Enigma pesterii din Tampa – volumul 1 si 2

Capitolul 1

S.O.S.!

Se îngînă ziua cu noaptea...

În cameră e încă întuneric. Paul se săltă în capul oaselor și întinde mîna după deșteptător. Limbile fos­forescente ale acestuia îl fac să tresară. Apoi, în cea mai perfectă liniște, coboară din pat, își ia cămașa, pantalonii și pantofii de tenis, deschide ușurel-ușurel fereastra, trece peste pervaz, o închide cu aceeași grijă, și cu pași de pisică se îndreaptă spre fundul curții.

După scurtă vreme se aude o cucuvea...

De la primul etaj al casei vecine răspunde un mior­lăit prelung...

— Pst! se arată după aceea un cap zbîrlit pe ba­lustrada terasei.

— Pst!... Hai!... Îl cheamă cel de jos.

— Acușica... Numa’ nițică răbdare; că abia plecă bunica.

Răcoarea crudă a dimineții de vară, cu cerul înalt, departe, alburiu, cu ceața care se ridică din rouă pre­sărată în puzderie de diamante prin iarbă și stratu­rile de flori, se strecoară și în trupul băiatului. Îl în­viorează, dar îl și înfioară. E destul de obosit, ador­mise tîrziu, măcinat de aceleași neliniști care-l fac să se agite de colo-colo, pregătindu-se să mai lanseze un semnal, însă peste gardul celeilalte curți sar alți doi copii, îmbrăcați tot în cămăși albe, scutindu-l să mai repete strigătul păsării aceleia de noapte.

— Sînteți gata? întrebă unul dintre noii veniți.

Paul raportează șoptit:

— Gata! Coboară și Fane. Fetele s-or fi sculat?

— Le-am miorlăit de două ori sub fereastră, dar degeaba. A, uite-l pe Fane!

— Salut, băieți!

— Salut!

— Haideți!

Grupul celor patru cămăși albe se furișează pe după colțul casei, tiptil-tiptil, și se oprește în poartă. Adrian îi domolește cu un semn, scoate capul în stradă, cerce­tează atent, cu aer misterios, împrejurimile, scrutează pînă departe în dreapta și în stînga și, pentru că nu vede nimic și pe nimeni, își îndeamnă „subordo­nații” să-l urmeze...

Nu merg mult. Se opresc sub balconul unui bloc.

— Stați aici!... Să le mai chem o dată!...

În fugă, Adrian traversează și se adăpostește cu spatele de o poartă, de parcă s-ar fi apărat de niște țintași nevăzuți. Din gâtlej îi pornește un miorlăit strident.

Nici un răspuns.

— Miauuuuu!... De această dată semnalul e de o intensitate mai mare, ceea ce face ca la unul din etajele superioare să se deschidă două ferestre. Una, fără să fie simțită, cealaltă cu zgomot. Se aude vocea răgușită a unei femei:

— Fi-ți-ar mîțele de rîs să-ți fie, madam Popescu!

O cutie de conserve, goală, se izbește zdrăngănind de trotuar, la numai cîțiva pași de picioarele băia­tului. Acesta tresare, oftează, fiindcă nu știe nimeni ce e-n sufletul lui; bagă mîinile în buzunarele panta­lonilor — poartă pantaloni lungi, spre deosebire de restul băieților — el e mare, a terminat a opta, dă admiterea — și se sprijină mai bine cu spatele de poartă. „Ce mă fac cu adormitele astea?” N-apucă să-și termine gîndul, că se trezește pierzîndu-și echi­librul și cade, spre mirarea lui, pe spate.

— Vai!... Ce-i?... răsună două glasuri speriate.

Adrian, buimăcit de căzătură, nu înțelege cum de a ajuns cu obrazul la sandalele fetițelor.

— Șeful!

— Adrian! suflă a doua.

— A, voi ați deschis poarta!... se ridică el, scutu-rîndu-și înciudat pantalonii lungi. Somnoroaselor!

— Nu te supăra, am auzit de prima dată semnalul, acum mai bine de o jumătate de ceas, dar era încă acasă mama.

— Bine, bine...

— Cred că te-ai lovit zdravăn.

El le măsoară peste umăr:

— Ce, asta-i căzătură? Nici nu mă doare. De loc nu mă doare. Fără să-și dea seama că se contrazice își pipăie mereu spatele.

