Istoria Daciei romane

CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI

Civilizația dacică

Perioada sec. I î.Hr. – 106 d.Hr., finalizată cu cucerirea Daciei de către romani este perioada celei mai înalte manifestări, pe un întreit tărâm, a capacității creatoare a poporului geto-dac. Pe plan economico-material este perioada formării unei civilizații de tip oppidan; pe plan spiritual ea este marcată de însușirea scrisului și de existența a numeroase cunoștințe științifice; pe plan politic, este vremea organizării celei mai înalte la care a ajuns societatea dacică, statul lui Burebista și Decebal.

sursa foto:DCnews

Se cuvine subliniată unitatea profundă a civilizației dacice. Complexul din Munții Orăștiei este un fenomen singular, dar cercetările au dovedit că elementele care-l compun se regăsesc, pe scară mai redusă, în alte zone. Descoperirile reflectă existența unui sistem de apărare vast și complex, care justifică, pentru intervalul cronologic post Burebista, continuarea existenței statului dac transilvănean, care avea să unească din nou, pe vremea lui Decebal, majoritatea triburilor geto-dacice din celelalte regiuni ale țării. Unitatea politică realizată pe tot spațiul dacic în anumite momente este dovedită de sistemul de cetăți și fortificații, unitar pe întreg cuprinsul Daciei.

Unitatea profundă de cultură materială a civilizației dacice este dovedită și de construcțiile civile sau sacre, precum și de inventarele așezărilor dacice. Această unitate nu a însemnat însă uniformizare sau identitate absolută. Cultura și civilizația dacică au fost profund originale. Această originalitate nu exclude ci dimpotrivă, implică acceptarea unor influențe din afară. Dar dacii nu s-au mulțumit doar cu preluarea unor elemente de cultură materială și spirituală de la alte popoare; ei le-au adoptat, le-au transformat și le-au îmbogățit, topindu-le în creațiile lor tradiționale și formând o civilizație profund originală.

Desfășurarea civilizației geto-dacice în sec. I î.Hr. – I d.Hr. pe cele patru nivele: economic, social, politic și cultural-spiritual permite cristalizarea a cel puțin două concluzii privitor la existența daco-geților în perioada statului dac:

1. Civilizația oppidană dacică constituie faza clasică (în raport cu cele anterioare) a culturii materiale și spirituale a poporului geto-dac, reprezentând ceea ce epoca lui Pericles fusese pentru Atena antică sau principatul lui Augustus pentru Roma.
2. Poziția civilizației daco-getice în ansamblul civilizației antice europene. Poporul dac, civilizația și statul dacilor aparțin lumii clasice. Ea se află încă la periferia acestei lumi, dar întreaga sa dezvoltare urmează calea deschisă de statele antichității clasice. Deși inegale ca și nivel de dezvoltare, prin natura sa civilizația dacică este egală cu cea elenistică sau cu cea romană imperială. “Și dacă civilizația dacilor, mai puțin evoluată, a fost înfrântă și distrusă în confruntarea militară cu civilizația Romei, caracterul ei clasic a trebuit să joace un rol de seamă în înlesnirea romanizării populației autohtone” (H.Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană).

Expansiunea romană la Dunărea de Jos

În paralel cu “creșterea” puterii dacilor, are loc penetrarea treptată (pe etape) romană în sud estul Europei. La sfârșitul sec. III – începutul sec. II î.Hr. Roma devine pentru prima oară arbitru al situației politice din Balcani. În a doua jumătate a sec. III (anul 229 î.Hr.) ocupă primele teritorii; la 148 î.Hr. transformă statul macedonian în provincie; peste doi ani creează provincia Ahaia (146 î.Hr.); spre sfârșitul sec. II î.Hr. ocupă tot litoralul est adriatic (129 î.Hr.). Dispariția statului lui Mithridates al VI-lea Eupator al Pontului (112 - 63 î.Hr.) aduce Roma la Dunăre și Marea Neagră; în anul 74 î.Hr. generalul C.Scribonius Curio ajunge la Dunăre, undeva în Banatul de Sud, fără a trece fluviul; peste doi ani, în 72 î.Hr. generalul M.Terentius Varro Lucullus pătrunde în Dobrogea și instalează controlul roman asupra orașelor vest pontice, prin guvernatorul provinciei Macedonia.

