Steaua Keț
Aa
Niciodată nu mi-aș fi închipuit că un fapt divers ar putea să-mi hotărască destinul.
Eram burlac și locuiam la Casa oamenilor de știință din Leningrad. Într-o seară ședeam tolănit la fereastra deschisă privind vrăjit arborii din scuar ce abia se înveșmântaseră într-un voal vaporos de un verde gingaș. Asfințitul scălda în aur etajele de sus ale clădirilor, așternând peste cele de jos umbre viorii. În depărtare sclipea luciul Nevei și fulgera spre înălțimi săgeata Amiralității. Priveliștea aceasta mirifică se cerea însoțită de o muzică bună. Dar aparatul meu de radio se nimerise tocmai atunci să se defecteze. Din apartamentul de alături se auzea învăluitor o melodie suavă. Ferice de vecini! Până la urmă mi-am spus că, în definitiv, Antonina Ivanovna mi-e vecină și că, prin urmare, n-aș fi nelalocul meu dac-aș ruga-o să mă ajute să repar radioul. Pentru ea treaba asta ar însemna o nimica toată. Ne cunoșteam numai din vedere, știam însă că e asistentă la institutul fizico-tehnic. De câte ori ne întâlneam pe scară, îmi răspundea cu amabilitate la salut. Mi se părea suficient ca să mă simt îndreptățit să apelez la ea.
Peste câteva clipe sunam la ușa învecinată.
Întâmplarea a vrut să-mi deschidă chiar Antonina Ivanovna, care mi-a zâmbit cu toată tinerețea atrăgătoare a celor douăzeci și cinci de ani. În ochii ei mari, cenușii, cu o privire fermă și voioasă, am deslușit însă o ironie amuzată. Năsucul cârn dădea chipului o expresie de îndrăzneală ștrengărească. Arăta, ce-i drept, cam încrezută. Rochia închisă de stofă, ajustată pe corp, de o croială simplă, îi venea impecabil.
Fâstâcindu-mă pe negândite, am izbutit totuși, de bine de rău, înghițind cuvintele, să-i explic scopul vizitei.
— Azi e o adevărată rușine să nu cunoști tehnica radiofonică, mă dojeni ea în glumă.
— Sunt biolog, bâiguii eu, dezvinovățindu-mă.
— Ce mai scuză! La noi orice școlar știe să repare un aparat de radio.
Reproșul fu simțitor atenuat de un nou zâmbet care dezvălui albeața strălucitoare a danturii. Gheața era spartă.
— Poftim în sufragerie. Cum termin ceaiul, mă duc să vă doftoricesc aparatul.
N-a fost nevoie să repete invitația.
În sufrageria spațioasă, afară de Antonina Ivanovna nu se afla decât mama ei, o bătrânică rumenă, plină la trup, căruntă de tot. Mi-a răspuns la „bună seara” cu o politețe rece, oferindu-mi o ceașcă de ceai.
Am refuzat. Îndată ce Antonina Ivanovna și-a terminat ceaiul, ne-am dus în apartamentul meu.
Mi-a demontat aparatul în doi timpi și trei mișcări. Urmăream cu admirație mâinile ei îndemânatice cu degete lungi, subțiri, repezi. Am schimbat doar câteva cuvinte. După ce mi-a pus aparatul la punct, a plecat.
Au trecut câteva zile. Tot timpul eram cu gândul la ea. Aș fi bătut la ușa ei ca s-o văd, dar nu găseam un pretext. În sfârșit – mi-e și rușine, dar ce să-i faci, uite, mărturisesc – mi-am stricat dinadins aparatul și am fugit glonț la ea după ajutor.
A dibuit îndată defectul și, aruncându-mi o privire batjocoritoare, mi-a spus fără înconjur:
— E ultima oară când îl mai repar…
M-am înroșit ca un rac.
A doua zi însă nu m-a răbdat inima și m-am dus din nou la ea să-i comunic că radioul merge perfect. S-o văd pe Tonia, cum o numeam în gând, deveni curând pentru mine, ca să spun așa, o necesitate vitală.
