Geniul si Zeita

Geniul si Zeita de Aldous Huxley

Inconvenientul literaturii,

spuse John Rivers, constă în caracterul ei prea logic.

Realitatea nu-l are niciodată.

— Niciodată? am întrebat.

— Eventual cînd e raportată la divinitate, recu-

noscu el. Niciodată din punctul nostru de vedere.

Literatura are unitate, are stil. Lucrurile întîmplate

aievea nu au așa ceva. Luată ca atare, existența re-

prezintă întotdeauna o înșiruire de lucruri bleste-

mate, fiecare dintre ele avînd simultan ceva din

Thurber1 și Michelangelo, simultan ceva din Mickey

Spillane2 și Thomas â Kempis3. Criteriul de evaluare

a realității este incongruența ei intrinsecă. Și cînd

am întrebat: Cu ce? — legănă în aer o palmă pă-

trată de culoare pămîntie în direcția rafturilor de

cărți. — Cu ceea ce reprezintă Cel Mai Bun din tot

ce s-a gîndit sau Spus, declamă el pe un ton ce se

voia parodic de rău augur. Poate părea ciudat, dar

cele mai apropiate de realitate sînt întotdeauna ope-

rele literare considerate a fi cel mai puțin ade-

vărate.

1 James Thurber (1894—1961), umorist american.

2 Mickey Spillane (n. 1918), scriitor american de romane

polițiste.

3 Thomas â Kempis (1380—1471), călugăr german, autor

de lucrări religioase.

Și întinzîndu-se peste brațul fotoliului, atinse co-

perta unui exemplar ponosit din Frații Karamazov. —

Este atît de puțin logic, încît e aproape realitate.

Ceea ce cu greu se poate spune despre oricare lite-

ratură din categoria celor academice. Literatura din

domeniul fizicii și al chimiei. Literatura istorică.

Literatura filozofică... — degetul său acuzator trecu

de la Dirac1 la Toynbee2, de la Sorokin3 la Car-

nap4 — și chiar literatura biografică. Iată ultimul

specimen al genului.

Luă de pe masa alăturată un volum cu o înveli-

toare albastră lucioasă și-l ținu ridicat ca să-l pot

examina.

Viața lui Henry Maartens, am citit cu glas tare,

manifestînd tot atît interes cît se acordă unui nume

oarecare. Mi-am amintit apoi că pentru John Rivers

acel nume fusese mai mult decît un nume comun.

— I-ai fost discipol, nu-i așa?

"Rivers încuviință din cap fără să vorbească.

— Și aceasta e biografia oficială?

— Literatura oficială, reflectă el. Imaginea de

neuitat a savantului de reclamă — cunoști tipul —

copilul retardat cu intelect gigant; geniul bolnav

1 Paul Adien Maurice Dirac (ti. 1902), fizician englez,

laureat al premiului Nobel (1933).

2 Joseph Arnold Toynbee (n. 1889), istoric englez.

3 Pitirim A. Sorokin (n. 1889), filozof idealist ame-

rican de origine rusă. Pornind de la behaviorism, a dezvol-

tat apoi teoria „socio-culturală" integralistă.

4 Rudolph Carnap (1891—1970), logician și filozof german

stabilit din 1935 în SUA. Preocupat de fundamentele logice

ale matematicii, de structura sintactico-semantică a științei,

de analogia formală, de statutul metodologic ai entităților

teoretice etc., este considerat unul din întemeietorii logicii

științei (v., ca și pentru celelalte note asemănătoare. Mic

dicționar jilozojic, 1973).

războindu-se neîmblînzit cu dezacorduri enorme;

sînditorul singuratic care era totuși cel mai afectuos

familist; profesorul distrat, cu capul în nori, dar cu

inima de aur. Din păcate, însă, lucrurile nu s-au

petrecut atît de simplu.

- Cu alte cuvinte, cartea conține erori?