După zece ani (62-61 Î.Hr.) guvernatorul Macedoniei C.Antonius Hybrida efectuează o expediție în Dobrogea (pentru a pedepsi coloniile grecești răsculate împotriva abuzurilor sale), dar este înfrânt de o coaliție grecobastarno-getă. Expediția lui Hybrida se înscrie în tendința Romei de a învălui Dacia, care se profila în perspectivă un inamic greu de învins. Se explică astfel preluarea de către Burebista, prin forța armelor sau diplomație, a controlului asupra litoralului pontic.

Prin campania sa, regele dac reușise să stopeze pentru o perioadă expansiunea romană spre ținuturile nord dunărene. Apariția unui stat puternic în imediata vecinătate a granițelor Romei și lezarea intereselor imperiale prin scoaterea cetăților grecești pontice din sfera de interes roman nu putea să nu stârnească reacția Imperiului. Reacție întârziată de războiul civil de la Roma (conflictul Caesar-Pompeius), în care regele dac intervine, plasându-se de partea lui Pompeius.

Astfel se explică planurile militare ale lui Caesar, care preconiza o campanie împotriva dacilor, chiar înainte de proiectatul război cu parții. Moartea celor doi conducători amână confruntarea decisivă, dar zona devine un puternic focar de tulburări (atacuri dacice și bastarnice) periclitând liniștea posesiunilor sudice.

Izvoarele vremii pomenesc frecvent amenințarea dacică (asupra Romei) luptele cu dacii constituind un subiect foarte actual la Roma în epoca lui Augustus. În 29 î.Hr. regele dac Cotyso al dacilor care stau “aninați de munți” (Florus) este înfrânt de către generalul Marcus Licinius Crassus, într-o expediție desfășurată la sudul Dunării.

“Regii” daci se implică frecvent în viața politică de la Roma: un conducător, probabil din Câmpia munteană, Dicomes (Plutharch) se amestecă în războiul civil dintre Octavian și Antonius. Un “rege al geților“ (Suetonius) pe nume Coson este implicat în intrigile legate de Octavianus, acesta fiind acuzat de Antonius că intenționează să se căsătorească cu fiica regelui get Coson, care, la rândul său, urma să o ia în căsătorie pe fiica lui Octavianus.

Urmărind diminuarea tulburărilor de la granița cu dacii, Octavianus va demara politica “spațiului de siguranță” prin crearea de-a lungul frontierei cu dacii, în teritoriul dușman, a unei zone mai puțin populate, mai ușor de supravegheat. Din ordinul lui Augustus, Sextus Aelius Catus transferă la nord de Dunăre 50.000 de geți din Muntenia. La mijlocul sec. I d.Hr., legatul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus transferă și el în sudul Dunării peste 100.000 de geți (cifră exagerată de izvoare).

În paralel, Roma intervine în conflictele dintre conducătorii locali geți din Dobrogea, Roles, Dapyx șiZyraxes . “Prietenul și aliatul” romanilor Roles va chema în ajutor în conflictul cu Dapyx pe generalul roman Crassus care, atacându-l și pe al treilea conducător get Zyraxes ocupă întregul ținut dobrogean. În scurt timp vor transforma litoralul în district militar dependent de provincia Macedonia, iar restul teritoriului, numit Ripa Thraciae va fi înglobat în regatul clientelar al Thraciei.

Ocuparea romană a Dobrogei a intensificat conflictele daco-romane, dacogeții atacând în permanență teritoriile cucerite de romani. Primele decenii ale sec. I d.Hr. se vor caracteriza prin numeroasele atacuri dacice precum și prin preocuparea împăraților romani de-a le anihila : sunt aduse în Dobrogea numeroase trupe, se creează praefectura orae maritimae (15 d.Hr.) – împăratul Nero va crea flota Mării Negre (Classis Pontica) iar Vespasian pe cea dunăreană (Classis Flavia Moesica), sunt situați sarmații iazigi în Câmpia Tisei creându-se și aici o zonă tampon între Imperiu și daci. Se efectuează în Câmpia Munteană menționatele transferuri de populație la sudul Dunării. În vremea împăratului Claudius, Dobrogea a fost anexată Moesiei și apărarea sa a fost organizată temeinic, în 86 d.Hr. fiind încorporată Moesiei Inferior.

