Facino Cane

Pe vremea aceea, locuiam într-o uliță de care nu prea cred să fi auzit: strada Lasdiguičres. Ea pornețte din strada Saint-Antoine, din fața unui havuz – nu departe de piața Bastiliei – și dă în strada La Cerisaie. De dragul științei, mă oploșisem într-o mansardă, unde toceam toată noaptea; iar ziua lucram într-o bibliotecă vecină, numită „A Principelui”.

Duceam o viață cumpătată și mă învoisem să duc acel trai monahal pe care trebuie neapărat să și-l impună orișice cărturar. Abia de ieșeam să mă plimb puțin pe bulevardul Bourdon, când vremea era frumoasă. O singură patimă mă mai făcea să părăsesc aceste îndeletniciri cărturărești – dar nu era oare și aceasta tot un studiu? – anume dorința de a iscodi ce se petrece în jur, prin cartier, de a observa localnicii și felul lor de a se purta. Îmbrăcat la fel de prost ca un lucrător, puțin mă sinchiseam cum arătam; astfel că nimeni nu se ferea de mine și puteam, în chipul acesta, să mă amestec în gașca lor, să-i văd făcând negoț ori să-i aud ciorovăindu-se când ieșeau de la lucru.

Privirile mele ajunseseră să fie intuitive: pătrundeam în adâncul sufletului lor, fără a le nesocoti trupul; sau, mai degrabă, observam atât de bine unele amănunte exterioare, încât străbăteam cu ochii dincolo de dânsele. Căpătasem astfel darul de a trăi eu însumi viața insului asupra căruia îmi ațintisem privirile – fapt ce-mi dădea putința să mă substitui personalității lui, întocmai ca acel derviș din O mie și una de nopți care, rostind unele cuvinte față de anumiți oameni, se putea întruchipa în duhurile lor.

Uneori, între unsprezece și douăsprezece noaptea, se întâmpla să întâlnesc vreun muncitor cu nevastă-sa, întorcându-se de la teatrul Ambigu-Comique și îmi plăcea să mă iau după ei și să-i urmăresc pe bulevardul Pont-aux-Choux, până în bulevardul Beaumarchais. Oamenii aceștia de treabă vorbeau mai întâi despre piesa pe care o văzuseră; apoi, dintr-una într-alta, ajungeau la treburile lor mărunte. Mama își trăgea copilul de mână, fără să mai asculte nici ce zice, nici ce cere, și cei doi soți începeau să-și chibzuiască banii pe care aveau să-i încaseze a doua zi și să-i și cheltuiască în fel și chip, pornind să discute despre tot felul de cheltuieli gospodărești, protestând împotriva urcării prețului la cartofi, sau împotriva iernii ce nu se mai sfârșea, ori a scumpirii untului. Ocărau zdravăn pe brutar, unde le tot creștea datoria – în sfârșit, discuția devenea din ce în ce mai înveninată și fiecare, printr-un vocabular pitoresc, își dădea în vileag caracterul.

Ascultându-i cum vorbeau, puteam să cuprind viața acestor inși, simțeam cum le port eu boarfele-n spinare, cum merg încălțat cu ghetele lor peticite. Dorințele, păsurile lor toate, intrau în sufletul meu – ori poate sufletul meu se furișa într-al lor… întocmai ca în visul unui om treaz.

Mă înfuriam alături de ei împotriva șefilor de atelier care îi tiranizau; sau mă ridicam împotriva urâtei deprinderi de a-i sili să vină de mai multe ori la locul de muncă, fără a li se plăti drepturile cuvenite.

A-mi schimba obiceiurile, a încerca să devin un altul, lăsându-mă vrăjit de puterea moralei, a face tot ceea ce îmi trece prin cap – aceasta era bucuria mea. Cărui fapt datoram aceasta? Să fi fost înzestrat cu un al doilea simț? Sau cu una dintre acele însușiri care – atunci când îi treci marginea – te duce la nebunie?

N-am iscodit niciodată obârșia acestei puteri. O am și mă slujesc de ea – asta-i tot. Trebuie numai să știți că, încă de pe atunci, mă străduiam să analizez elementele ce alcătuiesc acea masă eterogenă ce se numește popor – încât ajunsesem să-l cunosc și să-l prețuiesc, cu însușirile lui bune și rele. Începusem să știu ce aș putea găsi în mahalaua mea, pepinieră a revoluțiilor1, și care cuprindea laolaltă, eroi, inventatori iscusiți, savanți încercați, netrebnici, ticăloși – virtuți și vicii, toate deopotrivă de stâlcite de sărăcie, înăbușite de nevoi, înecate în vin, roase de alcooluri tari.

Nici nu vă puteți închipui câte aventuri irosite, câte drame date uitării nu zac în acest oraș al durerii! Ce de lucruri groaznice sau frumoase! Nicicând imaginația nu va atinge și nici nu va putea descoperi tot ce se-ascunde cu adevărat.

Ca să dai de aceste admirabile scene tragice ori comice – capodopere iscate dintr-un hazard – ar trebui să coborî mult prea jos. Nici nu știu bine cum de am putut păstra atâta timp, fără a vă istorisi, întâmplarea ce urmează și care face parte din acele stranii povestiri rămase în tolba de unde aducerile aminte le scot la iveală doar întâmplător. – ca pe un loz de loterie… Mai păstrez încă multe, la fel de ciudate, adunate cu vremea, unele peste altele… Dar, credeți-mă, le va veni și lor rândul.

Într-o zi, îngrijitoarea mea, nevasta unui muncitor, mă rugă să-i fac cinstea să poftesc la nunta uneia din surorile sale. Ca să vă dați seama ce putea fi o atare nuntă, e de ajuns să amintesc faptul că pe această nenorocită, care venea în fiece dimineață să-mi facă patul, să-mi curețe pantofii, să-mi perie hainele, să deretice prin odaie și să-mi gătească prânzul – o plăteam cu patruzeci de bani pe lună; restul timpului se ducea să învârtească o manivelă mecanică și cu această îndeletnicire mai câștiga încă zece bani pe zi! Bărbatul ei, un tâmplar de mobilă, câștiga patru franci. Gospodăria lor mai număra și trei copii, astfel că abia de-și puteau agonisi pâinea zilnică. Niciodată n-am întâlnit oameni de o cinste atât de desăvârșită ca omul și femeia aceasta.