Acum grupul s-a mărit. Toți șase, departe de casă, deci fără teama de a fi descoperiți de ai lor, se grăbesc. Adrian, etalîndu-și ca un adevărat șef pan­talonii lungi, e cînd în frunte, cînd în urmă, privindu-i ocrotitor, cu superioritate, copleșit de faptul că tre­buie să le poarte de grijă acestor „puști” pe care i-a sculat cu noaptea-n cap.

Acolo unde strada Castelului face unghi cu Ciucașului, în fața transformatorului electric, șeful îi oprește. Își privește ceasul. Deși părinții i-l promiseseră numai dacă va lua admiterea, i l-au dat mai înainte, con­vinși fiind că acesta este cel mai grozav stimulent pentru un băiat dezghețat ca el.

— Ne vedem la punctul de întîlnire peste o ju­mătate de oră. Potriviți-vă ceasurile! la mine este cinci și patruzeci și șapte... Fiecare merge pe unde am stabilit aseară, nimeni nu se abate de la con­semn! Respectați traseul. Perfect! Salut!

— Salut, Șefule! răspunde ceata.

...Și la șase și șaptesprezece minute în fața miliției stau cei șase copii, patru băieți și două fete, îndemnîndu-se unul pe altul să intre.

— De ce nu intri tu întîi, Adriane, ești șef?! face Aghiotantul, proptindu-și picioarele în prima treaptă a scării și opunînd rezistență fratelui său care-l îm­pinge din spate.

— De cîte ori să-ți spun că eu trebuie să rămîn ultimul? Vreau să văd dacă nu ne-a urmărit cineva.

Rodica, poreclită și Nas-în-vînt, își scutură codițele răsucite ca două coarne de berbec în jurul urechilor:

— Cine să ne urmărească? Nu cred ca „ei” să știe de existența noastră. Petre nu ne-a trădat.

— Ce știi tu, femeie!? rostește hamletian cel cu pantaloni lungi. Și cu un gest îi arată strada: „Du-te la mînăstire!”

— Am văzut și noi „Hamlet”, răspunde înțepată „femeia” de treisprezece ani. Nu mai gesticula, că era să-i bagi degetu-n ochi lui Fane. Și nu mai fă atîta caz de șefia ta.

— Nu fac nici un caz, dar sînt mai mare.

— Bine! se-nfurie Rodica. Am.să-ți demonstrez că eu sînt mai matură! Dacă ție ți-e teamă, intru eu!

Adrian, însă, găsește un pretext prin care să nu i se scadă prestigiul și autoritatea:

— Să salvăm întîi femeile și copiii!... Bărbații rămîn ultimii.

Cu un „Ha!” scurt, pe care i-l aruncă sfidător în față, Nas-în-vînt împinge poarta...

După ce intră în curtea miliției, se opresc la cîțiva pași de ghișeul prin care se vede un ofițer scriind. Acesta îi privește și cască ochii mirat:

— Ce-i cu dumneavoastră aici, tovarăși pionieri? Cam devreme pentru buletine.

Nu răspunde nimeni.

Ofițerul se ridică, ocolește masa și iese în curte.

— Ia spuneți lui nenea milițianul, ce doriți? Privirile grupului coboară spre cizmele strălucitoare ale ofițerului, apoi se întorc spre Adrian, brusc. Acesta se înroșește ca un rac fiert, înghite de cîteva ori în sec, după care dă drumul lecției învățate pe dinafară:

— Bună dimineața, tovarășe ofițer! Grupul „Brașovia” are de comunicat o chestiune importantă tova­rășului comandant al miliției!

Locotenentul major își reține cu greu zîmbetul care-i mijește în colțul gurii, ia poziția de drepți și salută:

— Bună dimineața, tovarăși din grupul „Brașovia”! Dumneavoastră, tovarășe — i se adresează lui Adrian — sînt convins că sînteți comandantul gru­pului.

— Da, Șeful! răspunde răspicat și umflîndu-și pieptul Adrian. Putem vorbi cu tovarășul comandant?

— Pentru moment, regret, dar nu e aici. Nu-mi puteți spune mie despre ce este vorba?

— Nu! Problema este foarte importantă, de viață și de moarte!