Preluarea puterii politice în Dacia de către Decebal, reconstituirea de către acesta a statului dac unitar a reacutizat conflictele dintre Imperiul roman și Dacia, aducându-le în faza finală.

Incursiunile dacilor la nord de Dunăre din iarna 85/86 au pus în pericol taberele de iarnă ale legiunilor și liniștea provinciilor romane. Ca urmare a acestor incursiuni asupra Moesiei, guvernatorul acesteia Oppius Sabinus moare în luptă.

Impunându-se o ripostă la adresa dacilor, împăratul Domițian părăsește Roma îndreptându-se spre Dacia, și își stabilește cartierul general la Naissus (Niš-Serbia). Între timp, în Dacia Decebal preia tronul și trimite soli la împăratul roman promițând pace. Oferta lui Decebal este însă respinsă, împăratul roman încredințând comanda războiului generalului Cornelius Fuscus. Ca răspuns, Decebal trimite o a doua solie la Domițian, de această dată sfidându-l: va încheia pace dacă Domițian are să vrea ca fiecare roman să-I dea lui Decebal anual câte doi oboli. Dacă împăratul nu primește propunerea, Decebal va duce mai departe războiul, pe romani așteptându-i mari nenorociri.

Prin această atitudine orgoliul roman a fost grav lezat; în primăvara anului 87 armata romană condusă de Fuscus trece Dunărea pe un pod de vase. Decebal, retrăgându-se din fața lui Fuscus îi pregătește o cursă și îl atacă pe neașteptate. Armata imperială este înfrântă, Fuscus ucis, stindardele armatei romane rămânând în Dacia, dezastrul lui Fuscus producând o puternică impresie la Roma.

În anul următor, romanii preiau ofensiva, sub comanda generalului Tettius Iulianus, fost consul, veteran al războaielor de la Dunăre, care va înainta prin Banat, câștigând lupta de la Tapae. Însuși Vezina, al doilea demnitar dac ca importanță după Decebal se preface mort pe câmpul de luptă pentru a putea fugi noaptea.

Învins de către marcomani, Domițian va propune lui Decebal un tratat de pace pe care acesta îl va accepta, dar nu se prezintă personal la întâlnirea cu împăratul ci îl trimite pe Diegis să-l reprezinte. Condițiile avantajoase pentru daci au făcut ca această pace să fie ulterior considerată ca rușinoasă pentru romani: Decebal a primit sume importante de bani, meșteri constructori de cetăți și multe alte avantaje. În schimb, Domițian s-a considerat singurul biruitor și a trimis la Roma “așa ziși soli ai lui Decebal și o prețioasă scrisoare de-a acestuia” pentru a anunța senatului triumful său asupra dacilor.

Istoricii consideră pacea din 89 ca pe o pace de compromis, necesară din cauza violenței luptelor și a epuizării reciproce. Decebal era interesat în obținerea și păstrarea acestei păci, ca aliat al Romei el putându-se mai bine apăra de atacurile neamurilor din jur – bastarnii și sarmații care râvneau la pământul dacilor. De aceea, deși s-a străduit să obțină avantaje cât mai mari în pacea cu Domițian, el a căutat însă să respecte tratatul încheiat și să nu se implice în acte ostile Romei, reușind, până în momentul preluării conducerii Imperiului de către Traianus, să evite o confruntare decisivă cu romanii.

Războaiele purtate de Traian împotriva Daciei

Izvoarele documentare privind războaiele lui Traian în Dacia

Informațiile documentare privind războaiele lui Traian în Dacia sunt puține și lacunare, majoritatea scrierilor despre daci pierzându-se de-a lungul timpului: scrierea relatând războaiele daco-romane intitulată Dacica a împăratului Traian, Getica scrisă de medicul militar Criton care l-a însoțit pe Traian în Dacia, scrierile lui Dios Crysostomos, de asemeni participant la evenimente, Istoria romană a lui Appianus, scrierile despre daci ale lui Flavius Arrianus, opera poetului Forus, toate au constituit documente valoroase pentru antici, dar ele s-au pierdut pentru posteritate.

