Întotdeauna iubirea

Întotdeauna iubirea de Sandra Brown

Capitolul 1

• Dar ce-aveți aici, domnișoară? O chiuvetă? Întrebă șoferul microbuzului scoțând din portbagaj rucsacul imens și clătinându-se sub greutatea lui. I-l întinsese tinerei subțirele îmbrăcate în blugi, cu părul ciufulit, de un auriu roșcat, care aștepta pe trotuar, liniștită.
• Mulțumesc, zâmbi îmbrăcând jacheta decolorată peste puloverul roșu. Își trase cu îndemânare pe umeri bretelele rucsacului și, zâmbindu-i încă o dată șoferului, îi făcu din mână doamnei durdulii care o îndopase cu bomboane de mentă și făcuse capul calendar pe tot parcursul drumului dinspre New York încoace.

Ce bine se simțea înapoi acasă! O bucurie o invada binefăcător, alungându-i oboseala în timp ce străbătea strada principală a orășelului. Se părea că nimic nu se schimbase prea mult în ultimele zece luni, se gândi ea cu mulțumire, trecând pe lângă magazinele atât de familiare dintre care multe erau deja decorate pentru Crăciun, anunțând apropierea sărbătorilor. Era ciudat, reflectă ea, îndesându-și mâinile reci în buzunarele jachetei, că în ciuda existenței ei nomade, a acelui dor de ducă ce o împiedicase să rămână prea multă vreme într-un loc, nu i-ar fi plăcut să se întoarcă acolo unde-și petrecuse ultima perioadă a copilăriei și să găsească totul schimbat. Oriunde s-ar fi dus, nu se simțea cu adevărat acasă decât în acest orășel, Middletown, proprietatea Long Dream și lângă Dorothy.

Se uită la ceasul din turn. Ajunsese deja în zona pieței și era doar ora patru, deși începuse să se întunece. Fiindcă se pornise și burnița, mări pasul, gândindu-se că nu avea rost să se oprească și să caute în rucsac haina de ploaie. Îi venea greu acum să creadă că, în urmă cu mai puțin de patruzeci și opt de ore, se afla încă sub soarele Noii Zeelande. O luă la stânga pe o stradă cochetă, cu pomi aliniați pe trotuare și se opri în fața unei case de cărămidă roșie, al cărei parter fusese transformat în spațiu pentru birouri. Trecând pe pietrișul din față, ajunse la intrare și uită o clipă de oboseala drumului, fiindcă ochii ei cenușii se opriseră acum asupra ușii pe care scria cu litere mari: Agenția de secretariat „Ronwood”. Totul atât de simplu și limpede. Numele proprietarului și genul de afacere de care se ocupa. La obiect. Exact genul lui Dorothy.

Își scoase rucsacul din spate, ținându-l cu grijă de curele, apoi împinse ușa și intră în camera de recepție, constatând cu o ușoară surprindere că era goală. Lasă rucsacul pe un scaun și își scoase jacheta. O luă de-a lungul covorului verde spre camera de primire, dar se opri la auzul unei voci stridente venind dinăuntru. Cu siguranță, nu era vocea calmă și blândă a mătușii ei.

• Să știi că am ieșit de-acolo, Dorothy. Nu mai puteam sta mei un minut. Nu, nu e greu de cap... e imposibil! Inuman! Nu m-aș întoarce să lucrez la el nici pentru un milion! Ușa se deschise și o tânără blondă ieși val-vârtej. Ajunse la ușa de la intrare, unde se opri o clipă, uitându-se peste umăr la Jessie.
• Orice ai face, să nu cumva să accepți o slujbă la profesorul Bannister! E cel mai...

Se părea că fata nici nu-și mai găsea cuvintele, așa că scoase un strigăt exasperat și ieși.

Jessie râse. Agitată cum era, fata nici nu-i observase înfățișarea jalnică de pe drum și se gândise, probabil, că era și ea o viitoare angajată. Iar profesorul Bannister, cauza supărării ei, era după toate aparențele, gândi Jessie, vreun bătrân acru care preda la universitatea din apropiere. Dorothy menționase într-o scrisoare că în ultimul timp trimitea tot mai multe secretare la universitate, chiar universitatea care-i oferise lui Jessie un loc la studii când avea optsprezece ani și ea refuzase.

• Vreau doar un an de pauză, îi explicase ea mătușii sale. Să mai călătoresc și eu puțin înainte de a-mi continua studiile.

Se așteptase din partea lui Dorothy să protesteze, însă, deși nu-și dăduse tocmai aprobarea, nu se împotrivise, cu singura condiție ca măcar să urmeze un curs fulger de secretariat după terminarea școlii.