— Tovarășul comandant vine mai tîrziu. Eu n-aș putea să vă ajut cu nimic? insistă ofițerul.

Aghiotantul, care prinsese curaj, văzînd seriozitatea și amabilitatea locotenentului major, se strecoară în fața fratelui său:

— Nu, tovarășe, numai cu tovarășul comandant!

Mîna puternică a Șefului îl cheamă la ordine. „Cheamă” e un fel de a spune, pentru că bondocelul, apucat de guler și smucit cu putere la o parte, se învîrtește de două ori precum pămîntul în jurul axei sale și ajunge în brațele lui Fane, zis „Arici”.

— Tu nu te băga!

— Îmi pare rău, tovarăși din grupul „Brașovia”, dar, trebuie să-mi spuneți mie mai întîi despre ce e vorba, pentru ca să-i pot raporta tovarășului comandant. Și dacă dumnealui va socoti de cuviință, o să vă pri­mească, Pînă atunci, poftiți și luați loc...

Fără să fi fost observat, din prag, un bărbat scund, puțin grăsuț, cu părul încărunțit, urmărește zîmbind conversația. Se pare că e acolo de vreo cîteva minute, pentru că întreabă amuzat:

— Și ce-ați vrea să-i spuneți tovarășului coman­dant?

Toate capetele se răsucesc spre ușă. Ofițerul își pocnește călcîiele și salută militărește:

— Să trăiți, tovarășe colonel!

— Ce-i cu copiii?

— Vor să vorbească cu dumneavoastră.

— Ei, pițigoilor?! privește colonelul fețele serioase ale celor șase voinici.

— O chestiune de viață și de moarte! repetă miste­rios Adrian.

— Pe cuvîntul dumitale? Glasul comandantului are un ton șăgalnic.

— Pe cuvîntul nostru de pionieri! răspund toți în cor, chiar și Dudi-aghiotantul, cu toate că el nu are încă această calitate, de aceea nici nu poartă cravată.

— Dacă e o problemă atît de serioasă, poftiți la mine în birou... Numai să nu mă țineți mult, că am de lucru.

Încăperea în care intră e spațioasă, cu ferestre largi, prin care soarele își aruncă oblic razele-i lungi, roșietice, spuzind pereții.

— Să facem cunoștință! Eu sînt colonelul Jibleanu. Tovarășe Șef, prezentați-mi grupul!

Adrian înghite din nou în sec, ca întotdeauna cînd este pus într-o situație ieșită din comun, ia poziția de drepți, așa cum văzuse la ofițerul de serviciu, și se conformează:

— Eu sînt Adrian!... Rodica, Sanda — fetele fac cîte o plecăciune — Paul, Fane și Dudi-aghiotantul. Băieții își scot pieptul, încercînd să-l imite pe Șef.

— Aveți și aghiotant? Sînteți organizați, văd, după cum scrie la carte! Luați loc și povestiți-mi! Tova­rășe Adrian, ce v-a făcut să veniți la miliție, la ora asta mai potrivita pentru somn, cînd soarele nu s-a ridicat bine deasupra munților?

În ochii băiatului se ivesc lacrimi, dar se stăpînește să nu se facă de rîs în fața „subalternilor”. Răspunde cu glasul sugrumat:

— Tovarășe colonel, bandiții din coridorul secret l-au răpit pe Petre!

Capitolul 2

ENIGMA DIN CORIDORUL SECRET

Venirea lui Fane — tocmai din inima Olteniei, cu jargonul său plin de umor și cuvinte încă necunoscute pe aici, expresii ca „mă duc într-un fiștigoi”, ceea ce vrea să însemne mă duc într-o fugă, sau „văzuși, străfigă”, adică ai văzut, a strănutat, ori „mîncai tot cotoiul”, asta traducîndu-se prin expresia că a mîncat o pulpă întreagă de pui — a adus un plus de veselie dar și de neobișnuit în jocurile copiilor de pe strada Castelului. Neobișnuitul s-a manifestat printr-o subită dragoste pentru alpinism — și a pornit tocmai de la Fane, fiindcă vărul lui, Andrei Ionete, maestru al sportului, era alpinist — prilej de mîndrie pentru copil, care nu mai contenea cu laudele: „Cînd bătu văru-meu recordul, fusei chiar lîngă el! Io steteam jos, aproape de ăi din juriu. Doamne, Gogule, ce-l mai lăudau!... Mă, să-l fi văzut voi cum se ardica punînd un picior ici, unul colo, cum bătea pioleții, cum sălta cu coarda după el!... Muică, ce m-aș fi suit și io! Uite-așa trăgea coarda, uite-așa! Și cînd ajunse sus, îmi făcu semn cu mîna... E grozav, mă, fantastic!”

