două televiziuni lo­cale private transmiteau sitcomuri vechi de treizeci de ani. Alt monitor afișa raportul de la bursă, iar un altul urmărea interiorul propriului lor studio, gol și întunecat în acel moment.

O perdea de fum de țigară plutea peste șirurile de bi­rouri, într-un colț se desfășura un concurs de aruncat ghemotoace de hârtie la coș. Participanții erau câțiva editori video care n-aveau nimic de făcut, în așteptarea întoarcerii reporterilor de pe teren, cu scenarii și casete. Producătorul știrilor de la ora șase își înjura de mama focului fosta soție în fața unui ascultător binevoitor. Tele­foanele sunau neîncetat. Rețelele agențiilor de presă transmiteau într-un ritm rapid știri din lumea întreagă.

Biroul lui Pinkie era gol. Kari se îndreptă agale spre biroul ei, separat de celelalte prin panouri portabile de circa doi metri înălțime. Masa ei era înecată în cores­pondență. O sortă, scoțând plicurile despre care știa că reprezintă corespondență profesională și punându-le deoparte pe cele pe care le recunoștea drept scrisori de consolare. Peste o oră, avea deja crampe la mâna dreaptă după nenumăratele mulțumiri scrise drept răspuns la scrisorile de consolare.

Tocmai terminase, când în aer se revărsă vocabularul plin de obscenități al lui Pinkie, pe care oricine l-ar fi recunoscut dintr-o mie. Kari se ridică în picioare și-l văzu chiar când dădea colțul biroului său, strigând insulte la adresa lui Sally Jenkins și a directorului de studio, care veneau în urma lui. Din țigara arsă îi mai rămăsese doar un muc, dar el nici măcar nu observase, plimbând-o dintr-o parte a buzelor în cealaltă. Părul îi era ridicat și destul de zbârlit.

Apoi o observă pe Kari. Tirada lui încetă și-i împinse pe ceilalți la o parte, năpustindu-se spre ea.

- Slavă Domnului că te-ai întors! îmi pierd mințile. O îmbrățișa, apoi se întoarse spre ceilalți, răcnind. Ei bine, voi n-aveți nimic de făcut? Treceți la treabă!

Sally Jenkins puse o mână consolatoare pe brațul lui Kari, în timp ce trecea pe lângă ea cu mișcări legănate.

- Te-ai întors atât de repede?

Pe chipul roșcatei ochii erau mari și inocenți, dar Kari știa că era doar prefăcătorie. Un cameraman de film îi împărtășise amănunte mai teribile decât ar fi vrut să audă despre întâlnirea lui cu Sally. Pieptul ei avea dimensiunile ridicole ale unei păpuși Bărbie. Îi fusese dăruit nu de Dumnezeu, ci de unul dintre chirurgii plasticieni din oraș. Și își scosese pârleala cu sânii ăia. Kari nu o putea suferi fiindcă se folosea de fizicul ei pentru a avansa într-o industrie ce-ți impunea să muncești din greu.

- Ești atât de curajoasă, ciripi duios Sally, înainte de-a se strecura afară din redacția de știri.

- Proasta naibii, bombăni Pinkie aprinzându-și o nouă țigară. A dat-o în bară la partea de introducere aseară, iar cameramanul a început s-o înregistreze prea repede. Nu a reușit să-și acopere gafa și...

- Am văzut, îl întrerupse Kari.

- Atunci ai văzut ce dezastru a fost. Doamne, mă bucur că te-ai întors. Încă o zi cu ea și... Are o pereche de țâțe grozave, trebuie să recunosc. Dar cred că tot acolo își ține și neuronii, fiindcă sigur nu are nimic în cap.

Kari râse și brusc se simți mai bine. Pinkie o privi atent.

- Nu arăți prea grozav, dar se putea și mai rău. -Mulțumesc, cred.

- Te-ai mutat?

- Într-un apartament dintr-un complex rezidențial de lângă lacul de acumulare. E mic, dar nou-nouț și complet utilat. Acces la piscină și la terenul de tenis. Pază douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru.

- S-ar spune că intenționezi să hibernezi.

- Cum aș putea să hibernez, când sunt urmărită de mii de oameni în fiecare noapte?

Pinkie nu se lăsă convins. Își îndesă arătătorul scurt sub nasul ei.

- N-am să te las s-o faci, așa că nici să nu încerci. Tho­mas a murit, dar tu nu, și n-am să stau cu mâinile în sân și să te las să te prefaci c-ai fi cu mâinile pe piept. Și cu asta, am terminat cu predica, adăugă el, înfigându-și țigara între buze și pocnind din palme. Vino-ți în fire și pregătește o intervenție de calitate pentru ediția din seara asta, că dacă nu, te înlocuiesc definitiv cu Creieraș în Țâțe.

Kari se întoarse la biroul ei. Da, fusese o decizie bună să se cufunde iar în muncă. De asta avea nevoie, de gro­solăniile lui Pinkie, de termenele limită ce trebuiau întot­deauna respectate, de zarvă și de agitație.

Și-ar fi dorit doar să le poată lua acasă cu ea, pentru a nu fi nevoită să-și petreacă nopțile singură.