- Deloc, atît cît se spune este în întregime ade-

vărat. Dincolo de acestea, totul nu-i decît o adu-

nătură de fleacuri — sau, mai degrabă, este

inexistent. — Și poate, adăugă el, poate trebuie să

fie inexistent. S-ar putea ca realitatea în totalitatea

ei să fie întotdeauna mult prea puțin demnă de a

fi înregistrată, prea lipsită de sens sau prea oribilă

pentru a rămîne neliteraturizată. Oricum, este exas-

perant pentru cineva care cunoaște faptele, e aproa-

pe o insultă să fie dus de nas cu opere romanțate

de duzină.

— Așadar, intenționezi să corijezi cele scrise, am

presupus eu.

— Pentru public? ferească sfîntul!

— Atunci pentru mine. In particular.

— In particular, repetă el. La urma urmelor, de

ce nu? Dădu din umeri și zîmbi. Puțină orgie de

amintiri pentru a celebra una din rarele tale vizite.

— Oricine ar crede că vorbești de un drog pe-

riculos.

— Dar într-adevăr e un drog periculos, răspunse

el Evadezi în aduceri-aminte tot așa cum evadezi

în gin sau amital sodic.

— Uiți că sînt scriitor, am spus, și Muzele sînt

fiicele Memoriei.

— Și Dumnezeu, adăugă el repede, nu le este

frate. Dumnezeu nu este fiul Memoriei; el este fiul

Experienței Imediate. Nu poți venera un spirit în

—

spirit, dacă n-o faci acum. A te delecta în trecut

poate fi literatură bună. Ca înțelepciune însă, nu

duce la nimic. Timpul Regăsit este Paradisul Pier-

dut, iar Timpul Pierdut este Paradisul Regăsit. Lasă

morții să-și îngroape morții.1 Dacă vrei să trăiești

fiecare moment așa cum ți se înfățișează, trebuie

să mori în momentul următor. Iată cel mai impor-

tant lucru ce l-am învățat de la Helen.

Numele mi-a evocat un chip tînăr și palid, în-

cadrat de destinderea pătrată a unui clopot de păr

negru, aproape egiptean, mi-a evocat de asemenea

uriașele columne aurii din Baalbek, avînd ca fundal

cerul albastru și zăpezile Libanului. In vremea

aceea, lucram ca arheolog sub conducerea tatălui lui

Helen. Acolo în Baalbek o cerusem în căsătorie și

fusesem refuzat.

— Dacă s-ar fi căsătorit cu mine, aș fi aflat

oare? am spus.

— Helen a practicat ceea ce se ferea întotdeauna

să propovăduiască, răspunse Rivers. Era greu să nu

înveți de la ea.

— Dar cum rămîne cu scrisul meu, ce se întîmplă

cu acele fiice ale Memoriei?

— Ar fi existat totuși o modalitate de a lua ce-i

mai bun din ambele lumi.

— Un compromis?

— O sinteză, o a treia poziție care să le includă

pe celelalte două. E clar că nu poți alege ce-i mai

bun dintr-o lume, dacă nu ai învățat între timp să

iei ce-i mai bun din cealaltă. Helen a reușit chiar

să ia ce-i mai bun din viață în timp ce murea.

1 Fragment din versetul 22 al evangheliei după Matei,

cap. 8.

8

Am revăzut atunci cu ochiul minții incinta Uni-

versității Berkeley suprapusă peste imaginea Baal-

bekului. în locul clopotului de păr legănîndu-se

fără sunet apăru un ghem cărunt, iar în locul chi-

pului de fetișcană am văzut trăsăturile ușor defor-

mate ale unei femei ce îmbătrînea. Probabil că era

de pe atunci bolnavă, am reflectat în sinea mea.

Apoi am spus cu glas tare: — Eram la Atena cînd

a murit.

îmi amintesc. Și adăugă: — Aș fi vrut să fi

fost și tu aici. Pentru ea — ținea foarte mult la

tine. Și, bineînțeles, pentru tine însuți. A muri este

o artă și la vîrsta noastră s-ar cuveni s-o învățăm.

Te ajută mult să fi văzut pe cineva care a știut cu

adevărat cum să moară. Helen a știut să moară

fiindcă a știut să trăiască —- să trăiască acum și

aici, pentru mai marea glorie a divinității. Și aceasta

atrage în mod necesar după sine de asemenea a

muri acolo și atunci și mîine și în nenorocitul nos-

tru eu mărunt. în decursul trăirii, așa cum se cu-

vine, Helen murise în rate zilnice. Cînd a sosit

judecata finală, practic nu mai rămăsese nimic de

plătit.

