Labirintul sperantei

Labirintul sperantei de Sandra Brown

Capitolul 1

Înspre râu, priveliștea era extraordinară. De unde se afla, exact în spatele statuii în mărime naturală a Sfîntului Francisc, așezată într-o poziție dominantă, pe coama dealului, Tiffany putea să vadă orașul. Turistul din ea admira priveliștea de la picioarele statuii, dar meseria o preocupa mai mult. Se întoarse spre fotograful care era cu ea în această deplasare și rămase nemișcată Cât timp acesta trase un ultim clișeu.

- Ai terminat imaginile de aici, de sus, Ted? îl întrebă când acesta se ridică în picioare.

Ted dădu afirmativ din cap. Era un tânăr de aproape treizeci de ani, potrivit de înalt, cu părul negru, cu o figură de o frumusețe izbitoare, cu ochii albaștri și gura bine conturată, de obicei deschisă într-un zâmbet. Acum se uita încruntat la aparatul de fotografiat din mână, potrivindu-i cu grijă lentilele. Tiffany surâdea în sinea ei, dar era mulțumită de osteneala pe care el și-o dădea în ceea ce făcea. Fotografiile care o să-i însoțească articolele pentru revistă vor fi excelente, o știa prea bine. Zburaseră spre Brazilia cu o săptămână înainte și vizitaseră deja Porto Alegre, Teresina și Brasilia. Găsise material din belșug despre progres și dezvoltarea comercială și economică. Asta o făcuse să scrie mult mai mult decât i se ceruse, dar avea de gând să aleagă ce-i trebuia în următoarele zile.

Cu un gest neglijent, Ted îi cuprinse umerii și arătă spre firișorul de apă care se vărsa în mare.

- Vezi cum s-a colmatat râul de la dealul ăsta? spuse el vesel. Îmi pare bine că ne-am cățărat până aici, deși abia mai pot respira. Nu cred c-aș fi putut găsi un loc mai bun ca să fotografiez asta și poți să te folosești de eforturile mele ca să explici de ce Rio de Janeiro a fost preferat ca port în dauna orașului Sao Paulo.

- De asta te-am adus aici, replică Tiffany tăios. Găsea enervant câteodată obiceiul lui Ted de a-i arăta ce era evident și de a încerca s-o ajute în munca ei. Avea intenții bune, dar suferea de un complex de superioritate în ceea ce-o privea. Îi spusese de multe ori cât îi admira munca și totuși arbora un aer de superioritate în anumite ocazii și ea știa că asta era din cauză că era femeie. De asemenea, felul ei obișnuit de a fi îl oprise pe Ted să o trateze altfel decât ca pe o simplă prietenă și asociată, ceea ce-i convenea destul de bine lui Tiffany. Nu voia câtuși de puțin să amestece romantismul cu munca și snobismul său voit o ferea de orice complicații când erau într-o deplasare ca cea de acum.

Ted se îndepărtă și păru să se pregătească pentru o altă fotografie. Oftând nerăbdătoare, Tiffany se întoarse să privească minele bisericii din spatele statuii.

Speriată, se trezi strânsă de niște brațe puternice și își dădu seama că se ciocnise de v-un alt turist venit să admire priveliștea.

- Oh, îmi pare rău, se scuză ea repede, stânjenită de greșeala care o făcuse.

- Nu-i nimic, răspunse străinul, desprinzându-se ușor. Erați grăbită să aruncați bănuți în fântâna norocului? Tocmai am aruncat un dolar, deși știu că oricum am să mă întorc aici.

Tiffany se opri să se uite în ochii lui, intrigată de ceea ce spusese și de ușorul accent american. Se trezi privind în niște ochi căprui care străluceau amuzați sub niște sprâncene blonde și o claie de păr auriu. Figura lui nu era frumoasă în sensul strict, așa cum era a lui Ted, dar în orice caz avea o frumusețe aspră, și ea observă o mică cicatrice care îi urâțea puțin obrazul. Interesant, gândi ea, și deosebit. Acum că îi observase trăsăturile, figura lui îi părea oarecum familiară și își aminti că îl zărise în restaurantul hotelului când se opriseră să ia prânzul, cu o oră mai devreme.

