Inimă răstignită

Inimă răstignită de Sandra Brown

Capitolul 1

Vocea joasă și sonoră a cântărețului răsuna din căștile audio pe care Fanny și le puse de la începutul călătoriei cu avionul: «Bésame, bésame mucho...» Ea închise ochii și schiță o grimasă vizibilă. Ah! aceste cântece de dragoste, mai ales cele care sunt în spaniolă! I-au adus aminte de Giuseppe. de ochii lui negri și expresivi, ce trădau o rugăminte. Ascultă-mă, comoara mea, vreau să mă însor cu tine. Cum ar putea să fie tatăl tău împotrivă? Știi, am destui bani, așa că obiecția lui nu-și are sensul. Ne vom putea stabili unde ți-ar plăcea mai mult...

Nu, Giuseppe pentru nimic în lume! Săracul! Trebuia să fie sinceră cu el în loc să se ascundă după niște pretexte inventate: tatăl, necesitatea încheierii studiilor... Dar cum să-i spună bărbatului că pur și simplu îi este silă când o atinge cu mâinile sale veșnic transpirate?

Tulburând melodicitatea cântecului, vocea, comandantului le aminti pasagerilor că peste 15 minute avionul va ateriza pe aeroportul Kennedy. Cine dorește să asculte convorbirea pilotului cu dispecerul poate comuta pe al doilea canal. Fanny renunță la căști și își aranja repede părul cu degetele. Apoi își scoase din poșetă pudriera ce avea și-o oglindă micuță și se apucă să-și analizeze cu atenție expresia feței, însă iarăși nu-și putu reține o nouă grimasă. Urât obicei, trebuie să renunțe la el. «Puișor, e timpul să încetezi cu schimonoselile. Doar nu vrei, ca înainte de vreme, să-ți apară primele riduri? Uită-te la mine!»

Nimic de zis, întotdeauna îți făcea plăcere să te uiți la mama Eliza, Nu degeaba toată lumea o adoră pe Eliza Machen. După părerea multora, Fanny semăna neobișnuit de mult cu maică-sa, în special la ten și la culoarea feței. Cu toate acestea, pe ea n-o cunoșteau oamenii pe stradă. Oglinda îi arăta o față serioasă, ba chiar,severă, care părea deosebit de palidă dacă nu ar fi fost petele roz de pe pomeți. Părul închis, cu șuvițe roșcate, îi cădea pe umeri. Ca și la Eliza, genele lungi și negre îi accentuau blândețea ochilor verzi. Cu atât mai mult, nimănui nu-i venea în cap să se intereseze: nu este oare ea, cunoscuta Eliza Machen? Mama Eliza era înzestrată cu un bust splendid, trecând drept irezistibilă, în ciuda celor patru bărbați și a celor cinci progenituri.

- Iar mie, își spuse supărată Fanny închizând pudriera, îmi sunt hărăzite, la aproape 22 de ani, aceleași riduri de care îmi spusese și mă avertizase Eliza.

Mulțumită ostenelilor tatălui, Fanny a rămas toată viața în umbră, într-un timp Eliza era soția lui sir Patrik Fuller. Era una din perioadele sedentare ale ei, când s-a jurat în public că se va jertfi pe altarul dragostei și a rangului aristocratic. Când l-a părăsit pe sir Patrik pentru un actor al teatrului shakespearian, mlădița ei, adică Fanny a rămas în grija tatălui, a doicii Marilyn și a afganei Uriah. Totuși aceasta nu însemna deloc că Eliza nu-și iubea fiica. Periodic ea îi făcea niște „vizite” mărețe, cu îmbrățișări tandre, cu plimbări Ia grădina zoologică și cu jucării costisitoare. Fetița trăia ca și cum ar fi fost în două lumi paralele care nu se intersectau niciodată, până când tatăl i-a pretins să urmeze școala medie. Aceasta s-a întâmplat după ce a făcut cunoștință cu sora ei vitregă Lucille, care era cu un an și jumătate mai mică decât Fanny, dar după câteva vacanțe școlare petrecute împreună, Fanny se simțea ea ca fiind mezina. Lucille reușea întotdeauna să fie peste tot, să facă cunoștință cu toți, să cunoască tot. Îi erau specifice interesele lumești, atunci când Fanny visa Ia. doctorat și se delecta cu Wagner. Lumea Lucillei era plină de evenimente și impresii, sir Patrik se supăra și protesta. Dar iată că Fanny a împlinit 21 de ani și era liberă să facă tot ce-i trece prin cap. Dincolo de geamul hubloului licăreau luminițele pistei de aterizare, iar Fanny, suspinând adânc, se rezemă de speteaza scaunului. O săptămână întreagă la „New York în societatea extravagantei Lucille. După aceea doctoratul nu i se va părea atât de obositor.