Cea mai importantă sursă documentară rămâne Istoria romană a lui Dio Cassius (sec. III), cărțile tratând războaiele lui Domițian și Traian ajungând la noi în copii târzii, bizantine din sec. XI și XII.

Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în forumul lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 fiind opera arhitectului Apollodor din Damasc. Este o creație originală a artei romane de la începutul sec. II, prezentând totodată un deosebit interes ca izvor istoric. În privința valorii sale istorice, părerile sunt împărțite: unii cercetători consideră Columna ca o cronică fidelă a evenimentelor, alții consideră că ea ar fi doar o reprezentare artistică de sinteză. Este cert că în multe aspecte legate de războaiele dacice, Columna oferă informații unice, de neînlocuit prin alte surse. După moartea împăratului Traian Columna a servit ca mormânt împăratului. Pentru Dacia, Columna reprezintă o istorie în imagini a cuceririi ei și a transformării în provincie romană, de aceea poate fi considerată ca un adevărat act de naștere al poporului român.

Complexul de monumente de la Adamclisi. Pe teritoriul comunei Adamclisi (jud. Constanța) se află ruinele a trei monumente legate de luptele romanilor contra dacilor. Cel mai cunoscut este Trofeul ridicat de împăratul Traian; la 80 de m nord de acesta se află un tumul, Iar la 250 m de trofeu este un altar funerar. S-a presupus că tumulul reprezintă mausoleul cu resturile pământești ale soldaților lui Oppius Sabinus, căzuți în luptă în timpul atacului dacic din 85/86, adunate de romani după încheierea păcii; altarul ar reprezenta cenotaful ridicat de Domițian în memoria lui Fuscus și a soldaților săi căzuți în luptele cu dacii; trofeul, ridicat în anul 109 de către Traian avea scopul să comemoreze luptele grele pe care romanii le-au dus în aceste părți împotriva dacilor și aliaților lui. Monumentul ilustrează, într-o artă provincială, prin sculptură, scene la care participă în afară de luptătorii daci și familiile lor și sarmații și bastarnii.

Se adaugă la documentele și monumentele menționate izvoarele epigrafice și cele arheologice. Cele mai multe inscripții fac referiri la ofițeri și generali romani participanți la lupte și la unitățile militare pe care le conduceau. Ele provin de pe teritoriul viitoarei provincii dar și din afara acesteia.

Cercetările arheologice, îndeosebi cele din Munții Orăștiei au adus elemente importante privitoare la distrugerea și cucerirea cetăților dacice în primul război dacic, refacerea lor și apoi distrugerea lor definitivă. Cercetările din castrele romane au oferit date privitoare la momentul și condițiile construirii lor.

Cauzele războaielor daco-romane

Spre deosebire de conflictele anterioare desfășurate între romani și daci, războaiele duse de Traian împotriva dacilor aveau ca scop definit acela de a transforma Dacia în provincie romană. Cauzele acestor războaie au fost diverse:

• Creșterea puterii dacilor îngrijora profund Imperiul, care se vedea prins între două forțe inamice: regatul partic care amenința provinciile romane din Orient și regatul dac. O cooperare militară între cele două putea constitui un serios pericol pentru romani.
• Sumele de bani plătite ca subsidii barbarilor de către Roma apăsau greu asupra economiei Imperiului. De aceea, împărații romani, inclusiv Traian urmăreau reducerea stipendiilor către barbari.
• Prada de război oferită de o campanie victorioasă contra dacilor și posibilitatea exploatării ulterioare a bogățiilor Daciei în cadrul Imperiului.
• Nemulțumirea romanilor (îndeosebi a lui Traian) față de avantajele câștigate de Decebal în urma tratatului de pace cu Domițian, pace considerată rușinoasă pentru Imperiu.
• Ambițiile militare personale ale lui Traian.

Se pare că Decebal a înțeles noua politică romană impusă de Traian și s-a străduit să amplifice cât mai mult forța de apărare a statului dac. Totodată, a evitat să declanșeze conflictul cu Imperiul, respectând pactul încheiat cu Domițian și nereacționând la tăierea subsidiilor de către Traian.

În aceste condiții Traian este cel care face primul pas, comițând actul de agresiune împotriva Daciei.