Jessie privi în jos, cu o umbră de melancolie în ochi. Într-un fel sau altul, acel an de amânare a universității se extinsese la patru. Poate de această dată ar trebui totuși să-și găsească locul și să înceapă să se gândească la o carieră. Problema era că îi plăcea această viață boemă. Poate că n-avea: prea mulți bani sau bunuri materiale, dar avea libertate și nu era legată de nici un loc anume.

Puse mâna pe clanță, ezitând. Poate ar ft trebuit să-i scrie lui Dorothy și să-i spună că vine. Mătușa ei va fi surprinsă, firește, să o vadă. Dar se va bucura? Ei, asta-i, se apostrofa, încă nehotărâtă dacă să intre sau nu, de ce lăsă neîncrederile din copilărie să o chinuie chiar și acum, după atâția ani? Era o femeie în toată firea, nu o fetiță de nouă ani.

Împinse încet ușa și intră în încăpere observând-o imediat pe femeia din spatele biroului.

Cam de vreo treizeci și ceva de ani, cu părul negru strâns îngrijit la spate și îmbrăcată într-un costum sobru, aceasta răspândea un aer de siguranță și eficiență. Dorothy Ronwood nu era doar mătușa ei, gândi Jessie cu afecțiune ci și, pentru ultimii treisprezece ani, mamă, soră, prietenă, toate la un loc.

• Bună, mătușică, murmură ea prefăcându-se că se alintă.

Femeia ridică privirile din teancul de hârtii care se afla fața ei și avu o ușoară tresărire.

• Bună, nepoțico, răspunse ea sec, însă în ochi i se ghicea un zâmbet cald. Pari înghețată de frig... Vai de mine, Jess, în picioarele goale și pantofi decupați în decembrie?
• Dacă n-am ghete, dădu Jessie din umeri nepăsătoare. Cât era de tipic pentru mătușa ei să n-o întrebe imediat cum de venise așa, pe neașteptate, și să ia totul ca pe ceva normal, purtându-se ca și cum trecuseră zile, nu luni întregi de când nu se mai văzuseră. Se întâmpla oare vreodată să o tulbure ceva pe Dorothy?
• Am luat mai devreme avionul, spuse Jessie, cu subînțeles. Adică două luni mai devreme. Se gândise inițial să se întoarcă în Statele Unite în februarie, când expira contractul de muncă de un an. Se apropia Crăciunul și i se făcuse dor de casă, recunoscu ea în gând. Îi venea să se repeadă să-și îmbrățișeze mătușa, însă Dorothy nu fusese niciodată omul care să-și arate zgomotos sentimentele.
• Ce-i cu părul tău?
• E mai practic așa. Era atât de cald acolo.

Jessie își trecu o mână prin părul roșcat, zburlit și ușor ondulat. Încă i se mai strângea inima gândindu-se la pletele bogate și lungi, de pe vremea când nici nu-și dădea seama cât de bine-i stătea de fapt cu părul tuns aproape băiețește ce-i punea în evidență pomeții înalți și trăsăturile delicate, ochii limpezi, de un gri deschis și gura plină, bine conturată. Începu din nou să vorbească, însă trebui să-și înăbușe un căscat.

• Cred că ești frântă de oboseală. Ți-e foame sau vrei să te trântești în pat și să nu mai știi de nimic? Întrebă Dorothy închizând dosarul din fața ei. Eu pregătesc un pește pentru cină. Adică, trebuie să-l cumpăr mai întâi. Nu vrei să faci o baie?

Jessie dădu din cap, gândindu-se cu plăcere la căldura învăluitoare a apei. Dacă ar mai putea rămâne trează până să facă baie! Abia acum simți oboseala, aproape că-i era rău. Ar fi avut atâtea să-i povestească lui Dorothy, atâtea întrebări să-i pună, doar trecuseră zece luni... Dar efortul era prea mare în momentul acesta.

• Vorbim mâine, murmură Dorothy. Mergi sus, în apartament.
• Nu-ți face griji cu peștele acela,,., eu, una, nu mai mănânc nimic și afară e o ploaie...

Dorothy scoase dintr-un dulăpior o pelerină de ploaie și și-o puse peste haine.

• Și-așa aveam de pus o scrisoare.
• Și agenția? întrebă Jessie. Suzy unde-i? adăugă, referindu-se la femeia între două vârste care lucra ca si recepționeră pentru Dorothy. Nu cumva a plecat?
• Are gripă, răspunse Dorothy laconic, legându-și cordonul. Jumătate din fetele noastre s-au îmbolnăvit.
• Atunci te aștept aici până te întorci, zise Jessie îndreptându-se spre calorifer să-și încălzească mâinile.
• Nu-i nevoie. Azi nu mai e programat nimeni, așa că pot sa încui.