- Fanny, scumpa mea!

Nu și-a recunoscut sora decât atunci când aceasta a început să fluture cu disperare mâna și s-o strige. Lucille era coafată în stil „afro”, cu părul scurt și cârlionțat ca al negreselor. Ochelarii, negri și mari, îi acopereau nu numai ochii, ci și o bună jumătate a feței. În timpul ultimei lor întâlniri, Lucille avea un păr drept și lung până la brâu și aproape că nu apela la cosmetică, dar astăzi se rujase strident și se fardase.

- Hello, surioară! Fetele se îmbrățișară strâns și aproape că au început să vorbească simultan, recuperând despărțirea care durase 3 ani.

- Nu te-aș fi recunoscut dacă nu m-ai fi strigat!

- Nu ți-ar strica să te bronzezi Ia soare. De obicei joci tenis?

- În general pe terenuri acoperite. Dar tu?

- Așteaptă, lasă-mă să răsuflu. Oh! Am primit un rol episodic într-un film, de data aceasta întru totul cuviincios.

Soră-sa chicoti, aducându-i aminte lui Fanny că acum câțiva ani, spre groaza de nedescris a Elizei, Lucille a apărut dintr-o dată pe ecran într-o ipostază nu prea cuviincioasă.

«Una este când se petrece în doi, dar să te afișezi în fața lumii întregi de una singură!...»

- Ai multe bagaje? Pentru Dumnezeu, hai să ieșim mai repede din această îmbulzeală!

Trecătorii se uitau cu curiozitate la cele două fetișcane ce apăreau într-un contrast evident. Fanny Machen, într-un costum sobru și Lucille Lanier, în niște blugi „Levis” băgați în cizmulițe, prea strâmți pentru a ascunde de privirile indiscrete deliciile tânărului ei corp. Îți venea greu să le numești surori, dar când se îmbrăcau și se pieptănau la fel, mulți înclinau să le creadă gemene.

- Îți aduci aminte de câte confuzii amuzante am avut parte? în special cu sărmanul Gaston la care am ținut întotdeauna mai mult ca la ceilalți soți ai mamei; în el se simțea bunătatea și se vedea că-i plac copiii.

- Oh, da, îl adoram pe Gaston și nu-l puteam suferi pe Tolbert! Avea un păr respingător pe dosul palmelor și fuma niște țigări puturoase! Nici în ruptul capului nu puteam înțelege cum îl lasă mama Eliza s-o atingă.

- În schimb era inimitabil în pat! O punea să facă lucruri inimaginabile și pe deasupra o mai și obliga să se declare satisfăcută! Lucille chicoti remarcând expresia lui Fanny. Îi urmăream ascunzându-mă în toaletă. Nu ți-am povestit? M-am temut să nu mă trădezi. Iar apoi, mi-a plăcut să am micul meu secret. De atunci am învățat multe.

- Nu mă îndoiesc, îi răspunse sec Fanny, străduindu-se să-și ascundă zăpăceala. Cu siguranță că Lucille se amuza, dacă va afla că sora mai mare nu a avut încă treabă cu bărbații!

Capitolul 2

Fecioară la 21 de ani! Trebuie să găsească iute pe cineva și să termine cu asta. Fanny jurase de multe ori că o va face, dar se limitase numai la jurăminte. Puțini bărbați o impresionaseră cât de cât. În orice caz, nici unul nu reușise să treacă de „proba nr. 2”, care consta în capacitatea de a-i rezista inegalabilei Eliza.

Peste o oră ședeau pe canapea, în micul atelier al Lucillei. Fanny admira fața frumoasă a surorii ei, mâinile ei delicate și-și punea întrebarea: cum s-ar simți ea în locul Lucillei, care a trecut prin toate, sau aproape prin toate experiențele sexuale cu mult înainte de a fi împlinit 18 ani?

- Mai vrei vin? o întrebă Lucille și umplu paharele, fără să mai aștepte răspunsul. Trebuie să te relaxezi puțin, scumpa mea surioară. Se așeză la loc. strângându-și picioarele sub ea. Apoi ridică paharul: Pentru mine și pentru singurul lucru pe care încă nu l-am făcut: pentru căsătoria mea!

Fraza fu o adevărată bombă pentru Fanny. Exclamă uimită:

- Căsătorie?! De ce nu mi-ai spus mai devreme? Cine-i? Sau pur și simplu mă păcălești?

