Forta zece din Navarone
Aa
CAPITOLUL 1
PRELUDIU. JOI De la ora 00.00 la 06.00
Comandorul Vincent Ryan din Marina Regală, ofițer de stat-major și comandantul lui HMS Sirdar, cel mai recent distrugător de clasa S, se sprijini mai bine în coate de balustrada punții de comandă, scoase binoclul de noapte și scrută gânditor întinderea calmă și argintie a Mării Egee, luminată doar de razele palide ale lunii.
Mai întâi privi spre nord, drept peste valul de etravă imens, alb fosforescent, cu contururi clare, ridicat de pintenul tăios ca o lamă al distrugătorului: la patru mile depărtare, nu mai mult, profilată pe cerul indigo cu stele diamantine, se afla masa întunecată a unei insule înconjurate de coaste stâncoase – insula Kheros, de luni de zile avanpostul îndepărtat a două mii de soldați britanici blocați aici, care se așteptaseră să moară în acea noapte și care acum nu vor mai muri.
Ryan își roti binoclul la 180° și dădu din cap satisfăcut. Asta era ce-l plăcea să vadă. Cele patru distrugătoare aflate spre sud erau atât de perfect aliniate provă pupă, încât corpul navei cap de linie le întuneca complet pe cele trei din spatele său. Ryan își întoarse binoclul spre est.
E ciudat, își spuse el fără nici o legătură cu ceea ce vedea, cat de neînsemnate, chiar dezamăgitoare, pot fi urmările unui dezastru natural, sau chiar ale unuia creat de mana omului. Dacă n-ar fi fost acea slabă licărire roșietică și șuvița de fum ce se ridica deasupra coastei, dând peisajului o vagă aură dantescă amenințătoare, plină de prevestiri funeste, peretele abrupt din fundul portului ar fi arătat la fel cum fusese probabil și pe vremea lui Homer. Acea stancă uriașă care din depărtare părea atât de netedă și de uniformă și într-un fel eternă putea să fi fost modelată de vanturile și ploile a o sută de milioane de ani și la fel de bine putea fi tăiată cu cincizeci de secole în urmă de pietrarii din Grecia antică ce căutau marmura cu care să-și înalțe templele ioniene. Ceea ce era aproape de neînțeles, ceea ce depășea aproape rațiunea era faptul că în urmă cu zece minute stanca aceea nu existase acolo, că în locul ei fuseseră zeci de mii de tone de piatră, cea mai inexpugnabilă fortăreață germană din Marea Egee și, deasupra lor, cele două mari tunuri din Navarone, totul acum îngropat pentru totdeauna la 300 de picioare sub mare. Cu o clătinare ușoară din cap, comandantul Ryan luă binoclul de la ochi și se întoarse să-l privească pe cei care în cinci minute realizaseră mal mult decât ar fi putut face natura în cinci milioane de ani.
Căpitanul Mallory și caporalul Miller. Atât știa despre ei – rangul și faptul că fuseseră trimiși în această misiune de un vechi prieten al său, un căpitan de marină care se numea Jensen și care – așa cum aflase, spre totala sa uimire, cu numai 24 de ore în urmă – era șeful Serviciului de Contrainformații din Mediterană al Aliaților. Dar asta-l tot ce știa despre ei și poate că de fapt nu știa nimic. Poate că numele lor nu erau Mallory și Miller. Poate că nici nu erau căpitan și caporal. Nu semănau cu nici un căpitan sau caporal pe care îi mai văzuse pană atunci. Dacă stătea bine să se gândească, nu semănau cu nici unul din soldații pe care-l mai văzuse el. Îmbrăcați în uniforme germane pătate de sare și sânge, murdari, nerași, tăcuți, atenți și distanți, ei nu aparțineau nici unei categorii de oameni pe care-l întâlnise vreodată; singurul lucru de care putea fi sigur, privind ochii înfundați în cap, injectați și încețoșați, fețele scofâlcite, ridate și nebărbierite ale celor doi bărbați trecuți de prima tinerețe, era că nu mai văzuse niciodată niște ființe umane atât de epuizate.
— Ei bine, se pare că asta-l, spuse Ryan. Trupele din Kheros așteaptă să fie îmbarcate, flotila noastră se îndreaptă spre nord ca să le ia, iar tunurile din Navarone nu mai pot face nimic escadrei noastre. Mulțumit, căpitane Mallory?
— Ăsta a fost scopul misiunii, aprobă sec Mallory. Ryan își ridică din nou binoclul. De data aceasta își fixă privirea pe o barcă de cauciuc care se apropia, de malul stâncos din partea de vest a portului Navarone. Cele două siluete aflate în barcă de-abia se puteau distange. Ryan coborî binoclul și spuse gânditor:
— Prietenului dumitale cel solid – și doamnei care e cu el – nu prea le place să piardă vremea. Nu – ăăă – nu ne-ai făcut cunoștință, căpitane Mallory.
— N-am avut ocazia. Maria și Andrea. Andrea e colonel în armata greacă; divizia a 19-a motorizată.
— Andrea a fost colonel în armata greacă, spuse Miller. Cred că s-a retras de curând.
— Da, așa cred. Se grăbeau, sir, pentru că amândoi sunt buni patrioți, amândoi insulari și amândoi au multe de făcut în Navarone. În plus, am înțeles că mai au și niște probleme personale și urgente de rezolvat.
— Așa deci. Ryan abandonă subiectul și privi din nou spre rămășițele fumegânde ale fortăreței distruse. Ei bine, se oare că asta-l. Am terminat pentru noaptea asta, domnilor?
Mallory zâmbi ușor.
— Cred că da.
— Atunci v-aș propune să mergem la culcare.
— Ce cuvânt minunat! Miller se desprinse istovit de marginea punții și rămase în picioare clătinându-se și trecându-și un braț obosit peste ochii injectați care păreau să-l doară. Să mă treziți la Alexandria.
— Alexandria? Ryan îl privi amuzat. O să ajungem acolo de-abia peste 30 de ore.
— Asta am și vrut să spun, răspunse Miller.
Dar Miller nu se bucură de cele 30 de ore. De fapt adormise numai de vreo 30 de minute când se trezi cu senzația ciudată că ceva îl supără la ochi; după ce gemu și protestă fără putere, reuși să deschidă un ochi și văzu că acel ceva era o lumină strălucitoare aprinsă deasupra capului, în plafonul cabinei care le fusese oferită, lui și lui Mallory. Miller se ridică, sprijinindu-se poticnit într-un cot, izbuti să-și deschidă și celălalt ochi și privi fără entuziasm către ceilalți doi ocupanți ai cabinei. Mallory era așezat la o masă, transcriind, după cate se părea, un fel de mesaj, în timp ce comandantul Ryan stătea în pragul ușii.