Dorothy își luă umbrela, își agăță pe umăr geanta și ieși vioaie din încăpere.

Jessie își luă și ea rucsacul și se întoarse în biroul mătușii sale, deschizând ușa ce dădea într-un hol mic și urcând scările înguste. Ultimele trepte le urcă în fugă, fiindcă se auzea sunetul insistent al telefonului.

Aprinzând lumina, ridica receptorul din furcă:

• Domnișoara Ronwood? întrebă o voce curtenitoare de bărbat, înainte ca ea să fi apucat să spună ceva.
• Da, aprobă ea fără să se gândească prea mult și râzând încântată de apariția unei pisici pufoase care i se gudura la picioare.
• Dolly, zise ea aplecându-se să o mângâie.
• Thomas Bannister.

Jessie își trecu o mână prin păr, încercând să lupte cu somnul acumulat de mai multe zile. Bannister... Bannister. Sigur, profesorul cel imposibil. Și, judecând după tonul vocii, nu părea în cea mai bună dispoziție. Parcă n-ar fi fost, totuși, chiar atât de bătrân cum și-l imaginase, dar telefoanele astea mai au câteodată darul de a schimba vocile.

• Cred că am o oarecare nelămurire, domnișoară Ronwood, spuse el pe un ton controlat, însă oarecum nervos. Am crezut cu naivitate că agenția dumneavoastră se ocupă cu plasarea de secretare eficiente și competente. Nu mi-am dat seama că de fapt vă ocupați cu terapia femeilor care suferă în dragoste. Jessie își frecă ochii obosiți. Asta îi lipsea. Un comediant.
• Domnule profesor Bannister, începu ea hotărâtă, însă el n-o luă în seamă.
• Pot să fac și eu o sugestie? Poate că în loc să ofteze toată ziua și să se uite pe geam, fetele astea nefericite ar face mai bine să ia niște cursuri de gramatică. Cele care termină un asemenea curs pot chiar să folosească după aceea un dicționar.

Arogant nenorocit, îngâmfat și sarcastic..., gândi Jessie nereușind să-și oprească un căscat.

Vocea de la celălalt capăt al firului se opri brusc, apoi zise:

• Vă plictisesc?

Nu, mă provocați, îi veni lui Jessie să spună, tentată să răspundă afirmativ' Oricât ar fi vrut însă să îi ia apărarea agenției și oricât de impertinent îi vorbea profesorul Bannister, era un client al lui Dorothy și nu trebuia să-l supere. In plus, nu era agenția ei și n-avea nici un drept să se amestece. Cel mai bine era să-l lase în grija lui Dorothy pe încântătorul profesor. Cel puțin acum îl făcuse să tacă și putea să-i explice că nu era domnișoara Ronwood care credea el.

• De fapt, sunt... Începu ea, frecându-și exasperată nasul, căci vocea o întrerupse imediat:
• N-am acum timp să ascult scuze întârziate. Totuși, de dragul bunului simț și în ciuda judecății mele, sunt gata să mai dau o șansă agenției dumneavoastră. Aștept să-mi trimiteți pe cineva mâine dimineață. La nouă punct. Bună seara, domnișoară Ronwood.
• Dar eu nu sunt... se repezi Jessie uitându-și manierele elegante, însă legătura se întrerupsese. Oare Thomas Bannister mai ascultă și altceva în afara propriei voci? Era dispus să mai acorde o șansă agenției. Ce mărinimie... Ce generozitate incredibilă!

Punând receptorul jos, nici nu se mai gândi la profesor și se îndreptă spre dormitorul ei.

Se duse la geam și se uită la grădina din spate. În depărtare se zăreau, prin întunericul din ce în ce mai adânc, pajiștile de pe malul râului de la care-și trăgea și casa numele. Vara, câmpul era presărat cu flori sălbatice. În seara aceasta se vedeau numai bălți, iar Jessie știa că, dacă ploaia continua toată noaptea, dimineața se va întinde în zare un lac.

Trase perdelele și se întoarse, inima umplându-i-se de o bucurie ascunsă la vederea camerei atât de familiare, colorată în galben și bej. Pe un perete se întindeau rafturi cu cărți. Nu o lăsase niciodată inima să arunce o carte, așa că mai avea încă toate cărțile ilustrate, cu povești din copilărie. Manuale vechi, cărți de colorat, fără coperți și cu foile rupte, se luptau pentru spațiu cu romanele și volumele de poezie ale marilor clasici într-o confuzie dezordonată. Într-o zi, își promise ea, va face ordine și le va aranja cât de cât mai omenește.

