Europolis

CAPITOLUL XII

Vaporul Tunis, acostase la chei. După ce-și goli magazia de marfă franțuzească, începu să-și umple burta cu fasole românească pentru Marsilia.

Căpitanul, un franțuz gros, c-un colier de barbă roșie se plimba singur pe dunetă.

În papuci de catifea verde, c-o bonetă bască pe ceafă, cu pipa între dinți, își făcea după obicei plimbarea de cents pas, ca un cal dat la coardă într-un manej închis.

Logaridis, bătrânul înțelept al portului, trecând spre birou, îl recunoscu de departe.

„Căpitanul Andre... el trebuie să știe... are să mă lămurească”... își zise în sine clipind des c-o vicleană bucurie. Într-o clipă își făcu planul cum să-l iscodească pe franțuz ca să poată afla adevărul, să-și satisfacă dorința ce-i chinuia mintea de atâta vreme.

Pe căpitanul Andre îl cunoștea de câțiva ani; făcuseră chiar împreună o mică afacere, odată când vaporul „Tunis” încărcase niște cărbuni în Sulina.

— A! Ha! Mon vieux! explodă franțuzul jovial, văzându-l pe bătrân urcând greoi și cu băgare de seamă scara vaporului.

În careu se afundă comod într-un fotoliu de bord, din cele fixate în punte ca să nu se răstoarne în aplecările vasului pe mare. Căpitanul scoase o butelie de „Porto” și un borcan de tutun „Caporal”.

Bătrânul își potrivea limba ca să pronunțe cât mai corect franțuzeasca lui levantină, învățată din copilărie în Pera.

Cu tot planul făcut în grabă se simțea cam încurcat, neștiind cum să înceapă pentru ca să ajungă la țintă.

O hartă marină, atârnată pe un perete în fața lui, îi veni în ajutor. își aținti ochii pe ea.

— Cauți vreun port pe harta asta? întreba căpitanul.

— Da. Caut Guyana.

— Ha!! ha! apoi, asta-i harta Mediteranei.

— Nu ai una cu Guyana? întrebă cam rușinat bătrânul.

— De unde? Între Marsilia și Galați n-am ce face cu harta coastelor Americii de Sud. Să-ți dau un atlas. Și căpitanul începu să cotrobăiască într-un dulap de cărți.

— Uite între Amazon și Orenoc, vin la rând cele trei Guyane. Toate au fost odinioară colonii franceze. Țara asta se cheamă Franța Equinopțială. Am pierdut-o prostește, cum am scăpat din mână și Canada.

Acum nu ne-a rămas aci decât bucățica asta de pământ: Guyana Franceză.

— Ai navigat prin părțile acelea?

— De sigur. Un an întreg m-am învârtit în Antile, între Panama, Martinica și Guyana.

— Ce făceai pe acolo?

— Întâia dată, pe când îmi făceam serviciul militar în marină, eram sub-ofițer pe Condor, am transportat la Cayena niște câini.

— Câini? întrebă mirat înțeleptul.

— Da. Am dus acolo două sute de câini de Pirinei. O rasă grozavă de câini mari ciobănești, ca să se lupte cu jaguarii, un fel de tigri roșii, care atacau oamenii și vitele de pe la ferme.

— Mă rog, aș vrea să știu dacă se poate sau nu îmbogăți cineva acolo?

— Ce bogăție se poate face într-o țară care nu-i decât o imensă pușcărie? Toți criminalii din Franța, acolo sunt deportați.

— Avem și noi un compatriot venit de-acolo, zise cam jenat bătrânul.

— A! desigur că-i un fost condamnat.

Se poate recunoaște ușor. Ia să-l căutați la piele, trebuie să aibă, tatuat numărul matricol de la pușcărie. Și căpitanul vesel, guraliv, începu o poveste lungă cu amintiri și isprăvi marinărești din vremea petrecută în Antile.

Numai după ce s-a golit și a doua butelie de Porto, înțeleptul bătrân coborî atent, cu mare precauție scara mobilă a vaporului. Era luminat, dar nu pe deplin satisfăcut; diavolul curiozității îl ațâța să audă din gura Americanului mărturisiri complete.