Scutură din cap și se smulse din visare.

- Eu am un mod mai bun de a-mi folosi dolarii, îi spuse ea, zâmbind. Nu arunc niciodată monezi în fântâni și nici nu cred vreuna din prostiile astea cu norocul. Munca îți aduce foloase mai bune.

Nu voia nicidecum să mărturisească că aruncase deja cincizeci de cenți. Dorea să se întoarcă în orășelul acela încântător din vest și aruncase o monedă, gândindu-se că banii vor ajunge la copii. Aerul amuzat dispăru din ochii săi căprui, observă ea, iar el o privi mai puțin prietenos și într-un fel, dezamăgit. Ridică din umerii largi bine conturați de o cămașă ușoară și albă, și se îndepărtă.

- Ce păcat că ești așa de rece și de practică. Trebuie să ai strămoși englezi, pari atât de prozaică! spuse el rar.

Tiffany se înfurie la o remarcă atât de injustă la adresa ei și străbunilor ei, dar înainte de a putea să-și manifeste indignarea, Ted apăru în fugă, o luă de braț și o îmbrânci spre scările care duceau la poalele dealului. Spre supărarea sa, Tiffany văzu că blondul pierduse orice interes pentru ea și dispăruse, ceea ce-i spori mânia. Își smulse mâna din cea a lui Ted și se repezi imediat la el.

- În sfârșit ești gata! Mă întrebam dacă nu cumva aveai intenția să-ți petreci aici, sus, restul după-amiezii!

Ted, care începuse să alerge la vale, se întoarse și se uită la ea.

- Fii calmă, Tiffany. Nu te enerva numai pentru că încerc să fac o treabă profesională. Nu e stilul tău. Ești obosită?

Ușorul aer protector din cuvintele lui nu avu darul să calmeze cu nimic sentimentele fetei. Știa că Ted s-ar fi așteptat ca ea, o biată femeie, să sufere din pricina căldurii umede a după-amiezii și dădu din cap, zâmbind imediat dulce.

- Bineînțeles că nu sunt obosită. Eram doar îngrijorată că n-o să ajungem la destinație în seara asta, dacă stăm prea mult acolo. Tu trebuie să prinzi trenul înapoi spre Brasilia și eu vreau să conduc liniștită spre Rio de Janeiro.

Ted se destinse și zâmbi când termină de coborât panta abruptă a dealului.

- Ai dreptate, Tiff. Am fost cam încet. Poți să mă lași la gară înainte de a pleca și ne vom întâlni mai târziu, în timpul săptămânii, la hotel în Rio de Janeiro. OK?

- Bineînțeles, murmură ea. Încă era devreme când Tiffany conducea încet prin bătrânul oraș Sao Paulo, admirând stilul arhitectural olandez și casele din teracotă roșie. Găsi o parcare lângă podul vechi și hotărî să mai privească o dată străduțele înguste înainte de a pomi în lunga călătorie care o aștepta. Ted fusese prea ocupat să mănânce și să facă fotografiile care trebuiau pentru articole și nu mai avusese timp să vadă și împrejurimile. După ce rătăci prin oraș, poposi în magazinele de antichități care tocmai se deschideau după lunga pauză de prânz.

Aplecându-se să cerceteze o grămadă de fiare de călcat vechi, din alamă, cu capac, Tiffany nu auzi pașii care se apropiau până

când nu simți o mână pe umăr și sări înapoi speriată.

- Ah, dumneavoastră erați, spuse ea surprinsă.

Blondul pe care-l întâlnise pe vârful dealului o privea gânditor.