Harta lumii, împânzită cu ace colorate, domina peretele opus. Cu acele cu gămălie galbenă însemnase drumul ei prin Noua Zeelandă unde petrecuse o vară lucrând într-o tabără de copii înainte de a străbate țara cu autobuzul, la venirea toamnei. Acele cu gămălie albastră erau rezervate Europei. Elveția, unde lucrase ca secretară... Franța, unde mersese la cules de struguri... Italia... Spania. Nu stătuse niciodată undeva destul de mult încât să se atașeze de locuri sau de vreo persoană anume.

Se dezbrăcă, scoase din dulap o cămașă de noapte și o puse pe ea. Își va desface bagajul mâine, hotărî ea, așezându-se pe marginea patului cu rucsacul pe genunchi. Acum nu voia să-și scoată decât câteva lucruri: pieptenele, periuța și cadoul pentru Dorothy. Scotoci după obiectele de toaletă pe care le ținea într-o trusă de plastic. Scoase apoi geanta cu acte și alte lucruri de valoare și împrăștie conținutul pe pat. Pașaportul, banii, colierul de opal primit de Dorothy de la Kevin Brady și un tabloaș din care-i zâmbeau părinții ei.

Le privi chipurile senine și apoi așeză tabloul pe noptieră. Timpul îi alungase durerea și nu mai simțea acel dor cumplit străpungându-i inima ca un pumnal. Sentimentele îi deveniseră mai obiective. Bărbatul și femeia care muriseră în acel accident de mașină nu-i fuseseră doar tată și mamă, erau doi oameni care-și pierduseră viața prea devreme. Deci nu-i mai părea acum rău doar pentru ea, ci și pentru ei.

Jessie intră în pat și își aținti privirile în tavanul alb. Câteodată se temea că, dacă n-ar fi fost fotografia, ar fi uitat chiar cum arătau părinții ei. Nu-și mai amintea de vocea lor și nu putea vizualiza expresia de pe chipul lor.

Avea nouă ani când muriseră ei... De ce nu putea totuși acum, când se gândea cu destulă detașare la moartea lor, să readucă în minte momentul... Bineînțeles, n-ar fi trebuit atunci să tragă cu urechea la ușa sufrageriei în aceea după-amiază acum treisprezece ani. Dar știuse că va avea loc un consiliu de familie în care, la o săptămână de la accident, i se decidea ei viitorul...

• Dacă n-ar fi călătoria asta în jurul lumii... Probabil că putem s-o anulăm... spusese bunica ei, care îi împletea întotdeauna puloverele și-i făcea prăjitura preferată. Dar cred, continuase ea, că totuși Jessie ar fi mai fericită cu cineva mai tânăr.
• Are nevoie de o influență feminină, spusese unchiul Ben, cel care obișnuia s-o ducă pe umeri. Ar fi fost altceva dacă eu aș fi fost însurat... De fapt cred c-aș putea angaja o femeie să aibă grijă de ea.
• Eu nu mai am mult și nasc, iar gemenii mei abia dacă au împlinit trei ani. In plus, Conan e plecat mai tot timpul cu afaceri, așa că nu știu cum rn-aș descurca să mai cresc un copil, se scuzase mătușa Sharon care-o lăsa s-o ajute când le făcea baie lui Robert și Polly.
• Cred că soluția cea mai bună ar fi o școală cu internat. Așa ar fi printre copii de vârsta ei. Iar noi putem face cu rândul s-o luăm cu noi în vacanțe, zisese unchiul Brett, cel care o învățase să meargă pe bicicletă.

Chiar și acum, Jessie își amintea groaza care-i întunecase atunci mințile. In afară de părinții ei, aceștia erau oamenii la care ținea cel mai mult pe lume și crezuse că și ei o iubeau la fel de mult. Și iată că nici unul nu o voia. Ei bine, uite că nu-i păsa. N-avea nevoie de nimeni. Nu, nu va plânge...

• Jessie poate sta la mine, se auzise o voce calmă, dar hotărâtă.
• Ei, haide, Dorothy, fii rezonabilă. Cum rămâne cu toată cariera ta? Și apoi o în New York nu-i cel mai potrivit loc pentru un copil...

Dorothy nu se lăsase convinsă de restul familiei. Își părăsise slujba de la compania farmaceutică, își vânduse garsoniera și se mutase în Iowa, unde își deschisese o agenție... și îi oferise un cămin nepoatei sale.

Jessie deschise din nou ochii. Pentru o clipă rămase dezorientată în întuneric, apoi întinse o mână și aprinse veioza. Dorothy venise, probabil, și o găsise adormită, fiindcă acum era acoperită cu o pătură. Se uită la ceas. Șase. Deci nu dormea decât de vreo oră.