După o tăcere scurtă Rivers continuă: — Inci-

dental, m-am aflat și eu în primăvară foarte aproape

de judecata finală. De fapt, nici nu aș mai fi aici

dacă n-ar fi existat penicilina. Pneumonia, prietena

bătrîneții. Astăzi medicina te învie ca să poți trăi

bucurîndu-te de arterioscleroză sau de cancerul

prostatei. Așa că, precum vezi, totul este cu desăvîr-

șire postum. Cu excepția mea, sînt morți cu toții

iar eu trăiesc din timp împrumutat. Dacă voi în-

drepta cele scrise, voi fi doar o fantomă vorbind

despre fantome. Și, la urma urmelor, sîntem în aju-

nul Crăciunului; o poveste cu fantome e cum nu

se poate mai binevenită. In afară de asta, îmi ești

vechi prieten și chiar dacă pui totul într-un roman,

mai are oare vreo însemnătate?

Fața sa largă, brăzdată de cute, fu luminată de

ironie afectuoasă.

— Dacă are vreo însemnătate, n-o voi face, l-am

asigurat.

De astă dată a izbucnit în rîs.

— „Căci jurămintele pripite-s paie pe focul sîn-

gelui"1, cită el. Mai degrabă mi-aș încredința fiicele

lui Casanova2, decît secretele unui romancier. Febra

creației e mai fierbinte chiar decît cea sexuală. Cît

despre jurămintele literare, ele sînt mai trecătoare

decît variantele lor matrimoniale sau monastice.

Am încercat să protestez, dar n-a vrut să mă as-

culte. — Dacă aș mai dori să păstrez secretul, nu

ți-aș spune nimic. Dar la publicare adu-ți aminte,

te rog, de obișnuita notă. Știi la ce mă refer — orice

asemănare ou vreo persoană în viață sau decedată

este absolut întîmplătoare. Dar absolut!

Și acum să ne întoarcem la familia Maartens. Am

undeva o fotografie. Se ridică din fotoliu, merse

la masa de scris și deschise un sertar. Cu toții îm-

preună — Henry și Katy, copiii și eu. Și ca prin

minune, adăugă el după ce frunzări hîrtiile din ser-

tar, e chiar acolo unde s-ar cuveni să fie.

îmi înmînă o reproducere mărită, cam ștearsă, un

instantaneu înfățișînd trei adulți stînd în fața unei

1 Willlam Shakespeare, Furtuna, IV, 1. In românește de

Leon Levițchi.

2 Casanova de Seingalt, Giovani Giacomo (1725—1798),

aventurier și scriitor venețian. A scris remarcabile memorii

care narează numeroasele-i cuceriri feminine.

10

case de vară — un bărbat scund și subțirel cu păr

cărunt și nas coroiat, un uriaș tînăr fără haină, iar

între ei, rîzînd, o splendidă valkirie1 cu păr blond,

umeri largi și sini proeminenți, nepotrivit îmbră-

cată într-o fustă asimetrică. La picioarele lor ședeau

doi copii, un băiat de vreo nouă sau zece ani și o

soră mai mare, cu codițe, aflată în pragul adoles-

cenței.

Cît de bătrîn arată! au fost primele mele cu-

vinte. Destul de vîrstnic pentru a fi bunicul copiilor

săi.

Și destul de copilăros, la cei cincizeci și șase

de ani, pentru a fi pruncul lui Katy.

— Un incest cam complicat.

— Cu toate astea mergea, insistă Rivers, mergea

atît de bine, încît ajunsese să fie o adevărată sim-

bioză. Trăia prin ea. Iar ea era acolo pentru a se

trăi prin ea — încarnarea maternității.

Am privit din nou fotografia.

— Ce amestec fascinant de stiluri! Maartens este

gotic pur. Soția sa, o eroină wagneriană. Copiii des-

cind direct din doamna Moleworth. Cît despre

tine . .., am spus ridicîndu-mi privirea spre fața pă-

trată și pergamentoasă ce mă sfida din partea cea-

laltă a căminului și lăsînd-o înapoi pe fotografie,

uitasem că ai fost o adevărată frumusețe. O copie

romană după Praxitele.2

— Nu m-ai putea face un original? pleda el.