La început ceilalți copii îl cam luaseră peste pi­cior — ei erau de la munte, știau mai bine cum e cu alpinismul — fapt care nu l-a supărat cîtuși de puțin pe micul „juvete”, așa cum îl porecliseră mai întîi. După ce se obișnuiseră cu el și nu-i mai luau în seamă ciudățeniile limbajului, renunțaseră și la supranumele de juvete. Sanda a fost aceea care — din pricină că el umbla totdeauna cu părul zbîrlit, deși purta și un pieptene în buzunar — îl botezase „Ariciul”.

— Să-mi dai un miel! i-ar fi răspuns Fane.

— De ce? s-a mirat fata.

— Nu-mi schimbași numele?!

Bineînțeles că Sanda n-a avut de unde să-i dea miel, dar porecla a rămas...

Nu mică le-a fost nedumerirea părinților cînd, într-o bună zi, s-au trezit fără frînghiile de rufe, fără sîrmele care atîrnau prin poduri sau curți, fără ciocane, și cînd i-au văzut pe copii scotocind prin toate unghe­rele, scoțînd din pereți, din magazii, scoabe, piroane, inele de fier...

Cu frînghiile făcute colac pe umeri, cu ghiozda­nele, sacoșele și rucsacurile ticsite de cuie, ținte, sîrme, plecau dis-de-dimineață spre „Curmătură” — și pe scările care urcă spinarea Tîmpei ajungeau în vîrf.

Desigur, prima oară a fost mai complicat; Fane, care se pretindea atotcunoscător în tainele alpinismu­lui, în realitate era „clei, tămîie”. El nu făcuse altceva decît să înflorească cu imaginația lui înflăcărată ceea ce-i povestise vărul său Ionete. Dar cum o idee se cere să fie pusă în practică — cel puțin așa socotise Adrian — au pornit asaltul unor stînci. Firește, nu înainte de a se informa despre regulile și tehnica acestui sport, din cărți și de la cinematograf ori tele­vizor, în special dacă jurnalele de actualități cuprin­deau vreo secvență cu „cățărături”, cum le zicea Fane. Și încetul cu încetul frînghiile de rufe s-au transformat în corzi veritabile; piroanele și scoabele deveniseră pioleți autentici, iar ciocanele — unele de lemn, care folosiseră la bătutul șnițelelor — erau ciocane alpine. Alpenstockuri încă nu-și procuraseră, dar nu era timpul pierdut.

În fine, în fiecare zi „atacau” un obiectiv tot mai înalt. Așa au ajuns și pe colțul acela de stîncă, la vreo cincisprezece metri deasupra locului de pornire, mai sus de serpentina care trece spre Valea Răcădăului. Întîi urcase Adrian; mai greu, mai zdrelindu-și mîinile — gemînd mut pentru a nu scădea în ochii „puștimii”, deși aproape îi dăduseră lacrimile — însă, oricum s-a umplut de glorie, adică a-ntins fosta frînghie de rufe pînă sus. După el, mult mai ușor, a urcat Paul. Al treilea a fost Petre.

Vrînd să crească în ochii fetelor, în special să cu­cerească admirația „Taciturnei”, adică a Sandei, cu toate că avea coarda alături, Petre nu se ținea de ea, ci la fel ca Adrian se urca agățîndu-se de pietre, de buruieni groase, de rădăcini, pînă cînd s-a petrecut întâmplarea...

Ajunsese dincolo de jumătatea distanței, cînd un picior i-a alunecat și a rămas atîrnat în mîini de o rădăcină groasă.

— Ține-te bine! i-a strigat Aghiotantul.

— Cad! a răcnit el înspăimîntat. Se desprinde ră-dăcinaaa!

Într-adevăr, încet-încet, vîna aceea de lemn de care se prinsese cu toată desperarea începuse să cedeze, o dată cu pămîntul în care era crescută.

— Coarda! Apuca-te de coardă! l-a îndemnat Adrian din vîrful stîncii.