Se dădu jos din pat, își legă un cordon și ieși încetișor din cameră, constatând surprinsă că era întuneric peste tot și Dorothy nu se zărea nicăieri. Și atunci își dădu seama: era șase dimineața!

Merse în vârful picioarelor de-a lungul coridorului spre bucătărie, ca să n-o trezească pe mătușa ei. Plănuia să-și facă un ceai și apoi să facă mult așteptata baie. Umplu ibricul și-l puse pe foc, apoi scoase din bufet o ceașcă. Pisica ieși de undeva, de sub bufet, miorlăind și cerându-și mâncarea de dimineață.

• ’Neața, Jess.

Jessie o văzu pe Dorothy în ușa bucătăriei, cu părul negru căzându-i pe umeri, în dezordine.

• A, Dorothy, scuză-mă. Te-ai trezit?
• Eram deja trează, zise mătușa ei scoțând încă o ceașcă din bufet. Ai dormit bine?
• Buștean, zise Jessie turnând apă în ceainic și lovindu-se apoi cu palma peste umăr. Doamne, exclamă ea, era să uit! A sunat profesorul Bannister când erai plecată. Credea că ești tu la telefon și nici nu m-a lăsat să-i explic cine sunt. Trebuia să-ți las un bilet.
• Nu-ți fa probleme, spuse Dorothy liniștită, scoțând din frigider o cutie cu lapte. Ar fi trebuit să-l sun eu ieri, dar voiam să aștept până pot sta de vorbă ca oamenii cu Cindy și să văd despre ce este vorba, căci ieri n-am putut sta prea mult. Și, deci ce-a zis? întrebă ea, turnându-și ceai.

Jessie îi spuse pe scurt mătușii sale despre ce vorbise cu Thomas Bannister și apoi rânji.

• Trece-l pe lista neagră, sugeră ea. Dorothy sorbi din ceașcă.
• Se poate să aibă și el dreptate, admise ea calmă. Cindy e de obicei foarte competentă, dar s-a despărțit de logodnicul ei acum o săptămână și e cam greu s-o scoți la capăt cu ea. Am pus-o să se ocupe de recepție în ultimele zile, adăugă ea oftând și trecându-și mâna prin părul bogat. N-ar fi trebuit să i-o trimit profesorului, dar cu gripa asta nici n-am prea avut de unde alege, iar Cindy mă asigurase că și-a revenit.
• Și atunci ce-o să facă azi la ora nouă? Ei așteaptă să-i trimiți pe cineva.

Dorothy dădu din umeri.

• Am să-i dau telefon să-i spun că n-am pe nimeni disponibil. Ce să fac, am să pierd un client, dar asta-i situația.

Jessie nu se lăsă păcălită de indiferența ei.

• Și asta nu-ți afectează afacerile?
• Nu direct, presupun, spuse Dorothy. E prima oară când apelează la agenția asta, așa că nu-i tocmai un client de bază. Dar e profesor de istorie la universitate și aș putea pierde alți clienți mai importanți dacă răspândește zvonul că agenția asta nu-i de încredere.

Deci nu se înșelase presupunând că Thomas Bannister preda la universitate. Și-l imagina ținându-și cursurile, ascultând-și cu mare plăcere propria voce și tăind elanul oricărui student care avea curajul să-l întrerupă.

• Și pentru ce anume are nevoie de secretară? Întrebă Jessie. N-ar trebui să fie în vacanță la ora asta?
• Scrie o carte.

Da, fără îndoială, un tratat interminabil de istorie pe care plănuia să-l bage pe gât generațiilor viitoare de studenți.

• De ce nu-l scrie de mână și nu-l dă cuiva să-l bată la mașină după aceea?
• Cred că-i vine mai ușor să dicteze.

Probabil că-i place să se știe ascultat cuvințel cu cuvințel, gândi Jessie. Ei, bine, poate n-o să-i fie prea greu să-i facă hatârul câteva zile, până ce Dorothy găsea pe altcineva.

• Merg eu, dacă vrei.

Dorothy o măsură cu privirea.

• Ești sigură?

Jessie înclină din cap.

• Excelent. Mulțumesc.

Jessie zâmbi, privindu-și ceașca de ceai. Dorothy nu pierdea niciodată vremea cu platitudini, nu făcea caz de nimic, știa că dacă i se făcuse o ofertă trebuie s-o ia ca atare.

• Și unde locuiește? în zona universității?
• Nu. Într-o casă aproape de William. S-a mutat acolo de vreo câteva luni, de când a ocupat postul la universitate. De fapt, nu l-am întâlnit în persoană, am vorbit doar la telefon. Nu știu mare lucru despre el.