*

Acasă, seara, cu ușa închisă, cu perdelele trase, amândoi bătrânii ședeau la taifas. Pe masă o garafă de mastică bătrână de Hios. Blajin, mângâitor, înțeleptul portului îl îndemna pe Nicola Marulis să-și descarce inima către un bun și vechi prieten. Și limba Americanului începu să se dezlege, pe când ochii priveau fix în fundul paharului, la o picătură de mastică rămasă acolo albă, mată, ca o pietricică de opal.

Începu să-și povestească viața și peripețiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească, amestecată cu vorbe românești și franțuzești.

*

Nicola Marulis era un copil când plecase din Sulina. Se îmbarcase ca mus pe o goeletă franceză, care încărca grâu de la Dunăre pentru Marsilia.

Fiind mic și sprinten îl rânduiseră la manevra pânzelor, tocmai sus, în vârful catargului, la rândunică.

Odată, în port la Alger, de unde încărcau tutun pentru Tulon, a cunoscut la un bar o evreică arabă, albă ca porțelanul, cu ochii negri ca mura. Fata asta era amanta unui marinar, un spaniol ursuz. Și pentru că se certase cu el, începu să-i facă ochi dulci lui Nicola, mai mult în necazul spaniolului. Ceilalți marinari făceau haz de întâmplarea asta. Spaniolul, furios, de câte ori întâlnea pe băiat pe punte își strângea fălcile și scrâșnea dinții.

Într-o dimineață, tocmai în rada portului, corabia fu surprinsă de un grăunte de furtună, cu toate pânzele întinse. Când s-a dat în grabă la posturile de manevră, s-au repezit toți ca pisicile pe scările de frânghie în catarge. Nicola, ușurel, a ajuns cel dintâi în vârf, la rândunică, pentru descrucișarea vergelelor. În urma lui spaniolul. Se găseau alături, luptând cu-n colț de pânză, care-i înfășură, zbătându-se în urletul furtunii. Nicola simți deodată o lovitură puternică, făcându-l să scape pentru un moment de sub picioare frânghia pe care sta în echilibru. Spaniolul, fără nici o vorbă, îi dăduse o lovitură de picior în burtă. Gata să cadă, Nicola și-a înfipt mâna în beregata spaniolului. Și s-au încăierat acolo sus, în vârful catargului, deasupra abisului, în suflarea vântului, care culcase vasul pe o coastă între valuri.

Ca niște fiare turbate s-au încleștat cu manele și cu dinții, Luptă pe viață și pe moarte. Lipiți, cu burta de vergă, se smunceau cătând să se arunce unul pe altul jos, în prăpastia deschisă sub ei. Când Nicola a simțit că-i împins până la capătul vergii, gata să se prăbușească, și-a dat drumul, și c-o mână a smucit cuțitul de gabier care-l ținea deschis, legat c-o sfoară de gât. Sfoara s-a rupt și dintr-o lovitură Nicola i-a împlântat lama în pieptul spaniolului până în plăsele.

Amândoi deodată s-au prăbușit de la înălțime ca niște păsări cu aripile frânte.

— Eu, explică Nicola, fiind la capătul vergii, am avut norocul să cad în apă. Spaniolul fiind la mijloc a căzut pe puntea de lemn...

— Și?... întrebă Logaridis cu ochii scânteind prin sticla ochelarilor.

— Zdrobi s-a făcut... Pe mine m-au pescuit teafăr... M-au pus în fiare... M-au judecat... M-au condamnat...

— La cât te-a condamnat?

— La zece ani pușcărie... găsiseră cuțitul meu înfipt în inima spaniolului.

— La zece ani, făcu Logaridis, clătinându-și capul.

Și după câteva momente de tăcere, Nicola începu să înșire peripețiile călătoriei pe apă în colonii, unde trebuia să-și facă osânda.