— N-o mai ajung!

— Fane! întinde frînghia și trage-o spre el!... Mișcă mai repede!... Acum agață-te, Petrică!... Fu­giți de-acolo!...

Era și timpul. Abia reușise sa prindă cu o mînă funia, că o bucată mare de pămînt s-a desprins cu rădăcină cu tot, năpustindu-se cu zgomot la vale.

Petre, uitînd de sperietură, mai întîi s-a mirat, apoi a strigat cît l-au ținut puterile:

— O peșteră!... O peșteră, băieți, aici e o peșteră! Toți au fost furați imediat de noutate.

— S-o vedem și noi!

— E mare?

— Nu-mi dau seama!.

— Stați! a strigat Adrian, căruia îi venise o idee. Ariciule, trage coarda pînă ajunge Petrică în dreptul deschizăturii!... Foarte bine!... Spune, Petrache, ce vezi?

— O... o hrubă mare!

— Bine, cobor la tine... Ai pe ce să stai?

— Stau chiar pe gura peșterii...

Și cum se știe că e mai ușor să cobori decît să urci, din cîteva mișcări acrobatice, ca la circ, Adrian a fost alături de descoperitor.

— E grozavă!... Fantastică!

— Da, mă, fantastică!

— Dacă am avea un chibrit...

— Să se ducă cineva!

Adrian s-a aplecat spre cei de jos:

— Legați restul de scule și satîrul!... Le tragem sus... Aghiotantul, Taciturna și Nas-în-vînt se de­plasează la domicilii! Aduceți tot ce găsiți pentru iluminat: lanterne, luminări, felinare... În zece mi­nute să-mi fiți aici! Executarea!... Paul, coboară și tu să ne ajuți!...

— Și eu ce fac? s-a înspăimîntat Fane Mitache.

— După ce coboară Paul, urci și tu!... Și dă-i zor cu legatul sculelor!...

Frînghia a-nceput să se scuture, și pe nodurile ei s-a lăsat să alunece Paul.

— Într-adevăr, e colosală! O fi adîncă?

— Vedem noi numaidecît, i-a răspuns Petre. Așa, pare destul de adîncă.

Șeful a făcut cîțiva pași în interior. Ceilalți l-au urmat.

— Heheheheiiiii! a chiuit Adrian spre străfundul peșterii, făcîndu-și mîinile pîlnie.

— Hehehei! i-a răspuns ecoul. S-au privit plini de uimire.

— Tunelul ăsta duce în partea ailaltă! a exclamat Adrian, după o frîntură de clipă.

— Unde în partea ailaltă?

De afară s-a auzit glasul speriat al „Ariciului”:

— Băieți! Ce-i cu voi? Cine face așa de urît?... Dar nu i-a răspuns nimeni. Paul și Petre se gîndeau la ceea ce le spusese Șeful. Fane a strigat din nou:

— Băieți, de ce nu-mi aruncați funia?... Nu m-au-zirăți, măăăă?...

Adrian i-a făcut semn lui Petre să dea drumul frînghiei. Dar nu și-a desprins privirile din întuneri­cul care începea la numai cîțiva pași înaintea lui, întuneric care-l atrăgea, îl cutremura, fascinîndu-l în același timp. În mintea lui își făcuseră de acum loc minunile pe care le-ar fi putut descoperi: silexuri, vase de lut umplute cu grîu, papirusuri cu aventuri ale unor cavaleri celebri, iatagane, tuiuri tătărăști, armuri teutonice... Peste toate însă plutea, împotriva tentației, un craniu cu orbitele căscate, negre de pămînt, care-i rînjea știrb. Dar el, Adrian, era un temerar!...

— Uitași de mine. Șefule! s-a ițit la gura deschi­zăturii capul zbîrlit al „Cavalerului Mitache”.

Șeful, care se închipuia deja un tînar falnic, semeț, pe un cal înzăuat, așa cum văzuse prin filme, i-a făcut semn să tacă. Apoi a așteptat ca Ariciul sa intre în peșteră, i-a adunat pe toți în jurul său și, asemeni unui erudit profesor de istorie, a-nceput să se plimbe prin fața lor, ținîndu-și mîinile la spate și explicîndu-le:

— Sîntem informați — fără îndoială sursele nu sînt sigure — că între vechea cetate „Brașovia”, situata pe creasta muntelui Tîmpa, și Turnul Primăriei, a existat un tunel de legătură...

