Omul amfibie

Partea Întâi „DIAVOLUL MĂRII”

Peste întreaga fire s-a așternut înăbușitoare o noapte de ianuarie a verii argentiniene. Cerul întunecos s-a acoperit cu stele. „Meduza” ancorată se contura imobilă în întuneric. Liniștea nopții nu era tulburată nici de clipocitul undelor, nici de scârțâitul greementului. Părea că oceanul doarme adânc…

Pescuitorii de perle, aproape goi, zăceau întinși pe puntea goeletei. Oamenii erau istoviți de munca grea și de arșiță. În somnul lor zbuciumat gemeau, strigau și se zvârcoleau; mișcau convulsiv brațele și picioarele – poate se luptau cu dușmanul lor temut și veșnic la pândă, rechinul. În aceste zile toride când nici o adiere nu mișca aerul cu boarea răcoroasă, oamenii oboseau atât de rău, încât, după terminarea lucrului nu mai aveau putere nici să urce bărcile pe bord. De altfel, nu prea era nevoie: nimic nu prevestea schimbarea timpului, și bărcile rămâneau peste noapte în apă, priponite de lanțul ancorei. Vergile stăteau strâmbe, greementul era slăbit, focul nestrâns tresărea ușor ori de câte ori era mângâiat de o boare lină. Pe punte, de la teugă până la dunetă se învălmășeau grămezi de scoici de mărgăritar, bucăți de calcar coraligen, odgoane care serveau la coborârea pescuitorilor pe fundul apei, saci de pânză în care se adună scoicile găsite, butoiașe goale…

Lângă arborele artimon stătea un butoi mare cu apă de băut, de care era prinsă cu un lănțișor o cană de tablă. În jurul butoiului, apa vărsată se întindea pe punte ca o pată întunecată.

Când și când câte un pescuitor se ridica, buimac de somn, și pornea împleticindu-se spre butoiul cu apă, călcând peste trupurile camarazilor săi care dormeau. Dădea de dușcă, fără să deschidă ochii, o cană plină și cădea moale unde se nimerea, ca și cum ar fi băut spirt curat, nu apă. Oamenii erau chinuiți de sete: dimineața, înainte de a începe lucrul, era primejdios să mănânci – prea era mare presiunea pe care trebuia s-o suporte omul în apă – și de aceea munceau toată ziua, pe nemâncate, până se întuneca în apele oceanului. Abia înainte de culcare înfulecau și ei ceva, și nu li se dădea decât carne sărată.

În timpul nopții, stătea de veghe indianul Baltazar, mâna dreaptă a căpitanului Pedro Zurita, proprietarul goeletei „Meduza”.

În tinerețe, Baltazar fusese un vestit pescuitor de perle: putea să rămână sub apă nouăzeci și chiar o sută de secunde – de două ori mai mult decât un pescuitor obișnuit.

„De ce?” mă întrebați. Pentru că pe vremea mea altfel se învăța meseria. Ucenicia o făceai de mic copil, povestea Baltazar tinerilor pescuitori de perle. Să tot fi avut zece ani, când taică-meu m-a băgat ucenic la José, stăpânul unui tender, să învăț meseria. Eram cu toții doisprezece ucenici. Și uite cum ne învăța el: zvârlea în apă o piatră albă sau o scoică, și poruncea: „Aruncă-te și scoate!”. Și de fiece dată – tot mai adânc. De n-o aduceai, te bătea cu funia sau cu gârbaciul și te zvârlea în apă ca pe un cățel. „Mai aruncă-te o dată!” Așa ne-a învățat să plonjăm. Apoi ne-a deprins să rămânem cât mai mult sub apă, și iată cum: un pescuitor bătrân, încercat, cobora pe fund și lega de ancoră un coș sau un năvod, iar noi ne aruncăm în apă ca să le dezlegăm. Și era vai de pielea noastră dacă ieșeam la suprafață fără să fi dus treaba asta la capăt – ne aștepta funia ori gârbaciul.

Eram snopiți în bătăi. Puțini am rezistat. Eu, însă, am devenit cel mai bun pescuitor de prin partea locului. Câștigam bine.”

Când Baltazar îmbătrâni, se lăsă de primejdioasă meserie de pescuitor de perle. Rămăsese cu piciorul stâng schilodit de dinții unui rechin, iar pielea de pe coaste era toată numai o cicatrice: urmele unui lanț de ancoră. Avea o mică dugheană la Buenos-Aires unde făcea negoț cu perle, corali, scoici și cu tot felul de rarități marine. Dar viața pe uscat îl plictisea. De aceea de multe ori își părăsea bucuros dugheana și însoțea câte o corabie care ieșea la pescuit. Negustorii de perle îl prețuiau mult. Nimeni nu cunoștea ca dânsul golful La Plata, țărmurile lui și locurile unde se găseau scoici cu perle. Pescuitorii îl stimau. Se purta în așa fel, încât era pe placul tuturor – și al pescuitorilor de perle și al stăpânilor.

Tinerilor pescuitori le împărtășea toate secretele meseriei: cum să-și regleze respirația, cum să se apere de atacurile rechinilor, și când era în toane bune îi învăța chiar cum să ascundă perlele rare de ochii stăpânului.

Proprietarii goeletelor, care se îndeletniceau cu pescuitul perlelor, îl cunoșteau și îl apreciau pentru că, dintr-o privire, știa să prețuiască fără greș valoarea perlelor și se pricepea să aleagă repede cele mai bune pentru patron.

De aceea, îl luau ei bucuros să le fie ajutor și povățuitor la pescuitul perlelor.

Baltazar ședea pe un butoiaș și trăgea alene dintr-o țigară groasă de foi. Felinarul, prins de catarg, îi lumina chipul. Avea fața prelungă, obrajii teșiți, nasul drept, ochii mari, frumoși: față de araucan1; pleoapele se lăsau grele și se ridicau alene: moțăia; dar în timp ce ochii lui dormeau, auzul îi era în permanență treaz și lui Baltazar nu-i scăpa cel mai mic zgomot vestitor de primejdie, nici în somnul cel mai adânc. Acum, însă, nu auzea decât suspinele și bolboroseala oamenilor care dormeau pe punte. Dinspre țărm răzbea până la el duhoarea scoicilor lăsate acolo să putrezească, pentru a le putea scoate mai lesne perlele: nu e ușor să le desfaci când molusca e încă vie. Unui om nedeprins cu mirosul acesta i-ar fi venit greață. Baltazar însă îl adulmeca cu nesaț, căci trezea în mintea acestui pribeag, căutător de perle, bucuriile vieții lui libere de pescuitor și primejdiile tulburătoare ale mărilor.

După scoaterea perlelor, scoicile cele mai mari erau aduse pe vas. Zurita era bun gospodar: vindea scoicile la fabrică, unde se făceau din ele nasturi și butoni de manșetă.

Baltazar dormea: țigara îi scăpase dintre degetele desfăcute; capul îi căzuse pe piept…