- Aveți de gând să cumpărați una din asta? întrebă el arătând spre fiarele de călcat de la picioarele ei. Unii dintre localnici încă le folosesc, mi se pare.

- Da, știu, murmură Tiffany ridicându-se cu câte un fier în fiecare mână. Când eram copil am locuit aici și „amah” folosea întotdeauna unul, umplându-l cu cărbuni încinși. Eram fascinată, dar nu m-a lăsat niciodată să mă joc cu el.

- Sigur. Prea periculos pentru un copil, dar acum poți să faci ce-ți place, admise el. Luă fierul ales de ea și-l întorsese ca să-i studieze atent talpa. Ea cunoștea puterea mâinilor lui vânjoase închise la culoare și a încheieturilor noduroase. Era o enigmă omul acesta și fu surprinsă și oarecum stânjenită să descopere că ar fi vrut să afle mai multe despre el.

Aproape smulgând fierul înapoi, se hotărî deodată să-l cumpere, ceea ce nu fusese deloc în intenția sa. În timp ce-și scotea portofelul și se tocmea cu proprietarul magazinului, îl auzi șușotind în spatele ei când ajunseră la un preț.

- Îți ia prea mult, îi șopti la ureche. Ar fi trebuit să te mai târguiești și ai mai fi redus din preț.

- Fierul e un chilipir pentru mine la prețul ăsta. N-am nevoie să pierd ore întregi ca să mă tocmesc. Trebuie să ajung la Rio de Janeiro azi.

- Asta foarte bun fier, zise negustorul când îl împacheta. Luați foarte ieftin de la mine, mult mai ieftin decât poți să cumperi din Rio de Janeiro, adăugă el cu viclenie.

Tiffany îi zâmbi și luă pachetul. Fu surprinsă, dar nu cu totul neplăcut, să observe că străinul o însoțea pe strada care ducea la pod.

- Eu sunt Robin Redford, se prezentă el, și lucrez în Pirapora. Stați mult timp în Brazilia?

- Numai o săptămână, îi spuse Tiffany cu regret. Am venit aici să scriu o serie de reportaje pentru o revistă, despre Brazilia și Rio de Janeiro.

- Și prietenul? întrebă el cu un accent ușor sarcastic. E și el în vacanță cu dumneavoastră?

Lui Tiffany îi displăcu imediat tonul și presupunerea că Ted ar fi fost prietenul ei.

- E fotograful care pregătește ilustrațiile pentru reportaje, răspunse ea destul de liniștită, încercând să-și mențină calmul.

Fotografiază templele? insistă m americanul.

- Nu, zise Tiffany scurt. S-a întors la Brasilia ca să facă un set de fotografii pentru o revistă de modă și ne vom întâlni mai târziu la Rio de Janeiro.

- Ah, amândoi lucrați pentru o revistă din aceea colorată de modă, nu-i așa? murmură Robin Redford și acum nu mai încăpea îndoială asupra disprețului din vocea sa. Foarte drăguț. Aici e locul ideal pentru apusuri de soare și plaje tropicale. Bănuiesc că o să folosească vederea de pe deal a orașului drept fundal pentru vreun model grozav.

Cum Ted avea mai multe treburi de rezolvat în călătoria sa în țara cafelei, lui Tiffany i se păru posibil ca el să facă ceea ce se sugera, dar nu-i plăcu aluzia că munca sa era superficială. Ea însăși era economistă și articolele sale reprezentau studii serioase pentru un ziar de afaceri despre dezvoltare și comerț în această parte a lumii. Pe moment fu tentată să-i spună lui Redford adevărul, dar hotărî că din moment ce nu era probabil să-l mai întâlnească și cum el părea că o disprețuiește, nu avea nici un rost. În loc de asta, ea ridică mâna într-un gest de adio.

- La revedere, domnule Redford, zise, îndreptându-se spre mașina închiriată.

Degetele care îi strânseră mâna erau calde și puterea strânsorii lor era așa cum își imaginase.