Dar se interesase despre el la universitate, își zise Jessie. Dorothy n-ar trimite niciodată o secretară în casa unui bărbat fără să verifice mai întâi dacă poate avea încredere în clientul respectiv.

• Și cum mai e cu William? întrebă ea, fiindcă în ultimele scrisori Dorothy nu mai pomenise de el. Vă mai vedeți?
• Din când în când, zâmbi Dorothy, însă Jessie văzu imediat umbra din privirile ei expresive. William Tyson, gândi ea, omul acesta merita să-l pună o bombă sub-pernă. Poate asta l-ar fi trezit și pe el la realitate, să n-o mai considere pe Dorothy datoare, cumva, să-l iubească. Ar merita ca ea să se îndrăgostească de altcineva și în felul acesta s-o piardă. Își dădu seama că mătușa ei o privea țintă și se uită spre ea.
• Mă bucur că te văd iar acasă, Jess. Mi-a fost dor de tine.

Jessie se simți cuprinsă de emoție. Știa cât de greu îi venea lui Dorothy să-și exprime sentimentele. Poate chiar din cauza asta avea probleme cu William.

• Și eu mă bucur că m-am întors, răspunse ea veselă. Nici nu se gândise că lui Dorothy i-ar putea fi dor de ea, că s-ar putea simți vreodată singură... La naiba, iar ea era atât de egoistă! La douăzeci și doi de ani, Dorothy își schimbase viața pentru ea. Și ea ce făcuse în schimb? De cum prinsese ocazia se grăbise să o șteargă în lumea largă.
• Încă o ceașcă?
• Îhm. Mulțumesc, spuse Jessie absentă Dorothy.
• Da.
• Mm... Nimic.

Jessie întinse ceașca, simțindu-se deodată stânjenită. Nu Dorothy era cea care nu-și putea exprima sentimentele sau afecțiunea, își dădu ea seama, ci ea. Era atât de spontană, de naturală și perfect în largul ei cu oameni pe care abia dacă îi cunoștea, dar când începea să țină cu adevărat la cineva, înăuntrul ei ceva se strângea ca într-un clește. Devenea falsă, exagerată. De exemplu, băiatul acela irlandez pe care-l întâlnise după ce ajunsese în Noua Zeelandă. Îl fusese recunoscătoare că o ajutase să-și dea seama cum stau lucrurile, cum se trag sforile, îi plăcuse compania lui și o încântaseră sărutările lui cuminți. Ținuse la el. Chiar foarte mult. Și atunci de ce nu lăsase relației dintre ei nici o șansă? De ce dăduse imediat înapoi când simțise că el ar fi vrut și altceva decât o prietenie romantică, nevinovată? Fiindcă nu era încă pregătită să-și asigure o asemenea responsabilitate pentru o legătură serioasă. Atâta tot. Sigur, era normal la vârsta ei. Ridică ceașca și sorbi încet, încercând să-și alunge gândurile și să se simtă bine.

Ploaia se transformase în lapoviță, iar Jessie opri mașina pe iarba din fața casei de cărămidă roșie. Într-o parte se întindea pământ arat, iar în cealaltă un pâlc de copaci, după care, mai încolo, era ferma pe lângă care tocmai trecuse cu mașina.

Încuie portiera mașinii lui Dorothy și își trase peste părul roșcat gluga paltonului cenușiu, apoi, încruntându-se, înainta pe cărarea pietruită până la ușa de Ia intrare. Ghetuțele albastre, asortate cu fusta și puloverul pe care le împrumutase de la Dorothy, nu aveau tocuri mari, însă după pantofii ei ușori purtați de atâta vreme, se simțea acum incomodată de o încălțăminte ceva mai înaltă.

Urcă treptele de la intrare și sună la ușă. Dinăuntru se auzi lătratul unui câine. Jessie se întoarse pe călcâie și privi grădina împânzită de tufe de trandafiri și copaci de tot felul. Probabil că în timpul verii era o priveliște splendidă,un belșug de culori și miresme, își imagină ea și zâmbi. Cum profesorul nu locuia aici decât de vreo câteva luni, era clar ca nu el pusese la punct grădina, dar probabil că tocmai aceasta îl influențase în alegerea căsuței izolate în mijlocul naturii. Pe semne că era și el aproape de pensie și se gândea să-și petreacă timpul liber plimbându-se printre trandafiri, soluri cultivate cu grijă, meritând să fie expuse la festivaluri de horticultura. Cindy, predecesoarea ei, depășise cu siguranță orice limite cu o zi în urmă. Bătrânul universitar era probabil un om așezat, numai că la telefon se întâmpla si nu prea știe cum să vorbească.