Am clătinat din cap.

1 In miturile germanice, fiicele sau însoțitoarele lui Odin,

căpetenia zeilor.

2 Praxitele (390—335 î.e.n.), sculptor din Atena, reprezen-

tant al clasicismului Greciei antice.

11

— Privește nasul, am spus. Uită-te la modelarea

maxilarului. Nu e Athena, e Herculanum. Dar, din

fericire, pe fete nu le interesează istoria artei. Pen-

tru toate scopurile amoroase practice erai ceea ce

se cerea cu adevărat ?— un autentic zeu grec.

Fața lui Rivers se strîmbă.

— Se prea poate să fi arătat potrivit pentru rol,

spuse el, dar de crezi cumva că-l puteam juca .. .

clătină din cap. Nici vorbă de Lede, Daphne sau

Europe1 în ceea ce mă privea. Amintește-ți că în

acea vreme eram încă în întregime produsul unei

educații deplorabile. Fiu de preot luteran, am rămas

după vîrsta de doisprezece ani singura consolare a

unei mame văduve. Da, singura ei consolare, în

ciuda faptului că se socotea o creștină evlavioasă.

Micul Johnny ocupa primul, al doilea și al treilea

loc; Dumnezeu rămînea undeva mult în urmă. Și,

bineînțeles, singura consolare nu avea altceva de

ales decît să devină fiul model, studentul eminent,

bursierul permanent, croindu-și cu sudoare drumul

prin colegiu și cursurile postuniversitare, fără a-și

îngădui răgaz pentru plăceri mai rafinate în afara

fotbalului și a programelor corale din colegiu, ori

pentru ceva mai înălțător decît slujba săptămînală

a reverendului Wigman.

— Dar te lăsau fetele să le ignori? Cu un chip

ca acela? și am arătat cu degetul spre atletul cîr-

lionțat din fotografie.

1 Lede (în mitologia greacă), mama lud Castor și Polux, a

Elenei și a Clitemnestrei. A fost sedusă de Zeus, prefăcută

în lebădă.

Diaphne (în mitologia greacă), nimfă de care s-a îndrăgostit

Apollo.

Europa (în mitologia greacă), fiica lui Agenor, regele Tirului.

Zeus, transformat în taur, a răpit-o și a dus-o în Creta.

12

Rivers rămase tăcut, apoi răspunse cu o altă în-

trebare.

. Ti-a spus vreodată propria ta mamă că nu

există mai minunat cadou de nuntă pe care un băr-

bat îl poate aduce miresei sale decît virginitatea?

Din fericire, nu.

Ei bine, mie mi-a spus. Și, mai mult decît atît,

a făcut-o în genunchi, în cursul unei rugăciuni im-

provizate, adăugă el în paranteză. îl întrecea în asta

chiar și pe tata. Frazele curgeau mai neted, limba-

jul era mai autentic în iluzoriul său iz arhaic.

Reușea să discute situația noastră financiară sau

mă putea dojeni pentru sila cu care mîncam bu-

dinca de tapioca, în înseși frazele epistolei către

evrei.

Ca piesă de virtuozitate lingvistică, cele spuse

erau formidabile. Din păcate, nu mă puteam gîndi

la ele astfel. Interpretul era propria mea mamă, iar

ocazia, solemnă. Tot ceea ce spunea cînd îi vorbea

lui Dumnezeu trebuia privit cu seriozitate religioasă,

îndeosebi cînd era în legătură cu marele subiect

trecut sub tăcere. Mă crezi sau nu, la douăzeci și

opt de ani mai aveam darul de nuntă pentru ipote-

tica mea mireasă.

Se lăsă tăcerea.

— Bietul meu John, am spus în cele din urmă.

Clătină din cap.