Fusese îmbarcat pe Laura, o covertă care transporta condamnații în coloniile franceze, la Cayena. Ce drum groaznic. Ce chinuri îndurate în acea pușcărie plutitoare. Erau cinci sute de deportați îngrămădiți într-un spațiu strâmt, fără aer și fără lumină. Pe rând îi scotea afară pe punte ca să înghită aerul curat, de care erau mai dornici decât de hrană. Nu aveau voie să vorbească cu marinarii din echipaj. Dimineața, după ce strângeau hamacele în care dormiseră, se dezbrăcau în pielea goală și-i împroșcau cu apă de mare, la furtunul pompei de bord.

După câteva săptămâni de drum s-a ivit la bord boala scorbutului. Aveau numai provizii uscate. Galeții, care-i rodeau până le sângerau gingiile, erau găuriți de viermi. La primul mort, pe care lau aruncat în ocean, s-a răspândit vorba că a izbucnit ciuma pe bord. A fost o panică grozavă. În fiecare zi îi chiorau și îi înăbușeau cu fum de găinaț de pasăre.

Înainte de a trece tropicul i-a prins o furtună cumplită. Coverta era să fie sorbită de-o trombă marină. Norii cerului se uniseră cu apa oceanului. În fața primejdiei, le-au dat drumul liberi pe punte. Nu mai era nici o deosebire. Ofițerii, marinarii și pușcăriașii erau toți egali. S-au luptat cu moartea cinci zile și cinci nopți după ce tromba fusese ruptă cu lovituri de tun. Laura, scăpată de naufragiu în larg, cu pânzele sfâșiate și catargele rupte, făcea apă. Trebuia să se pompeze zi și noapte. Dacă s-ar fi întrerupt numai două ceasuri pomparea, vasul se umplea și se ducea la fund. După trei luni de drum chinuitor au debarcat la Cayena.

I-au cercetat, i-au înmatriculat pe piele și i-au împărțit pe la diferite servicii. Nicola, ca marinar de meserie, a fost dat ca barcagiu la biroul de înmormântare al închisorii. Acolo nu era dric, nici nu se săpa groapă. Mortul era înfășurat în pânză de sac și pus într-un sicriu de lemn. Îl duceau cu barca la larg. Și după ce preotul citea o rugăciune scurtă, scoteau mortul din sicriu și-i făceau vânt în mare.

Rechinii flămânzi, se repezeau și-l sfâșiau înainte de a ajunge la fund. Așa se învățaseră blestemații lacomi că îndată ce auzeau sunând clopotul de înmormântare de la capelă, se apropiau, ca la ora de masă, la hrană sigură de carne de om.

Cu Nicola la barcă mai era și un arab din Tunis, condamnat la douăzeci de ani. Își silise nevasta să bea un pahar cu sânge cald, al amantului, ucis în fața ei.

Într-o seară, arabul a fost dat lipsă la apel.

A doua zi, s-a aflat că a dispărut. Arabul evadase. Barca n-o putuse lua că era păzită de santinelă. Se mulțumise să fugă pe mare cu sicriul pe care-l chituise și-l călăfătuise bine ca să nu intre apă în el. Îl văzuseră mulți cioplind niște lopățele de lemn, dar nu-i dăduse nimănui în minte ce poate face cu ele. După patru zile, un vapor francez a întâlnit sicriul plutind în larg. Arabul zăcea amorțit în el, mai mult mort decât viu. L-a pescuit și l-a adus în port.

Toți condamnații erau chinuiți zi și noapte de ideea de a fugi. Deoparte, oceanul pustiu, fără capăt, de altă parte pădurea virgină, tropicală. Apa îi atrăgea pe toți; ea dădea mai multe șanse de scăpare.

Pe toți îi chinuia gândul să încerce a fugi pe apă. Cătau toți cu ochii avizi înainte în largul oceanului; acolo era libertatea. Înapoi, pe pământ, era pușcărie, umilință și moarte.

Nicola își făcea mereu socoteala anilor ce avea de stat acolo. Zece ani și cu dublajul douăzeci. Căci după ce-ai sfârșit pedeapsa, nu poți pleca din insulă decât după ce stai liber încă un timp egal cu cel la care ai fost condamnat.