— Cum ziseși?! A existat o cetate cu numele de „Brașovia”?! a întrerupt, ridicînd sprîncenele, Fane Mitache, zis Arici. „Brașovia”, auzi ce frumos sună! Da’ de unde știi?

— Ei, de unde?! De la istorie. Apoi își drese glasul, revenind la tonul de mai înainte: Vă rog să nu mă întrerupeți... Din această cetate n-a mai rămas nimic... Deodată, Adrian s-a oprit locului, lovindu-se cu palma peste frunte, și-a adunat toate puterile ca să-și sugrume emoția, și a izbucnit: Băieți, ce-ar fi să denumim grupul nostru „Brașovia”?!

— Grupul „Brașovia”?!... Fantastic!...

N-au mai putut continua. De jos s-au auzit cîteva miorlăituri și strigăte de cucuvea.

— Ai noștri!... Veniră!... Cu feștilele!... și Fane s-a repezit spre ieșire, de era gata-gata să cadă-n cap..

— Era s-o feștelești, Ariciule!

— Io?! S-o crezi tu! a făcut el pe grozavul.

— Hai, hai, aruncă-le frînghia!

Aduseseră două felinare — dintre care unul cu sticla crăpată — o lanternă mare, lumînări și, nu se știe de unde, o lampă de petrol, pe care Dudi-aghiotantul — oricît a fost de încolțit cu întrebările — n-a vrut în ruptul capului să spună de unde a șterpelit-o, Adrian știind că în casa lor nu exista nicăieri un asemenea obiect.

— Acum, pentru că nu lipsește nimeni, s-a întors Șeful către grup, lăsînd baltă „ancheta cu privire la proveniența lămpii cu petrol”, ascultați cu toții ce am hotărît: Liniște!... Fetelor, lăsați chicoteala!... Dudi, scoate degetul din nas!... Atențiune!... De astăzi înainte — Șeful a devenit marțial — grupul nostru va fi supranumit „Brașovia”!... Grupul „Brașovia”!...

— Fantastic!

— Colosal! Adrian s-a oțărît:

— Ce fantastic, ce colosal?!... Miraculos, poate, a găsit el o nouă expresie care nu făcea parte din vocabularul cetei.

— Oh, da, miraculos! a șoptit Taciturna.

— Tăcere, Taciturno!... Spuneam mai înainte băie­ților că am făcut o descoperire. Cu siguranță că ne aflăm între ruinele vechii Brașovii. De aici mi-a venit ideea cum să ne numim noi. Ca orice grup însă, care se constituie pentru operațiuni grave și serioase, tre­buie să ne legăm prin jurămînt că vom păstra taina acestei ascunzători, că vom ține secrete acțiunile noastre, acum și în vecii vecilor!...

— Să jurăm! a propus Fane.

— Da! Să jurăm pe cuvîntul nostru de pionieri!

— Pe cuvîntul nostru de pionieri! au răsunat gla­surile copiilor.

Numai că imediat s-a auzit Dudi-aghiotantul smior-căind. Buza de jos i se întinsese și bărbia îi tremura.

— Eu... eu... pe ce să mă jurrrr?...

Adrian a devenit dintr-o dată mai tandru, așa cum nu-l cunoștea nici unul din grup:

— Dudi, băiețel, ce-i cu tine?

— Hai mă, Dudi, stai mereu! s-a înduioșat și Fane. Aghiotantul nu și-a mai putut opri nodul care i se pusese în gît și a izbucnit în niște lacrimi mari cît pumnul:

— Eu nu sînt... pionier, a bîiguit el printre su­ghițuri.

— Așa e, uitasem! Și Șeful, nu degeaba era cel mai mare, a găsit soluția: Tu juri pe cuvîntul tău de viitor pionier!

Printre nourii de pe fruntea băiețelului s-a ivit soarele. Și-a șters nasul cu dosul palmei, și-a ridicat cu un gest eroic pantalonii și, lipindu-și palmele de coapsele zgîriate, a răcnit:

— Pe cuvîntul meu de viitor pionier!