Lucille clătină atât de energic din cap încât începură să se zguduie clipsurile mari de aur; în ochi îi licăriră scântei ștrengărești.

- Ba nu! Nici vorbă să te păcălesc. Doar știi că îmi plac surprizele. Trăim de mult împreună, dar acum a trebuit să plece în California să se întâlnească cu fratele lui care vine de la Roma. Este italian și - Lucille își schimbă timbral vocii, iar apoi cu un gest specific italienilor își sărută vârful degetelor - un amant fantastic! în afară de asta, e nemaipomenit de frumos. Așteaptă puțin, ai să te convingi singură. În plus, este într-atât de demodat încât tânjește să aibă copii. Poți să-ți închipui acest lucru? Vrem să ne petrecem luna de miere în India, întotdeauna am visat să admir Tadji-Majal la lumina lunii. Ce zici de asta?

Trebuie să recunosc că mi-ai servit cu adevărat o surpriză! Ultima oară când ne-am văzut, mi se pare că-mi spuneai că nu te vei căsători niciodată pentru că...

Lucille dădu cu necaz din mână încât îi zornăiră brățările.

- Ah! Îmi aduc aminte! Spuneam că tind spre varietate, că vreau să încerc totul, lată că am încercat aproape totul și nu-i nimic de făcut! Dar vezi, e plicticos să-ți urmezi cu încăpățânare propriile tale principii. Uită-te la tine. Cine și-ar fi putut închipui acum 3 ani, că vei fugi pur și simplu de-acasă și vei veni repede în State în loc să dai examen la un colegiu de tipul Cambridge sau Oxford? Pariez că tatăl tău s-ar fi bucurat tare mult.

Ca răspuns, pe fața palidă tipic englezească a lui Fanny apăru o slabă roșeață. Lucille se grăbi să adauge cu părere de rău în glas:

- Iubito, n-am vrut să te necăjesc. Vreau doar să spun că... Înțelegi tu. Acum trei ani și eu eram cu totul alta, o adevărată sălbatică. Poate că a mai rămas ceva în mine din această sălbăticie. Mi-a plăcut să experimentez și mă desfătăm cu fiecare clipă a vieții. Mai adaug-o și pe mama Eliza: pe oricine ar putea opri de la căsătorie. Îți aduci aminte că amândouă i-am dat cuvântul că nu ne vom căsători niciodată? Nici n-am crezut în dragoste: pur și simplu făceam dragoste sau o jonglam, în funcție de împrejurări și mai ales de partener. Apoi l-am întâlnit pe Felix și deodată... Singură nu știu cum a ieșit asta și când a început, dar m-am îndrăgostit lulea și ceea ce-i mai surprinzător, și el ! Oh, Fanny! N-ai iubit pe nimeni? Nu te-a atras nici un bărbat?

- De multe ori m-am simțit atrasă, dar... mulțumesc, mai bine fără asta.

- Ai văzut și tu de câte ori s-a îndrăgostit mama Eliza și de câte ori i s-a urât după aceea!

Fanny se străduia să vorbească cu un ton nepăsător în speranța că ochii nu-i vor trăda neliniștea. Lucille radia de bucurie, în timp ce Fanny se bucura din tot sufletul pentru ea. Dar e greu de crezut că o ființă atât de nestatornică ca ea s-a liniștit pentru totdeauna. Fanny spuse cum nu se putea mai delicat:

- Mai povestește-mi despre Felix. Se poartă frumos cu tine? Cât câștigă? Și ce aveți de gând să faceți după nopțile cu lună de la Tadji-Majal?

Lucille se încruntă puțin, pentru prima oară în această seară, întorcându-se, bâigui:

- Ai ceva împotrivă dacă îmi aprind mai întâi o țigară? Este o istorie lungă, iar dacă nu-ți voi explica totul cum trebuie, n-o să înțelegi, dragă Fanny! Ești atât de echilibrată! Oh. țin minte din câte situații m-ai ajutat să ies. Apoi se întoarse către sora sa și îi întinse havana groasă. Fanny clătinase din cap și Lucille surâse. Nu-mi spune că n-ai încercat. Păi, acum prin asta trec până și copiii. Nu trebuie decât să...

Trăgând adânc fumul aromat de țigară, Lucille îl ținu în plămâni câteva secunde, tăcută, cu ochii închiși. Părea că, cu toți porii, cu fiecare celulă absoarbe fumul, așa că pentru ieșire acestuia nu-i mai rămânea nici o portiță. Și mai interesant era că narcoticul nu-și făcea practic efectul, iar Fanny se așteptase să-și vadă sora prăbușită.