Șase inși s-au înțeles să fugă pe apă.

Trei luni de zile au ținut pregătirile.

Un italian tânăr, care lucra la depozitul de materiale, a furat un balot de pânză de vele. Un grec bătrân, lucrător la atelierul de reparații a vaselor, a construit un berton, un fel de barcă pe pânză, având numai coastele de lemn de ulm. Barca o ținea ascunsă pe mal într-un stufăriș.

Nicola, singur om de apă, marinar de meserie, trebuia să conducă barca pe ocean. Doi erau bandiți corsicani și unul francez, uriaș, fost măcelar la Lyon, care-și spintecase nevasta.

Au strâns provizii de drum: pesmeți, cutii de conserve, slănină și zahăr. Pentru apă dulce italianul furase două butoiașe din depozit.

Și într-o noapte au șters-o pe ascuns. Au avut noroc de un vânt bun de la coastă. Repede au ieșit în larg. Trei zile și trei nopți au navigat în vederea țărmului, cu nădejdea că o să ajungă pe coasta Guyanei olandeze. Acolo era limanul de scăpare al tuturor evadaților. Nu aveau nici busolă nici hartă.

Când se zărea vreun fum în larg, ei se îndreptau spre țărm, strângeau pânzele și legau în vârful catargului niște foi de palmier, mascând barca din depărtare.

Timpul era bun, marea calmă, dar, nenorocul lor, fundul bărcii a fost sfâșiat într-o noapte de trunchiul unui copac plutitor. Nu mai era nimic de făcut. Cum se găseau pe un banc de nisip aproape de coastă, au sărit în apă și au ajuns cu toții teferi la mal.

La început, nu puteau merge pe uscat. Li se înțepeniseră picioarele cât au stat în barcă.

Pe apă toți se supuneau lui Nicola, care era căpitanul.

Pe uscat însă măcelarul uriaș se puse în capul lor. C-o sabie grea, furată din corpul de gardă, tăia ierburile deschizând drumul înainte. Liane gigantice, plante agățătoare țesute între ele închideau la fiecare pas calea prin pădurea virgină. Nicăieri nici o urmă.

Aveau de gând să meargă de-a lungul coastei până ce întâlneau malul fluviului Maroni, de unde începea pământul olandez. N-a fost chip să ajungă din cauza mlaștinilor în care se înfundau. Au luat-o atunci spre inima pădurii și s-au rătăcit.

După ce au isprăvit proviziile, au început să ducă viața animalelor sălbatice.

Mâncau plante și bureți. Noaptea, de groaza jaguarilor, se cățărau în copaci și-și făceau culcușul acolo. Într-o zi au dat de o colonie de maimuțe cu blana roșie. Au trebuit să schimbe direcția deoarece erau bombardați cu pietre și cioate.

Altădată le-a ieșit în cale un șarpe veninos.

Pe sus îi urmăreau croncănind un fel de corbi mari ca niște vulturi.

Decât să moară de foame și de mizerie, mai bucuroși erau să se întoarcă la pușcărie. Dar nu știau pe unde să apuce.

Și Nicola închise pentru o clipă ochii repetând de câteva ori:

— Ce viață! Ce viață am dus acolo în pădurea cea sălbatică. N-ai să crezi când ți-oi spune că am mâncat carne de om...

— Cum?... carne de om?... ai mâncat carne de om? întrebă îngrozit Logaridis.

— Da. Am mâncat carne de om.

„Unul dintre noi, un italian era slăbit, nu mai putea merge din pricina unei răni la un picior. Rămase în urmă. Credeam că până seara avea să ne ajungă. Dar nu l-am mai văzut.

Spre seară, la locul de popas, măcelarul francez face un foc zdravăn în pădure și începe să frigă o halcă de carne. M-am minunat. Și mirosul de friptură îmi gâdila nările, iar gura îmi lăsa apă.”

