Hoiti Toiti
Aa
Sau Invențiile miraculoase ale profesorului Wagner
(din volumul „Insula corăbiilor pierdute”)
URIAȘUL circ berlinez Busch era tixit de lume. Prin galeriile largi, chelnerii, aducând bere, alunecau fară zgomot ca niște uriașe păsări de noapte. Cănile cu capacele ridicate, pe care le întindeau însetații, erau înlocuite cu altele pline, puse de-a dreptul pe jos, în graba de a răspunde la chemarea altor spectatori tot atât de nerăbdători. Matroane corpolente, însoțite de fete de măritat, desfăceau pachete învelite în hârtie lucioasă, scoteau tartinele și, în grabă, fără a-și lua ochii de pe arenă, devorau cârnați în sânge și crenvurști.
Spre onoarea spectatorilor, trebuie să spunem totuși că nici fachirul ce-și chinuia trupul și nici înghițitorul de broaște nu erau cauza acestui uriaș aflux de spectatori. Toată lumea aștepta nerăbdătoare sfârșitul primei părți a programului și antractul, după care urma numărul lui Hoiti-Toiti. Despre el se spuneau adevărate minuni, se scriau articole, iar oamenii de știință arătau cel mai neașteptat interes. Era în același timp o enigmă, favoritul tuturora și atracția serii. De când apăruse la circ, lângă casa de bilete se atârna în fiecare zi anunțul: „Nu mai sunt bilete!”. De altfel, el reușise să atragă la circ oameni care până atunci nu mai fuseseră niciodată pe acolo. E adevărat că galeria și amfiteatrul erau ocupate de spectatorii obișnuiți ai circului: funcționari și muncitori cu neveste și copii, negustori și vânzători din magazine, în loji, însă, și în primele rânduri de la parter puteau fi văzuți bătrâni cu părul cărunt, cu figuri serioase, ba chiar încruntate, îmbrăcați în paltoane și pardesie întrucâtva demodate. Printre spectatorii din primele rânduri se aflau și tineri, dar și aceștia erau la fel de serioși și tăcuți. Ei nu mestecau tartine și nici nu beau bere, ci, izolați ca o castă de brahmani, stăteau nemișcați, așteptând partea a doua a programului și apariția lui Hoiti-Toiti, pentru care veniseră aici.
În antract toată lumea nu a vorbit decât despre Hoiti-Toiti, care urma să apară imediat după pauză. Oamenii de știință din primele rânduri începură să se învioreze. În sfârșit, sosi și momentul atât de mult așteptat. Fanfara răsună, toți oamenii circului, îmbrăcați în livrele roșii, brodate cu aur, se înșiruiră pe un singur rând, cortina de la intrare se dădu larg la o parte și, în aplauzele publicului, își făcu apariția Hoiti-Toiti. Era un elefant uriaș, pe cap cu o beretă brodată cu fir de aur, cu șnururi și ciucuri. Însoțit de dresor, un omuleț în frac, Hoiti-Toiti făcu înconjurul arenei, salutând în dreapta și în stânga. După aceea trecu în mijlocul arenei și se opri.
— E un elefant african, șopti un profesor cu părul cărunt colegului său.
— Elefanții indieni îmi plac mai mult. Au trupurile mai rotunjite și par mai civilizați, dacă mă pot exprima astfel. Elefanții africani au formele mai grosolane, mai colțuroase. Când un asemenea elefant întinde trompa, seamănă cu o pasăre de pradă.
Omulețul în frac de lângă elefant tuși de câteva ori pentru a-și drege glasul și începu să vorbească:
— Stimate doamne și stimați domni! Am onoarea să vă prezint pe celebrul elefant Hoiti-Toiti. Are corpul lung de 4 metri și jumătate, iar înălțimea lui este de 3 metri și jumătate. De la capătul trompei până la capătul cozii măsoară 9 metri…
Hoiti-Toiti ridică brusc trompa și începu să o agite în fața omului în frac.
— Pardon, am greșit, spuse dresorul. Trompa este lungă de 2 m, iar coada de aproape 1 metru și jumătate. Prin urmare, de la vârful trompei până la capătul cozii el măsoară 7 m și 90 cm. Mănâncă în fiecare zi 375 kg de legume și bea 16 găleți de apă.
— Elefantul socotește mai bine decât omul! Se auzi o voce din sală.
— Ai văzut? Elefantul l-a îndreptat pe dresor când acesta a greșit la socoteală! Spuse profesorul de zoologie colegului său.
— O simplă coincidență, răspunse acesta.
— Hoiti-Toiti, continuă dresorul, este cel mai genial dintre toate animalele. El înțelege limba germană… Nu e așa că înțelegi, Hoiti? Se întoarse el către elefant.
Elefantul dădu din cap cu multă importanță, în semn de aprobare. Publicul izbucni în aplauze.
— Trucuri! Spuse profesorul Schmidt.
— Veți vedea ce urmează, replică Stolz.
— Hoiti-Toiti știe să socotească și să distingă cifrele…
— Destul cu explicațiile! Treceți la fapte! Strigă cineva de la galerie.
— Pentru a preveni orice neînțelegeri, continuă impasibil omul în frac, rog să coboare în arenă câțiva martori, care să poată atesta că nu folosim nici un fel de trucuri.
Schmidt și Stolz se priviră unul pe altul și coborâră în arenă.
Și iată că Hoiti-Toiti începu să-și arate uluitoarele sale aptitudini. În fața lui s-au adus bucăți mari pătrate de carton pe care fuseseră desenate cifre, iar el aduna, înmulțea și împărțea, scoțând din mormanul de cartoane cifrele ce indicau rezultatul calculelor sale. De la numere cu o cifră se trecu la numere cu două cifre și, în sfârșit, cu trei cifre. Elefantul rezolva problemele fără greșeală.
— Ei, ce spuneți de asta? Întreba Stolz. Aș vrea să văd ce înțelege el din cifre, nu se lăsa Schmidt.
Scoțând ceasul din buzunar, el îl ridică în sus și îl întrebă pe elefant:
— N-ai putea să ne spui, Hoiti-Toiti, cât e ceasul acum?
Cu o mișcare bruscă a trompei, elefantul smulse ceasul din mâna lui Schmidt și-l duse la ochi, după care îl înapoie proprietarului fâstâcit, și întocmi din bucățile de carton următorul răspuns: „Zece și douăzeci și cinci”
Schmidt se uită la ceas și ridică din umeri perplex: elefantul indicase exact ora.
Numărul următor îl constituiau exercițiile de cifre. Dresorul așezase în fața elefantului tablouri mari pe care se puteau vedea diferite animale sălbatice. Pe alte bucăți de carton erau scrise numele lor: „elefant”, „maimuță”, „leu”.
