Gaudissart al II-lea

A ști să vinzi, a putea să vinzi și a vinde! Nici nu bănuiește lumea câte aspecte grandioase ale Parisului sunt datorate acestor trei fețe ale aceleiași probleme. Strălucirea magazinelor tot atât de bogate cât erau și saloanele nobilimii înainte de 1789, splendoarea cafenelelor umbrind adesea, și încă foarte ușor, pe aceea a stilului neo-Versailles2, farmecul tejghelelor încărcate, distrus în fiecare seară și refăcut în fiecare dimineață, eleganța și bunăvoința tinerilor în relațiile cu cumpărătoarele, fizionomiile îmbietoare și toaletele domnișoarelor menite să-i atragă pe cumpărători și, în sfârșit, mai de curând, adâncimea, suprafețele imense și luxul babilonian din marile magazine unde negustorii monopolizează specialitățile, grupându-le totodată. Toate acestea nu înseamnă nimic!.. Până aici, nu e încă vorba decât de a plăcea ochiului celui mai avid și mai blazat, care s-a dezvoltat vreodată la om din timpul romanilor încoace și ale cărui pretenții au devenit nețărmurite datorită eforturilor celei mai rafinate civilizații. E vorba de ochiul parizienilor!..

Ochiul acesta consumă focuri de artificii în valoare de o sută de mii de franci, palate de sticlă multicoloră întinse pe doi kilometri și înalte de șaizeci de picioare3, feerii în paisprezece teatre în fiecare seară, panorame mereu reînnoite, nesfârșite expoziții de capodopere, lumi întregi de durere și universuri de bucurii plimbându-se pe bulevarde sau rătăcind pe străzi, vrafuri de zorzoane carnavalești, douăzeci de opere ilustrate în fiecare an, o mie de caricaturi, zece mii de viniete, litografii și gravuri. Ochiul acesta arde în fiecare seară gaz de cincisprezece mii de franci; în sfârșit, ca să-l mulțumească, Parisul cheltuiește anual câteva milioane cu amenajarea perspectivelor și grădinilor. Și acestea tot nu însemnează nimic… nu reprezintă decât latura materială a chestiunii. Da, după părerea noastră, toate acestea sunt puțin lucru în comparație cu sforțările minții, cu șiretlicurile demne de Moličre desfășurate de cei șaizeci de mii de vânzători și patruzeci de mii de domnișoare când asaltează punga cumpărătorului, întocmai cum peștișorii se reped grămadă la bucățile de pâine care plutesc pe apele Senei.

Gaudissart, la locul lui în magazin, este cel puțin egal, în ceea ce privește capacitatea, istețimea, ghidușia, filosofia, cu ilustrul comis-voiajor, devenit tipul acestui trib. Odată ieșit din magazinul său, din patria sa, el este ca un balon dezumflat; aptitudinile sale le datorează numai mediului său negustoresc, la fel cum actorul este sublim numai pe scenă. Deși, în comparație cu alți funcționari comerciali din Europa, vânzătorul francez este mai instruit decât ei și poate, la nevoie, să vorbească despre asfalt, despre balul Mabille4, despre polcă sau literatură, cameră și revoluție, el este nemaipomenit de prost îndată ce-și părăsește trambulina, metrul și farmecele sale de comandă; dar acolo, pe marginea rigidă a tejghelei, cu vorba pe buze, cu ochii pe mușteriu, cu șalul în mână5, îl întrece pe marele Talleyrand6; e mai deștept decât Désaugiers7, mai fin decât Cleopatra, valorează cât Monrose8 și Modissart; dar în prăvălia lui, Gaudissart l-ar fi tras pe sfoară pe Talleyrand.

Să explicăm acest paradox printr-un exemplu.

Două ducese flecăreau lângă acest ilustru prinț: doreau să aibă o brățară. Trebuia să vină un vânzător cu niște brățări de la cel mai mare bijutier din Paris. Sosește un Gaudissart înarmat cu trei brățări, trei minuni; cele două femei nu știau pe care s-o aleagă. Alegerea este scânteia inteligenței! Șovăiți cumva?.. S-a terminat, vă păcăliți. Gustul nu are două inspirații. În sfârșit, după zece minute, este consultat și prințul; le vede pe ducese luptându-se cu miile de unghiuri ale îndoielii între două dintre cele trei bijuterii care erau mai deosebite; căci dintr-o ochire una o fost scoasă din cauză. Prințul nu-și întrerupe lectura, nici nu se uită la brățări, el scrutează pe vânzător.

— Pe care ai alege-o dumneata pentru iubita dumitale? îl întrebă el.

Tânărul îi arătă una din brățări.

— În cazul acesta, ia-o pe cealaltă, și două femei vor fi fericite, răspunse cel mai subtil dintre diplomații moderni; și dumneata, tinere, fă-o fericită, din partea mea, pe iubita dumitale.

Cele două grațioase femei surâd, iar vânzătorul se retrage tot atât de măgulit de darul prințului cât și de părerea bună pe care acesta o are despre el.

O femeie coboară din eleganta ei trăsură, oprită în strada Vivienne, în fața unui somptuos magazin unde se vând șaluri; este însoțită de o altă femeie. Femeile sunt mai întotdeauna două în aceste soiuri de expediții. Toate, în asemenea împrejurări, se plimbă prin zece magazine până să se hotărască; și, în timp ce merg de la unul la altul, își bat joc de comedioara oferită de vânzător. Ia să vedem cine își joacă mai bine rolul, cumpărătoarea sau vânzătorul? Cine câștigă în acest vodevil?

Când e vorba să zugrăvești cel mai însemnat lucru al comerțului parizian, anume vânzarea, e bine să rezumi problema referindu-te la o marfă tip. Deci, în această privință, șalul sau colierul de o mie de scuzi9, va provoca mai multe emoții decât bucata de batist sau rochia de trei sute de franci. Dar, ah! străini din cele două lumi! dacă citiți totuși această fiziologie a facturii10, aflați că această scenă se joacă în magazinele cu noutăți pentru stofulița de doi franci sau pentru voalul imprimat de patru franci metrul!

Cum oare să nu aveți încredere, fie că sunteți prințese sau simple burgheze, în acest tinerel simpatic, cu obrazul catifelat și rumen ca o piersică, cu ochi nevinovați, îmbrăcat aproape tot atât de bine ca și… ca și… vărul dumneavoastră și înzestrat cu un glas moale, întocmai ca lâna pe care v-o desfășoară? Sunt vreo trei-patru din aceștia. Unul, cu ochi negri, cu aer hotărât, vă spune cu un ton semeț: „Poftiți!” Altul, cu ochi albaștri și înfățișare ștearsă, cu vorba respectuoasă, despre care se spune: „Bietul băiat! nu face pentru comerț!..” Cestălalt, mai mult blond, cu ochi plini de tinerețe și voie bună, cu gluma pe buze și înzestrat cu o energie, o veselie meridională. Un altul, roșcovan, cu barba răsfirată, inflexibil ca un comunist, sever, impozant, cu o cravată irezistibilă, cu vorba tăioasă.