— E-n regulă! Acum, la treabă! Adrian a luat în mînă satîrul și lanterna: Fane, aprinde „mijloacele de iluminat” și împarte-le!... Pornim în următoarea ordine: fetele la mijloc. Eu în frunte. Dudi lîngă mine. Restul băieților formează ariergarda. Gata!

— Gata! au răspuns cele șase glasuri, hotărîte să cucerească tainicul coridor.

Lumina tremurătoare a lanternei, felinarelor și lu­mînărilor — lampa o lăsaseră la intrare — descoperea în fața copiilor un gang care la fiecare pas cotea cînd într-o parte, cînd în cealaltă, mergînd parcă spre centrul muntelui. Bolțile de piatră sclipeau de umezeală. Ici-colo apăreau spații goale, din care căzuseră pie­trele. În locul acestora se vedea pămîntul negru. Cîte o rădăcină rătăcita spînzura de tavan, asemeni unor tentacule ale cine știe cărei caracatițe. Se cunoștea că tunelul fusese cioplit de o mînă omenească. Acolo unde stîncile se întrerupeau, bolțile erau făcute din bolovani șlefuiți, lipiți între ei cu o tencuială solidă care, lovită de satîr, scotea scîntei.

Aerul era înecăcios, mirosea a mucegai. Pe măsură ce înaintau se făcea mai rece, iar drumul devenea din ce în ce mai anevoios. Tot mai multe lespezi, desprinse din pereți, le astupau calea. Nu vorbea nici unul, deși toți ar fi vrut să se întoarcă; în inimi li se cuibărise o teamă nedeslușită, dar n-o rosteau, să nu se facă de rîs unii față de alții. Puneau „feștilele”, cum le numise Fane, deoparte, apucau lespedea care-i împiedica să înainteze și, opintindu-se din răsputeri, își croiau drum liber, să ajungă în partea „cealaltă”, despre care le vorbise Șeful. Apoi tot el, cu satîrul pregătit, înainta în frunte, așteptînd să apară din în­tuneric vreo pasăre de noapte, ori vreun liliac vampir, cum aflase că există prin asemenea locuri. Dar nimic.

Coridorul o lua cînd spre dreapta, cînd spre stînga.

Ajungînd într-un loc mai larg, au constatat o bi-furcație mare spre dreapta.

— Rămîneți pe loc! a ordonat Adrian. Voi cerceta singur, n-are rost să ne strecurăm toți. Dacă dau de ceva, vin și vă chem.

Înainta pas cu pas, tatonînd terenul. Pereții cori­dorului acestuia erau tencuiți în întregime. În tavan, o spărtură folosea drept gură de aerisire, dar se pare că fusese astupată. Apoi bifurcația s-a lărgit, și Adrian a intrat într-o cameră spațioasă, în care o masa și două scaune stăteau neclintite într-un colț. Pe masă — două cutii de conserve, goale, mucegăite, fără etichete. În rest, nimic, nici urmă de tuiuri tătărăști, coifuri sau armuri medievale. S-a întors la grup, dezamăgit.

— Ce ai găsit?

— Nimic. Să mergem!

Un felinar se stinsese demult, după el o lumînare. Celălalt felinar abia mai pîlpîia. Deodată coridorul s-a înfundat brusc. Erau într-un fel de încăpere mai mărișoară, perfect rotundă, care nu avea altă ieșire decît gangul pe care veniseră. Dudi a tușit aproape sufocat. Nas-în-vînt a îndrăznit să șoptească:

— Nu prea e aer... Poate ar fi mai bine să ne în­toarcem...

Dar Adrian, ca orice șef, avînd o cultură vastă — citise nu știu cîte cărți cu peșteri și tunele ale pira­ților, haiducilor, „Contele de Monte-Cristo”, „Ultimul mohican” — a poruncit:

— Pipăiți pereții! Trebuie să existe un mecanism care să deschidă ușa secreta.