— In realitate, era biata mea mamă. A făcut ast-

fel încît totul să iasă perfect. Intîi asistent la vechea

mea universitate, apoi lector și în cele din urmă

profesor. Nu mai era nevoie să plec de acasă nici-

odată. Iar cînd voi fi avut vreo patruzeci de ani,

urma să mă căsătorească alegîndu-mi o fată minu-

nată, de religie luterană, care ar fi iubit-o ca pe

13

propria ei mamă. Dacă nu s-ar fi îndurat Dumnezeu

John Rivers s-ar fi dus de rîpă. Dar îndurarea

Domnului avea să apară — ca răzbunare, așa cum

s-a dovedit mai pe urmă. Intr-o minunată dimineață,

la cîteva săptămîni după ce-mi luasem doctoratul,

am primit o scrisoare de la Henry Maartens. Pe

vremea aceea făcea studii asupra atomilor, avea ne-

voie de încă un asistent cercetător, primise referințe

bune despre mine de la profesorul meu; nu-mi pu-

tea oferi mai mult decît un salariu scandalos de

mic — mă interesa? Pentru un fizician în devenire

era o ocazie unică în viață. Pentru biata mea mamă

plecarea mea însemna un sfîrșit definitiv. Cu sîrg,

agonizant, ea se rugă pentru călăuzire. Spre eterna

ei cinstire, Dumnezeu i-a spus să-mi îngăduie ple-

carea.

La zece zile după aceea un taxi mă lăsa la in-

trarea locuinței familiei Maartens. îmi aduc aminte

cum stăm acolo trecîndu-mă sudori reci și încercînd

să-mi fac curaj pentru a suna. Exact ca un școlar

care a comis un delict și urmează să-l întîlnească

pe director. Buna dispoziție, creată de șansa ce mi

se oferea, se evaporase demult și în ultimele zile

ale șederii mele acasă, ca și în decursul intermi-

nabilelor ore de călătorie, nu mă gîndisem decît la

propria mea incapacitate. Cît timp îi va trebui lui

Henry Maartens să vadă cît valorează un om ca

mine? O săptămînă? O zi? Mai plauzibil o oră! Mă

va disprețui; voi fi de rîsul laboratorului. Și lucru-

rile urmau să stea tot atît de prost în afara labora-

torului. Ba, cu siguranță, putea fi chiar mai rău.

Familia Maartens se oferise să mă găzduiască pînă

mă voi stabili undeva de unul singur. Ce amabili-

14

+-te extraordinară! Dar și cîtă cruzime demonică!

Tn atmosfera de cultură sobră a căminului lor urma

să mă dau în vileag așa cum eram — rușinos, stupid,

iremediabil provincial. Dar între timp directorul

școlii aștepta. Am scrîșnit din dinți și am apăsat

butonul soneriei. Ușa mi-a fost deschisă de una din

acele bătrîne servitoare negrese dintr-o piesă demo-

dată. Știi, o negresă de felul aceleia care s-a născut

înainte de Abolire și a rămas pe lîngă domnișoara

Belinda de atunci încolo. Interpretarea lăsa de dorit;

dar era un rol care îți cerea să fii înțelegător, și cu

toate că lui Beulah îi plăcea cabotina] ui, era nu

numai o comoară; era, așa cum aveam să aflu curînd,

în multe privințe o sfîntă. I-am explicat cine eram,

iar ea mă examina în timp ce vorbeam. Se vede că

i-am părut corespunzător, deoarece pe loc m-a adop-

tat ca pe un membru al familiei pierdut de multă

vreme, un fel de Fiu Risipitor întors din pribegie.

— Merg să vă fac un sandwich și o cană zdravănă

de cafea, insistă ea, adăugind: sînt înăuntru cu toții.

Deschise o ușă și mă împinse înăuntru. M-am în-

cordat pentru întîlnirea cu directorul și barajul de

cultură. Dar mi-a fost dat să văd o scenă care, văzută

cincisprezece ani mai tîrziu, aș fi putut-o confunda

cu o parodie, la scară redusă, a fraților Marx1. Came-

ra de zi era spațioasă și extrem de dezordonată. Pe

sofa sta întins un bărbat cărunt cu gulerul cămășii

descheiat, care, după toate probabilitățile, era pe

moarte întrucît avea fața lividă și respirația șuieră-

toare. In imediata apropiere, pe un balansoar, cu

mîna stingă pe fruntea lui și cu un exemplar din

1 Renumiți comici de film americani.