Ușa se deschise și Jessie se trezi deodată privind în adâncul unor ochi albaștri, plini de solemnitate și încadrați de o față mică. Fusese convinsă că profesorul era un celibatar convins, că nu avea nevastă și copii. Dar băiețelul acesta de vreo cinci ani era, cu siguranță, prea mic să fie copilul lui. Atunci, nepot.

• Bună ziua. Sunteți taxiul? întrebă foarte serios băiatul, încheindu-și cu grijă nasturii de la hainele de școală.
• Nu, spuse Jessie luându-și și ea un ton grav și gândindu-se cât de adorabil arăta copilul cu șepcuța îndesată pe cap. Sunt o fată.

Începu să zâmbească, văzând că-l făcuse să râdă, cu marca ei șugubeață dovedind că și el avea simțul umorului.

• Vrei să-i spui buni... domnului Bannister că sunt aici?
• Vine și el imediat, spuse el încruntându-se, fiindcă ajunsese la ultimul nasture și nu mai găsea butoniera.
• Ai încheiat sus cu una mai mult. Instinctiv, Jessie se aplecă și-i încheie hăinuța cum trebuie.
• Mulțumesc, zise băiatul cu seriozitate, privind-o acum de la același nivel. Știi, mi se clatină un dinte, spuse el deodată, cu nonșalanță. Deschise gura larg și îi arătă unde, fericit că ea părea să-l ia în serios și-l privea admirativ.

Jessie se ridică și rămase înmărmurită, fiindcă în pragul ușii stătea acum un bărbat cu un câine negru lângă el. Preocupată de băiețel, nu-l auzise venind și se întreba acum de câtă vreme stătea acolo și o privea. Jacheta acestuia stătea neglijent pe el, descheiată, dezvăluind mușchii puternici ce se ghiceau sub puloverul de cașmir. Picioarele lungi și puternice erau puse în evidență de pantalonii strâmți, ca de armată.

Iritată de nodul în gât pe care îl simți deodată, Jessie înălță capul și observă imediat răceala din ochii albaștri și trăsăturile dure, masculine. Obrazul neras era la fel de întunecat ca și părul negru, însă umbra de barbă nu reușea să ascundă sau să îndulcească bărbia dreaptă și gura hotărâtă. Simți miros de săpun și presupuse că bărbatul se trezise târziu și nu avusese timp decât să facă un duș și să arunce pe el niște haine.

• Domnul Bannister, întrebă ea zâmbind pentru a-și ascunde stânjeneala și la răspunsul lui scurt, printr-o mișcare a capului, îi întinse o mână pentru a-i distrage atenția de la expresia uimită de pe fața ei. Bărbatul acesta înalt, solid, nu putea fi profesorul Bannister. Din motive iraționale, sfidând logica, refuza să-i accepte identitatea, agățându-se de imaginea mentală a bătrânului iubitor de trandafiri, cu inima de aur. In primul rând că avea câteva decenii lipsă, treizeci și ceva de ani, și în al doilea rând avea înfățișarea unuia care lucrează undeva în aer liber, făcând o muncă în exclusivitate fizică, nu a unui profesor universitar care-și petrecea ziua la o catedră. Nu se putea să fie Thomas Bannister, se încăpățâna ea să gândească. N-o încântă ideea de a-și petrece opt ore pe zi în apropierea acestui bărbat și numai la gândul acesta se cutremură, speriată de intensitatea cu care refuza să accepte această stare de lucruri. El nu-i luă în seamă mâna întinsă.
• Ați întârziat, zise el cu o voce dezarmant de familiară, care-i distruse și ultima speranță și o aduse lepede cu picioarele pe pământ, enervată de o asemenea remarcă.

În primul rând, nu întârziase. Pornise chiar foarte devreme de acasă și, uitându-se la ceas, văzu că era într-adevăr, fără zece. Enervarea se transformă în exasperare fiindcă, fără să spună un cuvânt, Bannister trânti ușa în urma lui și îl împinse pe băiat înainte, spre mașina lui Dorothy.

• Domnule Bannister! încercă ea să protesteze în urma lui. Ghete afurisite! Și omul ăsta oare nu asculta niciodată pe nimeni? Se înșelase, într-adevăr, în privința vârstei, însă prima impresie asupra caracterului său se confirma pe deplin.
• Dar eu nu sunt... Încercă ea să-i explice.
• Și ce stați acum și vă uitați ia mine, fir-ar să fie, îi taie el vorba, privind-o nervos de lângă mașină. Descuiați portierele.

Băiatul îl trase de mânecă.

• Ce e, Mark?

Jessie rămase surprinsă de schimbarea bruscă a tonului vocii, când se adresase copilului. Toată nervozitatea îi dispăruse.