- Hai încearcă și tu! Numai un fum! Îți garantez că te relaxează. Mai bine faci practică sub directa mea îndrumare, decât s-o faci la Los Angeles. De asta n-o să scapi, scumpa mea surioară. Altfel toți vor spune că ești anormală sau că faci pe grozava.

- Dar dacă aș motiva că am alergie?

- Îți vor oferi la alegere altceva, cocaină, de exemplu. Ai prizat vreodată cocaină?

- Nu. Și nici nu mă gândesc.

- Doamne Dumnezeule, Fanny nu mai fi așa... peste măsură de corectă. De ce n-ai învăța să te înfrupți din plăcerile vieții? Nu în totalitate ca mine, dar ai de gând să rămâi veșnic deoparte și să te uiți cum se distrează alții? Trebuie să experimentezi, să riști, să trăiești, înțelegi?

Lui Fanny îi veniră în minte cuvintele:

«Este o fetiță atât de simpatică miss Fanny! Cu ea nu avem nici un fel de probleme, se comportă excelent».

Doica Marilyn este o bătrânică simpatică! Și tata... După una din vizitele lui Lucille a lăudat-o pe Fanny: «Mă bucur că ești un copil cuminte și ascultător, Fanny! Rămâi întotdeauna așa, să nu te schimbi sub nici o influență».

Dar acum uitându-se în urmă, Fanny înțelese că a obținut chiar ce-a vrut, ca ea, ferească Dumnezeu, nu cumva să se abată de la legile și convențiile cu care el i-a înconjurat sufletul, clădind din acestea un gard înalt care o desparte de viață. Doica îi vroia și ea numai binele, dar, la naiba, e destul de matură să trăiască în armonie cu propria ei ființă și cu restul lumii. Nu, nu va mai sta departe privind cu tristețe cum frece viața fără s-o simtă!

- Uite ce-i, mai uită-te o dată cum trag eu și ai grijă să nu ți se oprească în gât. Nu-i atât de greu, crede-mă, nu vei avea senzații neplăcute. Pur și simplu te vei deconecta și vei simți o amețeală plăcută.

«Puțin probabil», se gândi Fanny și se decise totuși să încerce. La urma urmei, a citit destul ca să știe: marijuana în doze mici nu este periculoasă, e chiar mai inofensivă decât o țigară, nemaivorbind de alcool. După primul fum începu să tușească, după al doilea reuși să se obișnuiască. Și nu i s-a părut ceva de speriat. Lucille umplu din nou paharele, iar Fanny începu să guste vinul rece vrând să clarifice dacă este dezamăgită sau dacă se simte chiar ușurată. Apoi mai trase un fum de țigară, înainte ca Lucille s-o strivească în scrumieră.

- Ei, ți s-a tulburat mintea? Te-a amețit țigara? Imediat îți vei veni în fire. Acum pun puțină muzică, e întotdeauna tip-top după iarbă.

«Va trebui să-mi însușesc și eu vocabularul ăsta» își spuse Fanny cuibărindu-se mai lejer pe canapea. Și, în sfârșit, Lucille își începu povestirea despre Felix: cum s-au cunoscut și cât de dezgustător este fratele lui mai mare. În pahare vinul sclipea ademenitor, muzica era minunată, ba creștea în intensitate, ba se stingea; în același timp te liniștea și te alarma. Niciodată Fanny nu se simțea atât de mulțumită, ca atunci când îl asculta pe Wagner. Niciodată nu se mai simțise atât de împăcată cu sine.

- Cum îl cheamă? întrebă pe neașteptate, vrând să-i arate Lucillei că-i urmărește atent povestirea.

- Pe cine?

- Pe fratele lui mai mare.

- Ah, acest tiran, acest neobrăzat! Luigi. Răutăciosul Luigi. Lucille chicoti. Numai să nu mă trădezi lui Felix că îi spun așa, Felix îl privește de jos în sus, bănuiesc că-i e cam frică. Luigi Antonio Augustus Laziani - un nume frumos. Și Felix mai are încă două nume, cred că la ei este un obicei. Dar toți îl strigă Felix, îl prinde de minune, e un nume frumos ca un zeu. Iar frățiorul, un adevărat monstru, le impune tuturor voința sa, pe baza faptului că el e primul ce a apărut pe lume. Ba-i conte, ba-i duce, într-un cuvânt: ceva idiot. Cine acordă atenție titlului în ziua de azi? Cu atât mai mult celor italiene, toți le cunosc valoarea. Unde am rămas?