Primul război dacic din anul 101/102

Personalitate lui Traian

Marcus Ulpius Traianus a fost primul împărat din afara Italiei urcat pe tronul Imperiului Roman. El s-a născut la 18 septembrie 53 d.Hr. în orașul Italica din Spania. Ascensiunea tatălui său – ajuns consul și guvernator al Siriei a deschis drumul fiului care face o strălucită carieră militară. A fost tribun militar în armata din Siria și apoi din Germania, pretor, comandant al legiunii VII Gemina din Hispania, guvernator al provinciei Hispania, consul, guvernator al provinciei Germania Superior. În anul 97 este adoptat de către împăratul Nerva. A domnit între anii 98-117 sub numele oficial de Imperator Caesar Nerva Traianus Augustus. Cu el se deschide cel mai prosper secol din istoria Imperiului. Este inițiatorul unor reforme economice și sociale care au redresat statul roman.

A fost unul dintre cei mai mari comandanți militari ai lumii antice. În 97 primește titlul de Germanicus, în 102 de Dacicus și în 116 de Parthicus, ca urmare a înfrângerii germanilor, dacilor și parților.

A murit la 10 august 117 în Cilicia, la Traianopolis, la întoarcerea din expediția împotriva parților.

Pregătirile de război

După trei ani de pregătiri minuțioase, la 25 martie 101 împăratul Traian pornea din Roma spre baza de operațiuni militare din Moesia Superior. Pregătirile de război fuseseră intense atât de partea romană cât și de cea dacică. Traian ia următoarele măsuri:

• Facilitarea concentrărilor și mișcărilor de trupe și a legăturilor cu provinciile învecinate teatrului de operațiuni (Pannonia și Moesia) prin: construirea uni drum în stâncă în anul 100, pe malul drept al Dunării în defileul Cazanelor; ușurarea legăturilor pe Dunăre a fost înlesnită prin săparea în anul 101 a unui canal de-a lungul malului drept al fluviului, între localitățile actuale Šip și Carataš (Serbia);
• Concentrarea în provinciile vecine a 13-14 legiuni, numărând peste 70.000 de oameni, a numeroase unități auxiliare din armata regulată, alae și cohorte precum și unități speciale recrutate din rândul popoarelor supuse. Armata de uscat era sprijinită de flota dunăreană, Classis Flavia Moesica.

În total au fost mobilizați cca. 150.000 de oameni;

• Unitățile militare au fost puse sub comanda unor generali și ofițeri capabili dintre care se remarcă viitorul împărat Hadrian și viitorii guvernatori ai Daciei Iulius Sabinus, D.Terentius Scaurianus și C.Iulius Quadratus Bassus.

La rândul său Decebal s-a pregătit de război. Armata dacilor, apreciabilă ca forță, nu s-a ridicat numeric la valoarea celei romane, ea netrecând de 50.000 de oameni. Această armată era formată din cavaleria luptând cu arcuri și pedestrime înarmată cu paloșe curbe (sicae) și săbii drepte sau curbe (falces). Stindardul era vestitul balaur draco. Această armată se baza pe condițiile de teren favorabile și pe sistemul de fortificații și cetăți din Dacia, îndeosebi cel din jurul capitalei.

Decebal s-a străduit să realizeze un sistem de alianțe antiroman cu popoarele vecine (bastarnii și sarmații) dar și cu regatul part, trimițând o ambasadă (solie) înaintea celui de-al doilea război la regele parților Pacorus II.

Desfășurarea conflictului

Încheind minuțioasele pregătiri, Traian pătrunde în Dacia în fruntea unei armate de aproximativ 50.000 de oameni pe un pod de vase, pe la Viminacium (Kostolač, Serbia) și traversează Banatul spre Tibiscum. O a doua coloană a armatei romane pătrunde în Dacia pe la Dierna (Orșova) înaintând pe Valea Cernei și a Timișului și unindu-se cu prima coloană la Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeș). Probabil că o a treia coloană a pătruns în Dacia pe la Drobeta de unde s-a îndreptat spre munți și apoi prin pasul Vâlcan spre Sarmizegetusa. Înaintarea armatei romane s-a făcut fără incidente, Decebal așteptându-i pe romani la Tapae (Porțile de Fier ale Transilvaniei).