„Ne-a căzut în mână un pui de căprioară sălbatică”, zice măcelarul, cu ochii țintă la jăratic.

Eu și corsicanul l-am îmbucat cu lăcomie de lup, sugeam toate ciolanele c-o poftă nespusă.

Grecul cel bătrân nici n-a atins friptura.

S-a culcat, văitându-se că-i bolnav.

După miezul nopții se apropie tiptil și mă întrebă în șoaptă: „Ei, a fost gustoasă friptura?” Zic: „fragedă și dulce-i carnea de căprioară”. El râde înfundat. „Era carne de om”. „Ce spui?...” Și simt deodată că mă iau niște fiori prin tot trupul, iar stomacul parcă voia să se întoarcă pe dos.

Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătând mutește la cei care dormeau în jurul focului.

— Am văzut ieri, șoptește el, cum măcelarul spinteca trupul italianului într-un tufiș...

— Hai, zic, înapoi, că ne vine și nouă rândul. Ne-am sculat binișor, să nu ne simtă, și am plecat amândoi prin pădurea întunecată.

Când s-a făcut lumină eram departe.

M-am suit în vârful unui copac înalt, și de-acolo am putut zări marea, care se arăta ca un fum în depărtare. Așa am putut găsi în ce parte se află Cayena.

După patru zile de mers am ajuns la primul post și ne-am predat. După o săptămână i-au prins și pe ceilalți tovarăși! Ne-au judecat și ne-au condamnat: pe mine la trei ani, grecului și corsicanilor câte cinci ani, iar pe măcelarul francez la moarte pentru canibalism. I-au tăiat capul la ghilotină față de toți condamnații, ca să le fie de pildă. Pe mine m-a trecut în serviciu ca infirmier la spitalul de leproși de pe insula Carantinei.

— Cum, între leproși? întrebă Logaridis.

— Da, am stat acolo zece ani. Dar am avut noroc; am scăpat fără să mă molipsesc. Și pentru buna purtare ce am avut m-au grațiat.

— Păi, dacă te-a liberat, de ce nu te-ai întors încoace?

Vezi, că eram obligat să stau la Cayena încă zece ani. Din rândul condamnaților am trecut în rândul concesionarilor. Mi s-a dat pământ de lucru în colonia agricolă de la Sf. Laurențiu.

Și Nicola, după ce mai bău un pahar de mastică, începu să lămurească cum era organizată viața în colonie. Un grup de douăzeci oameni lucrează în comun. Statul dă sămânță, unelte și material de construcții. Fiecare om are drept la o vacă și la o scroafă. După defrișarea locului și facerea drumurilor, liber este fiecare să-și lucreze lotul de pământ cum vrea, pe cont propriu. Rămâne deplin stăpân. Mai toți se însoară.

Statul se obligă să-ți dea și nevastă. Mulți își aleg nevasta chiar din femeile condamnate, care sunt ținute sub îngrijirea călugărițelor misionare.

Dar el n-avusese curajul. S-a însurat c-o indigenă. Era o femee blândă și muncitoare, dar n-a avut noroc.

A murit mușcată de-un scorpion. Copila, mică de tot, o dăduse la școala călugărițelor Sfântului Iosif. Acolo a crescut și a învățat carte bună franțuzească.

— E adevărat că ai făcut cultură de cafea? întrebă Logaridis.

— Da. Aveam câte puțin din toate: cafea, piper, banane și ananas, care crește acolo până la zece kilograme bucata...

— Și cât câștigai?

— Prea puțin. Nu poți face bani acolo, din cauză că n-ai unde să desfaci marfa.

— Oricum, trebuie să fi strâns ceva...

— Tot ce-am agonisit, am cheltuit cu drumul.

Biletele de vapor până la Marsilia m-au costat o groază de parale.

— Ei, și n-ai nici o sumă pusă deoparte la o bancă, undeva?

— Nu... nimic.

Și bătrânul înțelept al portului, care ascultase calm toată povestirea, se sculă enervat de la masă și începu să se plimbe prin cameră pufnind și bombănind cu necaz... nimic... ni... mic...