Stăpânul lumii
Aa
PARTEA ÎNTÂIA.
— M-ai stropit, Stirner! Uite ce mi-ai făcut pe rochie. Nu știi să vâslești!
— Ei, na! Știai că mergem să ne plimbăm cu barca. Cine vă pune pe voi, cucoanele, în ocazii de astea, să îmbrăcați rochii pe care și un strop de apă lasă urme de neșters?
— Jérome K. Jérome, „Trei într-o barcă”.
— Felicitările mele, Fräulein, văd că ești foarte citită. Dar ce vină am eu că Jerome a făcut această remarcă înaintea mea? Ea rămâne valabilă și în cazul nostru, deși nu suntem patru, ci cinci în barcă.
— Ba patru! Protestă Emma Fit.
— Află, păpușă blondă, că în barca lui Jérome al patrulea era un câine. Pe când în barca noastră Falk al meu e primul.
— Și de ce, mă rog, primul?!
— Pentru că-i genial. Falk! Domnișoarei Fit i-a căzut batista. Dă-i-o!
Frumosul setter alb sări sprinten și, spre hazul tuturor, execută ordinul.
— E clar?
— Stirner se umfla în pene.
— Fräulein Glück, am o propunere: hai să ne căsătorim și să deschidem un circ ambulant. Eu – clovn, cu perucă roșcovană, prezint extraordinarul număr de dresură, iar dumneata stai la casă. Ceva grozav! Lumea dă năvală, câinii dansează, la casă foșnesc bancnotele. Iar după spectacol, un supeu în compania încântătorilor și credincioșilor noștri prieteni patrupezi. Ar fi colosal! Nu-i așa? În orice caz, o îndeletnicire mult mai amuzantă decât slujba pe care o am la Karl Gottlieb.
— Mulțumesc, dar. N-am nici o înclinație pentru viața nomadă.
— Mde. Cu un capital ca al dumitale, e firesc să refuzi o asemenea partidă.
— Capital ca al meu? Nu înțelese Elsa Glück.
— Chiar nu-ți cunoști comorile? Dar părul acesta care amintește de Venus a lui Tizian. E natural, nu? Hai, nu te supăra, știu că e natural. Află însă că femeile lui Tizian își căneau părul cu o vopsea a cărei formulă s-a păstrat, pare-mi-se. Păi vezi! Celebrele frumuseți care l-au inspirat pe pictor obțineau prin trudă și tot felul de artificii ceea ce dumitale natura ți-a dăruit din belșug, fără rețetă. Și-apoi ochii aceștia albaștri și adânci cum e cerul! N-o să-mi spui că sunt vopsiți!
— Termină!
— Și dințișorii ca niște perle.
— Între buze de coral. Nu-i așa c-am ghicit? Zău, domnule Stirner, parcă n-ai fi secretarul unui bancher anost, ci comisul unei firme de bijuterii. Ei bine, urâciosule, am să-ți plătesc acest „colier” de complimente! Spune-mi, rogu-te, obrajii dumitale scofâlciți, nasul lung, pletele lățoase, brațele până la genunchi, sunt toate veritabile?
— Știu, preferi rotunjimile! Ca, de pildă, figura rubicondă a lui Otto Sauer. Unde mai poți găsi ochi rotunzi ca ai lui și. În perspectivă, peste vreo zece ani. Un capital la fel de rotunjor?
— Pfui! Ești vulgar! Făcu scârbită Elsa Glück.
— Te-aș ruga să nu numeri banii din buzunarul altuia! Îl puse la punct Sauer, jurisconsultul bancherului Gottlieb. Urmărise, tăcut și posomorit, schimbul tăios de cuvinte dintre Stirner și Elsa, continuând să despice ritmic cu vâslele lungi unda împurpurată de ultimele raze ale soarelui.
Stirner înțelese că a întins prea mult coarda.
— Iertați-mă, dar n-am vrut să jignesc pe nimeni. Țineam să arăt numai că și în dragoste acționează legea luptei pentru existență: cine-i mai puternic, acela învinge. Cerbii se bat între ei pe viață și pe moarte, iar femela patrupedă e a învingătorului. Or în societatea noastră cine-i mai puternic? Cine are bani!
— Închipuiește-ți, Fräulein, continuă el, adresându-se Elsei, că aș deveni peste noapte un Cresus, sau, și mai mult, că aș fi bogat, să zicem, ca venerabilul nostru patron Karl Gottlieb. Atunci n-aș mai părea femeilor chiar atât de scofâlcit.
— Ba, și mai mult! Îl tachină Elsa.
— Hm! Făcu Stirner cu ciudă. Cred și eu! Cu comorile dumitale de frumuseți îți poți alege un Gottlieb după gust. Dar nouă ce ne rămâne să alegem? Nouă, pârliților de secretari și secretărași care asistă la ospăț, fac zâmbre și sunt nevoiți să se mulțumească numai cu firimiturile de la masă, în timp ce alții se îmbuibă ca porcii cu toate bunătățile din lume!
— Vai, ce urât vorbești! Se scandaliză și Emma Fit.
— Scuzați, promit să-mi supraveghez cu strictețe vocabularul. Onestitatea! Iată marele nostru cusur, de care profită suspușii! Cinstea! Știți ce-a spus Heine? „Cinstea e ceva foarte bun, dacă în jurul tău toți sunt cinstiți și numai tu ești șnapan”. Întrucât însă am în jur numai șnapani. Persoanele de față sunt excluse, firește. ca să ajung la fericirea râvnită – se uită cu înțeles la Elsa Glück1 – ar trebui să fiu un superarhișnapan, pe lângă care ceilalți șnapani să pară îngeri.
— Frumos le mai distrezi pe invitatele noastre, îl întrerupse Otto Sauer. Faci niște glume!
— Poftim? Întrebă Stirner, cu gândul în altă parte. Nu mai spuse nimic. Capul îi căzu pe piept și o cută adâncă în zigzag i se adânci de-a curmezișul frunții, îmbătrânindu-l. Părea că meditează la o problemă foarte grea. Scheunând încet, Falk îi puse o labă pe genunchi și-i căută privirea. Vâslele rămăseseră nemișcate în mâinile lui Stirner; la lumina asfințitului, stropii ce picurau de pe ele păreau de sânge.
Văzându-i chipul îmbătrânit fără veste, Elsa tresări și-i aruncă lui Sauer o privire neliniștită.
Deodată Stirner dădu drumul vâslelor și izbucni în râs.
— Dar ce-ai zice, Fräulein Elsa, dacă aș fi omul cel mai puternic din lume? Dacă toți ar asculta de fiecare cuvânt al meu, de orice gest al meu, întocmai ca Falk? Zvârli cravașa în apă. Falk! Aport! Câinele țâșni ca o săgeată peste bord. Uite-așa! Dacă aș fi stăpânul lumii?
— Ascultă, Stirner, dă-mi voie să fiu sinceră. Deși ești tânăr, ai o față groaznic de demodată, ca acelea de care dai în albumele de familie. „Iar aici e bunicul, în tinerețe”. Înțelegi ce vreau să spun? Ei bine, ești exact „bunicul în tinerețe”. Nu, hotărât, n-ai stofă de Napoleon. Poate doar un Napoleonaș de bursă. Din ăi mărunței.