Dintr-o dată și-au amintit cu toții de basmele Șeherazadei, de filme, de cărțile de aventuri citite pe ascuns. Nas-în-vînt obișnuia să pună în manualul de limba franceză romanul pe care nu-l putea lăsa din mînă; Fane se băga sub plapumă și, la lumina lanternei, parcurgea grăbit filă după fila, sorbind pal­pitantele întîmplări ale lui Winnetou; Taciturna as­cundea ochelarii bunicii și, pînă cînd să și-i găsească, fata „învăța” de zor ce făcuse „Regina Margot” la vremea ei... În sfîrșit, fiecare avea o metodă. De aceea nimeni nu s-a mirat auzind porunca lui Adrian. Ime­diat, în pereți, au început bocăniturile. Au luat piatră cu piatră, lespede cu lespede, dar ușa tainică nu și-a trădat existența... S-au adunat în mijlocul încăperii. Stăteau pe vine, ca indienii la sfat. Obosiseră, dar ardeau de curiozitate. Și se închipuiau cu adevărat indieni. Marea căpetenie „Pană de arici” a oftat plin de amărăciune:

— N-o găsirăm!...

Una dintre „amazoane” și-a lăsat capul în piept:

— Poate nici nu există...

Dar „împăratul Adrian” a contrazis-o:

— Simți că e un curent de aer?

— Da.

— Atunci înseamnă că există o ușă, sau o deschi­zătură pentru ventilație. Nu puteau trăi ca șobolanii.

— Bine, bine, dar unde e?

— Mai stăm puțin, și o luăm de la capăt.

A oftat fiecare în felul lui, și așa au făcut. Însă tot degeaba. Pînă cînd Dudi-aghiotantul, care se învîrtea mereu în fața a două pietre mari, fără a îndrăzni să se apropie prea mult de ele, a strigat, la fel cum făcuse Petre mai înainte:

— Cad!

S-au bulucit într-acolo.

Din nebăgare de seamă, împiedicîndu-se, Dudi a apăsat o lespede, și aceasta s-a dat în lături. Un val de aer proaspăt a năvălit în încăperea în care se aflau.

— Colosal!

— Fantastic!

— Miraculos!

— Stați! a strigat Șeful. Atenție mărită!... Să nu fie capcane... Pe aici pot fi o mulțime de „chestii”...

Au pășit în noul coridor care semăna leit cu primul, doar că aici era mai mult aer, dar „chestiile” la care se aștepta Adrian nu se iveau de nicăieri. La un moment dat, însă — probabil fiindcă cineva călcase sau atinsese din neatenție vreun mecanism secret — în fața lui Adrian a coborît cu o viteză uimitoare un grătar de fier care le-a blocat înaintarea.

Apariția grătarului ca și zgomotul produs de acesta i-a încremenit. Și graiul parcă le pierise. Dudi îl ținea de brăcinar pe Paul, iar Sanda rămăsese cu gura căscată și ochii holbați la drugii aceia ruginiți care apăruseră ca din pămînt înaintea lor.

Au trecut minute lungi, fără să îndrăznească vre­unul să vorbească. Într-un tîrziu, tot Dudi, căruia îi trecuse spaima, a întrebat:

— Nu mai mergem?

Atunci de-abia s-au dezmeticit cu toții. Atîta s-au sucit, atîta s-au învîrtit, pînă cînd Paul, care se va dovedi și mai tîrziu un adevărat viteaz, a dat peste un mîner ascuns într-o cutie metalică, bine camuflată în stîncă. Mînerul acela declanșa mecanismul grătaru­lui, făcîndu-l să urce și să coboare. Cum călcai pe el, cum se ridicau sau se lăsau gratiile.

— Ați văzut c-am avut dreptate? s-a fălit Adrian. Am spus eu că pe aici sînt curse. Acum trebuie să înaintăm cu și mai mare băgare de seamă.

După un timp, gangul s-a lărgit, era mai puțin distrus. Lanterna băiatului cu pantaloni lungi descria cercuri mari pe pereți, studiind fiecare crăpătură. Nici umezeala nu ajunsese pînă aici. Aerul era plăcut, rece, dar uscat. Dintr-o dată lanterna n-a mai întîlnit nici un obstacol, și lumina ei s-a prelungit într-un hău negru.

— Ce peșteră mare!

Razele lanternei scormoneau pietrișul așternut la picioarele lor.

— Adrian, uite!... În glasul Taciturnei ceilalți au ghicit o îngrijorare care le-a născut fiori în șira spinării.

— Ce-i?

— Uite!... Un schelet!...

— „Casa morților”!

— Începe să-mi fie frică!

— Nu vă speriați!... Sînt numai oase! — Și mucuri de țigări!...

— Da, și mucuri de țigări, concluziona Șeful. Pe aici umblă oameni!...