- La faptul că acest bandit, care-i Antonio, trebuie să-i dea permisiunea lui Felix să se căsătorească. Fanny își îndreptă poziția dându-și părul pe spate. Dar de ce Felix trebuie să-i ceară permisiunea? Câți ani are? Oare nu-i atât de matur ca să obțină tot ceea ce vrea?

- Doar ți-am spus deja: ei sunt italieni, iar Luigi Antonio, (apropos, în cercul familial este strigat Antonio, cum de ți-ai dat seama?), în calitate de cap al familiei îi întoarce pe toți cum îi trăsnește prin cap. Înțelegi, lui îi aparține cea mai mare parte a capitalului familiei și ține sub control afacerile ei. Se ocupă de automobile, vapoare și în general e bun la toate și e bogat ca și Cresus. Felix lucrează pentru el. Nu are deloc inimă. Lucille își scutură umerii sensibili la frig și coborî vocea în care se simțeau nuanțe dramatice.

- Nu m-aș fi mirat dacă aș fi aflat că este legat... Înțelegi tu... de o bandă de infractori.

- Ai în vedere mafia? Oh, nu, Lucille, nu-i asta!

- Nu sunt convinsă. Se înțelege ... niciodată nu a vorbit ceva asemănător, iar eu nu l-am întrebat. Dar vezi, el a recunoscut odată că pentru realizarea scopului propriu nu se va da în lături de la nimic. Acum îți este clar ce fel de obstacol s-a ridicat și de ce am nevoie de ajutorul tău Fanny. Mi-e frică, va încerca să ne despartă în mod sigur. Pentru mine asta înseamnă moartea, pentru Felix de asemenea.

Ochii mari și verzi ai Lucillei se umplură de lacrimi.

- De ce să vă despartă?

- …Pentru că... este un fățarnic incorigibil. Lucille izbucni în plâns. Toți sunt niște catolici sârguincioși, iar Luigi este unul din aceia pentru care există numai muncă și iar muncă. Apoi va veni timpul, el singur îl va stabili, ca Felix să se însoare cu vreo tipă aleasă de fratele lui: dintr-o familie binecrescută, cu bani și fără... - în glasul Lucillei se auziră bocete - fără un trecut rușinos ca al meu. Toate aceste publicații ale presei de scandal, filmele... Ah, Fanny, știi, că am început de dragul emoțiilor puternice și pentru a căpăta experiență(î) Felix înțelege totul și nu prea acordă atenție, dar fratelui... Acum vezi cât de mult am nevoie de ajutorul tău?

- Zău că nu văd, recunoscu cinstit Fanny. Clipi intens pentru a-și concentra privirea asupra surorii sale. Lucille stătea, frecându-și picioarele; două lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji. Sărmana Lucille! Ce să mai spunem, se comporta într-un mod ușuratic și nu rareori se abătea de la diurnul său, dar acest lucru era o parte din individualismul său, din farmecul său. Proceda în așa fel încât nu se gândea la consecințe, dar acest lucru nu-i dădea dreptul fiecărui neobrăzat să se uite la ea ca la o târfă.

Cufundându-se în gândurile sale, Fanny încetă să-și mai audă sora până ce aceasta nu-i repetă cu insistență:

- Acum te-ai convins că mie și Iui Felix nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să ne căsătorim în secret? Dacă, bineînțeles, vei fi de acord să ne acoperi.

«Într-adevăr mă simt ciudat, se gândea cu un aer absent Fanny. Nu chiar rău, dar ciudat. Parcă aș pluti...»

Pronunță cu voce tare, străduindu-se să nu-și înghită cuvintele:

- Bineînțeles, te poți baza pe mine. Voi avea grijă de Excelența Sa Antonio sau cum i-o mai fi zicând. Numai să aibă îndrăzneala să te vorbească de rău, că nu știu ce-o să fac cu el. Nu se abținu și izbucni în râs pentru că «nu știu ce-o să fac cu el» era expresia preferată a doicii Marilyn că în special atunci când Lucille venea în vizită. «Dați-vă jos din copac, miss, altfel nu știu ce voi face cu dumneavoastră!».

- Ah, Fanny, te iubesc atât de mult! De altfel i-am spus și lui Felix că nu ne vei lăsa Ia ananghie. Lucille o îmbrățișă puternic. Aceasta îi spuse:

- Iar acum, când ne-am înțeles, poate mă vei conduce în dormitor? Mi s-a făcut deodată somn...