• Cred că acela este taxiul.

Thomas se uită spre șosea, unde se vedea apropiindu-se o mașină pe ușile căreia era o reclamă a firmei locale de taxiuri.

• Hm... mormăi el privind înspre Jessie. Deci ești de la agenție, schimbă el deodată modul de adresare. De ce ai lăsat toată aiureala asta să continue, în loc să te fi prezentat prompt?

Se apropie de ea, impunător, privind-o drept în față cu ochii de un albastru sfredelitor.

• Poftim, zise el scoțând din buzunare niște chei și întinzându-i-le.

Jessie întinse mâna și le luă, conștientă brusc de atingerea degetelor lui pe palma ei. Contactul fizic abia de avusese loc, însă mâna ei începuse să tremure ușor, cuprinsă de valurile de căldură.

• Mă întorc după ce-l las pe Mark la școală!

Vocea puternică și sonoră scăzu în tonalitate, în timp ce sprâncenele coborâră, aproape unindu-se într-o linie întunecată.

• Mergi și așteaptă în casă.

Jessie simți o strângere în stomac văzându-l cum o privește de la înălțimea lui. Ii simțea ostilitatea iradiind din întregul corp, iar umbrele din priviri se adânceau când se uita în ochii ei. Cum era posibil să-i trezească o asemenea antipatie unui străin, cu care abia de schimbase vreo două vorbe?

• Ia-ți o pauză pentru cafeaua de dimineață. Lustruiește-ți unghiile. Visează la prietenul tău. Citește-ți revistele. Să închei cu toate până mă întorc și să nu-mi mănânci mie din timp după aceea.

Jessie se simți mai relaxată, gata să zâmbească. Deci îl judecase greșit. Avea de fapt, simțul umorului. O tachina, încadrând-o în imaginea tipică a secretarelor blonde și cu minte scurtă, atât de îndrăgită de scenariștii comediilor de televiziune. Însă zâmbetul îi îngheță când îi întâlni privirea dură și deloc dispusă să-i răspundă zâmbetului, și chipul parcă de granit. Doamne, cât de serios era! Înseamnă că nu glumise nici un moment...

Înainte să aibă vreme să se gândească la asta, el se întoarse și se îndreptă spre taxi, lăsând-o pe Jessie să privească descumpănită în urma lui, urmărindu-i cu uimire și supărare silueta înaltă și hotărâtă. Era cel mai îngrozitor și necioplit bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, un snob intelectual arogant și bădăran. Nu era de mirare că îi trebuia o secretară pe termen limitat, căci nimeni cu mintea la cap nu l-ar fi suportat multă vreme și n-ar fi acceptat să fie tratată ca o prostuță. Cindy fusese, fără îndoială, una din multele secretare care se perindaseră pe acolo și fuseseră nevoite să plece.

Se uită cu ochii micșorați înspre mașina lui Dorothy. De ce ar mai rămâne să suporte impolitețile acestui bărbat? Avea toate motivele să se urce chiar acum în mașină și să se întoarcă în oraș. Mătușa ei avea să înțeleagă și să-i dea dreptate, dacă va auzi ce soi de om era Thomas Bannister. La naiba! Probabil că apelase la agenția lui Dorothy doar pentru că fusese refuzat de altele. Toate instinctele îi spuneau să urce în clipa aceea în mașină și să plece.

Se strâmbă. Își dădea seama că nu putea să-și alunge acele simțăminte revoltătoare care se insinuau undeva în adânc. Vrând-nevrând, trebuia să recunoască totuși că dorința de a fugi n-avea de fapt nimic de-a face cu manierele lipsite de eleganță ale viitorului ei șef, ci cu ceva greu de definit.

Of, Doamne, se certă ea în gând. Ce, era o școlăriță timidă care să fie redusă la o bâlbâială speriată doar din pricina unor cuvinte mai aspre? Strânse din dinți. Nu, nu putea să se întoarcă la Dorothy să-și recunoască neputința și să lase agenția baltă. Își recăpăta încrederea în sine. Îi venea acum să râdă de momentul de panică dinainte. Nu se va lăsa intimidată de un șovin dictatorial învățat să domine. Nu exista pe lumea asta nici un Thomas Bannister căreia să nu-i poată face față. Cufundat în lumea lui îngustă, universitară, își dezvoltase, pare-se o imagine exagerată asupra propriei importanțe și probabil că își învățase studenții să ia poziție de drepți la cel mai mic gest al său.

Se întoarse brusc și o luă hotărâtă pe cărarea pietruită până la ușa casei. Nu se va lăsa speriată și nu va fugi scheunând din fața unui bărbat. Cu atât mai puțin din fața lui Thomas Bannister!