Femeia de 30 ani
Aa
I. PRIMELE GREȘELI.
TÂNĂRA DOMNIȘOARĂ.
Era la începutul lunii aprilie 1813, într-o duminică a cărei dimineață făgăduia una dintre acele frumoase zile, când parizienii își văd, pentru întâia oară în an, pavajul fără noroaie și cerul fără nori. Spre amiază, o cabrioletă falnică, trasă de doi cai focoși, intră în strada Rivoli prin strada Castiglione și se opri în spatele mai multor echipaje staționate la poarta de fier de curând deschisă, din dreptul terasei des Feuillants. Zvelta trăsură era condusă de un bărbat cu înfățișarea îngândurată și bolnăvicioasă; părul ușor cărunt abia îi acoperea capul galben, îmbătrânindu-l înainte de vreme. Zvârli hățurile unui lacheu ce venea călare în urma trăsurii și coborî spre a lua în brațe o tânără a cărei frumusețe delicată atrase atenția celor ce-și iroseau vremea plimbându-se pe terasă. Mărunțica domnișoară se ridică în picioare pe marginea trăsurii și apoi se lăsă, cu grație, cuprinsă de mijloc, petrecându-și brațele pe după gâtul însoțitorului său, care o așeză pe trotuar fără a-i fi șifonat garnitura rochiei de rips verde. Un îndrăgostit n-ar fi dovedit atâta grijă. Necunoscutul era, de bună seamă, tatăl acelei copile care, fără a-i mulțumi, îl luă familiar de braț și îl târî zorită spre grădină. Bătrânul observă privirile admirative ale câtorva tineri, și tristețea întipărită pe chipul său se șterse pentru o clipă. Cu toate că atinsese de mult vârsta la care bărbații trebuie să fie sătui de amăgitoarele plăceri pe care le dă vanitatea, bătrânul surâse.
— Oamenii te cred soția mea, spuse el la urechea tinerei, umflându-și pieptul și călcând cu o încetineală care-o exaspera.
Părea că bătrânul cochetează cu fiica sa și că se bucură, poate mai mult chiar decât ea, de ocheadele pe care curioșii le aruncau spre piciorușele-i încălțate în niște brodechini de brunei cafenii, spre talia-i delicios desenată de o rochie cu ghempă și spre gâtul gingaș pe care un guleraș brodat nu-l acoperea în întregime. Mișcările mersului ridicau pentru o clipă rochia tinerei fete, lăsând să se vadă, deasupra brodechinilor, rotunjimea unei pulpe fin reliefate de un ciorap de mătase ajurat.
Așa încât, mulți dintre cei ce se plimbau pe acolo începură să se vânzolească pe lângă cei doi, spre a admira sau spre a mai privi o dată chipul împrejurul căruia fluturau câteva bucle de păr negru și a cărui culoare albă îmbujorată era sporită atât prin luciul mătăsii de atlaz trandafiriu ce căptușea eleganta-i pelerină, cât și prin dorința și nerăbdarea ce străluceau în fiecare trăsătură a acelei drăgălașe ființe. O dulce maliție însuflețea frumoșii-i ochi negri și migdalați, adumbriți de niște sprâncene delicat arcuite, mărginiți de gene lungi și scăldați într-o lumină pură. Sănătatea și tinerețea își desfășurau comorile pe acest chip răzvrătit și pe acest bust care rămânea mlădios totuși, în ciuda centurii ce pe atunci se purta dedesubtul sânilor.
Fără să ia aminte la omagii, tânăra fată privea cu un fel de îngrijorare către palatul Tuileries, evident ținta zoritei sale plimbări. Era douăsprezece fără un sfert. Oricât de matinală părea această oră, o mulțime de doamne, care toate vroiseră să-și etaleze toaletele, se întorceau dinspre Palat, nu însă fără a-și întoarce capul, cu un aer îmbufnat, reproșându-și parcă faptul că veniseră prea târziu pentru a se mai bucura de un spectacol dorit. Câteva vorbe rostite cu supărare de aceste frumoase doamne dezamăgite, vorbe prinse din zbor de către gingașa necunoscută, o îngrijorară în mod deosebit. Bătrânul urmărea cu un ochi mai degrabă curios decât înveselit semnele de nerăbdare și de neliniște ce se învolburau pe încântătorul chip al tovarășei sale, și o observa poate cu prea multă grijă ca să nu fi avut vreun ascuns gând părintesc.
Duminica aceea era a treisprezecea din anul 1813. Peste două zile, Napoleon pleca în fatala campanie în care, rând pe rând, avea să-i piardă pe Bessiferes și pe Duroc, să câștige memorabilele bătălii de la Litzen și de la Bautzen, să se vadă trădat de Austria, de Saxa, de Bavaria și de Bernadotte, și să dea teribila bătălie de la Leipzig. Magnifica paradă comandată de împărat avea să fie ultima dintre cele ce stârniseră de atâta vreme admirația parizienilor și a străinilor. Vechea gardă avea să execute pentru ultima oară savantele manevre a căror pompă și precizie îl uimiseră uneori până și pe acest uriaș ce se pregătea atunci pentru duelul său cu Europa. Un sentiment trist mâna spre Tuileries o mulțime strălucită și curioasă. Fiecare părea că ghicește viitorul și presimțea că, poate, adeseori închipuirea va trebui, mai târziu, să zugrăvească din amintiri tabloul scenei pe care-o trăiau, după ce vremurile eroice ale Franței vor fi căpătat, așa cum au căpătat astăzi, culori aproape legendare.
— Să mergem ceva mai repede, tată! Spuse tânăra domnișoară cu un aer de nerăbdare, trăgându-l după ea pe bătrân; aud tobele.
— De-abia intră trupele la Tuileries, răspunse el.
— Sau defilează! Toată lumea pleacă! Replică ea, cu o amărăciune copilărească, ce-l făcu pe bătrân să surâdă.
— Parada nu începe decât la douăsprezece și jumătate, spuse tatăl, abia ținându-se în urma zoritei sale fiice.
Dacă ai fi văzut mișcarea pe care o făcea ea cu brațul drept, ați fi zis că se ajută de el ca să alerge. Mânuța-i elegant înmănușată mototolea cu nerăbdare o batistă și părea vâsla unei bărci despicând undele. Bătrânul surâdea din când în când, dar mai adesea o expresie îngrijorată îi întrista pentru o clipă fața uscată Dragostea lui pentru frumoasa-i fiică îl făcea să admire prezentul, dar tot pe atâta să se și teamă de viitor. Părea că-și spune: „E fericită astăzi, dar va fi așa întotdeauna?” Căci bătrânii sunt foarte înclinați să înzestreze cu mâhnirile lor viitorul celor tineri.
Când tatăl și fiica ajunseră sub peristilul pavilionului în vârful căruia flutura drapelul tricolor și pe unde cei ce se plimbă trec din grădina Tuileries în Carrousel, santinelele le strigară cu voce gravă:
— Nu se mai trece!
Copila se ridică în vârful picioarelor și putu să zărească o mulțime de doamne elegante ce se înghesuiau în jurul celor două laturi ale vechii arcade de marmură pe unde trebuia să iasă împăratul.
— Uite, tată, acuma vezi și tu că am plecat prea târziu!