Era destul de amabilă cu mine, cu toate că mă califica drept „savant de birou”, rupt de viață și închistat în specialitatea lui. Îmi găsea și alte cusururi: pe lângă faptul că mă făceam vinovat de „crima” ignoranței în ale radiotehnicii, mai eram și un fel de „lasă-mă să te las” și, colac peste pupăză, aveam tabieturi de moșneag: nu mă scoteai din laborator nici cu arcanul. La fiecare întâlnire îmi punea pe tapet toate aceste păcate capitale, sfătuindu-mă să mă schimb.
Rănit în amorul meu propriu, juram să nu-i mai calc pragul, dar parcă eram în stare să mă țin de cuvânt! Mai mult – fără să-mi dau seama începusem, de fapt, să-i urmez sfaturile: mă plimbam ore în șir, mă bătea gândul să fac sport (îmi cumpărasem chiar niște schiuri și o bicicletă), ba mi-am luat și un manual de radiotehnică.
Și așa, într-o zi, străbătând străzile Leningradului cu aerul unuia care nu cunoaște altă desfătare mai grozavă decât plimbarea, am remarcat pe bulevardul 25 Octombrie, colț cu strada 3 Iulie, un tânăr cu o barbă neagră ca pana corbului.
După ce mă fixă câteva clipe, tânărul se îndreptă spre mine cu un aer decis.
— Nu vă supărați, nu sunteți dumneavoastră Artemiev?
— Eu sunt.
— Mi se pare că o cunoașteți pe Nina… Antonina Gherasimova. În orice caz, v-am văzut odată împreună. Aș vrea să-i transmiteți din partea mea ceva despre Evgheni Palei.
În momentul acela lângă bordură stopă o mașină și omul de la volan strigă tânărului care mă acostase:
— Hai odată, că întârziem!
Bărbosul sări în mașină apucând să-mi mai strige doar atât:
— Spuneți-i: Pamir, KEȚ…
Automobilul dispăru după colț.
Muncit de întrebări, am pornit spre casă. Cine era tânărul? De unde îmi cunoștea numele? Unde m-a văzut cu Tonia sau cu Nina, cum îi spunea el? Am rulat pe ecranul amintirii toate întâlnirile, toate cunoștințele noastre comune… Ar fi fost cu neputință să nu fi reținut nasul acela acvilin desenat precis, barba aceea neagră, ascuțită. Hotărât, nu-l văzusem niciodată până atunci. Dar celălalt, misteriosul Palei, cine-o mai fi?
Am urcat la Tonia și i-am descris din fir în păr bizara întâlnire. Ei bine, fata asta, pe care o știusem atât de calmă, a fost cuprinsă brusc de o nespusă emoție. Iar când i-am pomenit de Palei, a scăpat un „ah” din adâncul inimii. M-a pus să repet de la început toată întâmplarea și apoi mi-a făcut un scandal teribil din pricină că nu-mi dăduse prin minte să mă sui și eu în mașină ca să aflu toate amănuntele.
— Uf, parcă ai fi un urs!
Îi răspunsei ofensat:
— Mă rog, nu am pretenția, ba chiar sunt mândru, că nu semăn cu eroii filmelor americane de aventuri. Să mă arunc din mers în mașina unui necunoscut? Mulțumesc, nu-i genul meu.
Fără să mă asculte, repeta ca în delir:
— Pamir… KEȚ… Pamir… KEȚ…
Se repezi la bibliotecă și, despăturind o hartă a Pamirului, căută cu înfrigurare o localitate cu numele KEȚ.
Ia-o de unde nu-i!
— KEȚ… KEȚ… Oraș nu e. O fi poate vreun sat, un cătun sau, mai știu eu, cine știe ce instituție? Trebuie să aflu neapărat! Izbucni ea. Chiar azi sau cel mai târziu mâine dimineață…