În timpul înaintării împăratului spre Tapae, Decebal încercă să-l determine pe Traian să renunțe la expediție trimițându-i un sol bur care aduce o ciupercă mare pe care era scris cu litere latine că atât burii cât și ceilalți aliați îl sfătuiesc pe Traian să se întoarcă și să facă pace. Traian respinge ultimatumul și bătălia se dă la Tapae unde lupta este crâncenă și cu rezultat indecis. Decebal se retrage spre cetățile cu ziduri de piatră din munți, iar armata romană îl proclamă pe Traian pentru a doua oară imperator.

Pe parcursul desfășurării conflictului, Decebal a făcut mai multe încercări de a obține pacea de la Traian. De fiecare dată însă soliile dace au fost respinse. Ca urmare, în iarna anilor 101-102 Decebal a încercat să schimbe soarta războiului, organizând o diversiune: invazia dacilor aliați cu sarmații roxolani și cu burii germanici asupra Dobrogei. Atacul a luat prin surprindere garnizoanele romane, dar nu a avut amploarea și importanța scontate, nereușind să nimicească forțele romane rămase în garnizoanele de la Dunăre și nici să pună în primejdie liniile de comunicație ale lui Traian. Împăratul renunță la asedierea capitalei lui Decebal lăsând o parte din armată în teritoriul ocupat; fără a disloca principalele forțe de pe teritoriul de luptă, el se îndreaptă spre Moesia Inferior; înfrânge într-o luptă separată călăreții roxolani și apoi pe daci, devenind pentru a treia oară imperator. În urma acestor lupte Traian supune triburile geto-dacice din Muntenia și parte din sudul Moldovei.

După aceste evenimente, în primăvara anului 102 Traian reia ofensiva, în ciuda încercărilor de tratative ale lui Decebal, duse de solii formate din comati și apoi prin tarabostes. Traian atacă din mai multe părți, probabil dinspre apa Orașului, prin pasul Turnu Roșu și trecătoarea Vâlcan. Cu prilejul luptelor au fost cucerite câteva cetăți din Munții Orăștiei printre care și Costești, capturându-se insignele militare și mașinile de război pierdute de Fuscus.

În urma acestor lupte, dacii slăbiți au cerut pace, pe care Traian a acceptat-o la sfârșitul verii sau începutul toamnei 102; armata îl aclamă pentru a patra oară imperator. Biruința asupra dacilor este anunțată prin emisiuni monetare de bronz pe care Traian poartă titlul oficial de Dacicus. Prin războiul din 101-102 Dacia a fost învinsă dar nu zdrobită. Era nevoie de o a doua acțiune militară de amploare, care să desăvârșească ceea ce conflictul din 101-102 începuse.

Traian nu a transformat Dacia în provincie romană după primul război, deoarece o astfel de măsură ar fi comportat riscuri deosebite și ar fi putut dezlănțui în rândul dacilor o mișcare generală antiromană, îndepărtându-i pe dacii care s-au apropriat de Imperiu; în condițiile în care armata romană suferise pierderi grele, ea nu ar fi făcut față unei revolte generale antiromane. De asemenea, o parte a senatului prefera o Dacie clientelară care, după înfrângere, nu mai prezenta o primejdie pentru Roma.

În schimb, Traian impune lui Decebal o pace extrem de grea: predarea armelor și mașinilor de război primite de la Domițian, predarea meșterilor romani și a dezertorilor, interzicerea primirii fugarilor (ostași) romani; dărâmarea zidurilor cetăților; retragerea regelui dac din teritoriile cucerite de romani în cadrul războaielor din 101-102 (este vizat îndeosebi Banatul, cu trecătoarea Tapae și probabil partea de vest a Olteniei), să fie aliat devotat Romei, interzicându-i-se o politică externă independentă.

După încheierea păcii Traian se întoarce la Roma dar lasă garnizoane romane atât în cetățile dacice cât mai ales în castrele construite în timpul înaintării în Banat, Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei și sud-estul Transilvaniei.

Forța de ocupație romană lăsată în Dacia a fost apreciabilă. Diplomele militare datând din această perioadă și descoperite în viitoarea provincie menționează fracțiuni de legiuni și trupe auxiliare. Comandantul armatei de ocupație a fost Longinus cu titlul de legat imperial al armatei din legiuni și trupe auxiliare aflate în Dacia “legatus Augusti pro praetore exercitus legionarii et auxiliorum in Dacia tendentium” de rang consular, identificat cu fostul legat al provinciilor Moesia Superior (93-95) și Pannonia (96-98). Traian trimite soli daci la Roma să se înfățișeze senatului și scrie acestui for cerând pacea. La Roma, Traian își sărbătorește triumful, ia titlul de Dacicus și organizează festivități. Emisiunile monetare de după război (anul 103) îl vor reprezenta pe Traian învingător.

În condițiile în care intenția fermă a lui Traian era de a transforma Dacia în provincie, este evident că el a considerat pacea din 102 doar ca pe un armistițiu. Între cele două războaie, Apollodor din Damasc construiește podul de piatră de peste Dunăre, între Drobeta și Pontes, eveniment imortalizat prin baterea unei monede de bronz ce va reprezenta podul și a alteia reprezentându-l pe zeul Danubius.

La rândul său Decebal, conștient de intențiile lui Traian, se pregătește pentru revanșă. Pe ascuns continuă să-și înarmeze oamenii și să primească dezertori din Imperiu; revine la politica externă independentă, căutând să creeze acel front antiroman cu vecinii; marcomanii și cvazii din nord-vest, carpii și costobocii din centrul și nordul Moldovei, bastaranii și sarmații din răsărit.

Probabil sarmații iazigi se numără printre aliații lui Decebal. Profitând de slăbiciunea lui Decebal și a dacilor în timpul luptelor cu Domițian ei au ocupat zona de câmpie a Banatului (la vest și nord de linia Lederata-AizisBerzobia-Tibiscum – până la Mureș) și sperau că romanii să le recunoască acest teritoriu. După încheierea luptelor însă, Traian nu va restitui sarmaților acest teritoriu (recunoscut între timp de Decebal) înglobându-l în Imperiu. În primăvara anului 105, reclamând nerespectarea de către Decebal a clauzelor tratatului, Traian va reîncepe ostilitățile, de această dată decis să transforme Dacia în provincie romană.

Al doilea război dacic (105-106)

La 4 iunie 105 Traian părăsea Roma și însoțit de Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, se îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia Superior. Încă înainte de a pătrunde în Dacia într-o localitate din fața Drobetei, Traian primește o solie de pace a lui Decebal. O parte a triburilor dacice se supuseseră romanilor, iar încercările lui Decebal de a se alia cu neamurile vecine eșuaseră. Cum condițiile puse de Traian echivalau cu o capitularea, Decebal încercă să organizeze un complot împotriva lui Traian pentru a opri intrarea pe teritoriul dac a armatelor romane, complot care eșuează și el. Pentru a forța mâna lui Traian îl capturează pe Longinus, comandantul armatei romane din Dacia, cerând în schimbul său lui Traian retrocedarea teritoriilor cucerite până la Istru și plata banilor cheltuiți cu războiul. Longinus se va otrăvi în închisoare, anulând tentativa de înțelegere a lui Decebal. Toate acestea dovedesc cu claritate că Decebal s-a străduit să evite o confruntare decisivă cu Traian.

Capturarea și moartea lui Longinus înseamnă de fapt deschiderea ostilităților. În speranța stopării dușmanului pe linia Dunării, dacii atacă primii. Acum, în grabă, se vor reface fortificațiile vechi (Costești, Piatra Roșie) și se va construi la Blidariu a doua cetate.

Traian trece Dunărea pe podul de la Drobeta și se îndreaptă spre Dacia. Războiul este greu și resimțit de ambele părți. Împăratul evită capcanele și gândește fiecare acțiune, iar biruința în luptă este rezultatul unor “lungi și grele strădanii “.

Acțiunile din vara anului 105 au avut ca scop recucerirea pozițiilor câștigate în urma războiului din 101-102 și apoi pierdute. Atacul asupra Daciei s-a desfășurat din mai multe direcții: din vest prin Banat, spre vale Mureșului și Valea Orașului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan; posibil și pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operațiunile de cucerire a ultimelor cetăți stăpânite de daci. Columna ilustrează prin scene dramatice aceste cuceriri, asediul cetății Costești trecută din nou prin foc și sabie; rezistența apărătorilor Sarmizegetusei, apărători care-și împart ultimele rămășițe de apă, iar înainte de a părăsi cetatea îi dau foc; cucerirea și jefuirea de către romani a capitalei, capturarea tezaurului regal.

Cu toată vitejia și îndârjirea dacilor, cetățile lor au fost rând pe rând cucerite și distruse. În fața acestei situații disperate Decebal împreună cu cei apropiați a fugit spre est cu intenția de a organiza o nouă rezistență. Urmărit de romani el a fost ajuns și pentru a nu cădea prizonier s-a sinucis. Scena 145 de pe Columnă îl arată pe regele dac lângă trunchiul uni stejar, tăindu-și beregata cu sabia sa scurtă. După sinuciderea sa, capul și mâna lui stângă au fost duse la Roma și expuse în for.

Există mai multe informații care confirmă sfârșitul lui Decebal. Cea mai importantă este stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus de la Grammeni din Macedonia (lângă anticul Philippi). Din biografia lui T.Cl.Maximus redată în inscripție rezultă că acesta a fost conducătorul grupului de călăreți romani care l-a urmărit pe Decebal. După prinderea lui, i-a adus capul la Ranisstorum (localitate neidentificată) fapt pentru care a fost făcut ofițer (decurion) în ala a II-a a Pannoniei. Valoarea inscripției constă în faptul că confirmă veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian. Moartea lui Decebal pune practic capăt războiului. Deși chiar și înainte de moartea regelui dac au existat nobili daci care s-au închinat lui Traian, focare de rezistență au mai continuat să existe, fiind însă treptat înăbușite. Romanii au urmărit capturarea membrilor familiei regale, atât pentru a împodobi cortegiul triumfal al împăratului, cât și pentru a nu le da posibilitatea acestora de a organiza din exteriorul Daciei rezistența antiromană. De asemenea, pentru a face imposibilă rezistența dacilor au fost distruse din temelie cetățile și sanctuarele. În locul lor se va construi sistemul defensiv roman, populația din zona cetăților dacice fiind evacuată în zona viitoarelor așezări.

Prada de război, în care se include și tezaurul lui Decebal, a fost mare. (Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din Getica lui Criton) apreciază acest tezaur la 165.000 kg aur și 331.000 kg argint. Chiar dacă cifrele sunt exagerate, bogăția prăzii a permis redresarea parțială a finanțelor Imperiului, edificarea unor construcții impunătoare, organizarea la Roma a sărbătoririi victoriei lui Traian asupra dacilor. Au mai fost capturați și duși la Roma 50.000 de prizonieri.

Victoria romanilor împotriva dacilor a fost sărbătorită în mod deosebit atât la Roma cât și în Imperiu. S-a hotărât ridicarea Columnei comemorative la Roma și a unor monumente triumfale pe locul luptelor (ex. la Adamclisi), întemeierea unor orașe noi (Trophaeum Traiani, Nicopolis ad Istrum) s-au bătut monede și medalioane comemorative.

Dacia învinsă devine în vara anului 106 provincie imperială (diploma militară din 11 august 106 de la Porolissum), cucerirea romană marcând sfârșitul regatului independent al geto-dacilor. Nu tot teritoriul cucerit de Traian va intra în componența noii provincii. Ea va cuprinde cea mai mare parte a Transilvaniei (fără colțul de sud-est), vestul Olteniei, Banatul. Dacia ca provincie imperială era condusă de un legatus augusti pro praetore – primul guvernând ca locțiitor al împăratului Decimus Terentius Scaurianus, care a fondat și Colonia Ulpia Traianan Dacica – capitala noii provincii. O altă parte a Daciei, Muntenia și sudul Moldovei împreună cu sud-estul Transilvaniei au fost înglobate la provincia Moesia Inferior; în sfârșit Crișana, Maramureșul și cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupației romane, fiind locuite de dacii liberi. Astfel, atât în cadrul provinciilor romane cât și în afara Imperiului, dar sub puternica amprentă a Romei, istoria poporului dac nu încetează, ci își continuă cursul, în istoria poporului român deschizându-se un nou capitol, cel al simbiozei dacoromane.

descarcati cartea de aici....