- Mi-a părut bine, domnișoară... Se opri așteptând ca ea să-și dea numele.

- Doyle, îi spuse ezitând. La revedere.

- La revedere, d-ră Doyle. Drum bun spre Rio de Janeiro. Plecați acum?

- Da. Tonul său era aspru. Voia să plece și să rămână singură și omul acesta enervant, dar atrăgător n-o slăbea deloc. Descuie mașina și văzu că el nu plecase încă.

- Fiți atentă la furtuna care vine, o sfătui, el. Străzile pot fi înșelătoare pe timp de ploaie.

- Mă descurc eu, d-le Redford. Tiffany era nerăbdătoare să plece. Nu sunt copil și am condus de la Brasilia la Sao Paulo în dimineața asta.

Sprâncenele drepte și blonde i se ridicară o clipă, dar zâmbetul nu ajunse până la ochi.

- N-am făcut decât să vă dau un sfat prietenesc, d-ră Doyle. Știu ce poate să însemne un potop tropical, zise el liniștit.

- Drum bun!

Plecase înainte ca Tiffany să aibă timp să se scuze pentru tonul aspru pe care îi vorbise, știa că fusese iar nepoliticoasă și el nu încercase decât să fie de folos, dar se săturase de sfaturi bune de la bărbați oricât de bine ar fi arătat și oricât de cunoscători ar fi fost.

Când se așeză la volan și pomi mașina, oftă. Toată viața întâmpinase opoziție, întâi din partea bărbaților din familie și apoi din partea colegilor care priveau o femeie economist cu suspiciune. Tatăl ei dorise ca unica sa fiică să rămână acasă în Utah și să lucreze acolo. Fusese îngrozit când succesul său, întâi la școală și apoi la Universitatea Haward, o silise să se mute în Massachusetts și îi adusese un post de consultant specializat în comerțul țărilor în curs de dezvoltare. Nu putea să-i înțeleagă ambițiile, așa cum nici colegii săi nu puteau și, cum, într-un fel, nici Tiffany însăși nu putea.

Poate că încerca să dovedească ceva, și când lăsa în urmă vechiul oraș și începea să meargă printre câmpurile cultivate, era conștientă de o parte din problema ei. Toate neplăcerile veneau din cauza înălțimii sale, ca întotdeauna. La școală era cea mai mică fată din clasă și pentru că era liniștită și îi plăcea să învețe, era mereu luată în bătaie de joc și terorizată de băieții și fetele mai mari. Dorind să muncească în loc să se ducă la discoteci și la dans, dădea prilej la zeflemele și ironii de tot felul și deveni un bloc de gheață când se făcu mai mare. Tiffany încercase să nu ia în seamă aceste mici răutăți, dar fusese bucuroasă când terminase școala. Viața la colegii fusese amuzantă, chiar și atunci când Tiffany se temea să nu fie respinsă de ceilalți și-și făcuse numai prieteni ocazionali printre studenți dar nu avusese nici o relație serioasă.

O privire fugară în oglinda retrovizoare îi arătă imaginea dintotdeauna, cea pe care era obișnuită s-o vadă dar care încă-i displăcea. O fată mică cu părul negru și ochii negri, care arăta mult mai tânără decât cei douăzeci și patra de ani pe care îi avea de fapt. La optsprezece ani fusese considerată încă un copil și, chiar și acum, cei care o întâlneau pentru prima dată credeau că e încă la școală. Machiajul discret și gustul cu care se îmbrăca nu îi folosiseră și se întreba dacă nu cumva ar trebui să se ocupe mai mult de cosmetică pentru a arăta mai bine.

Asemenea gânduri erau fără rost și Tiffany găsi peisajul mult prea interesant ca să se mai ocupe de ea însăși. Câmpurile erau pline de apă și se vedeau numai câteva firișoare de iarbă de un verde strălucitor; zări la un moment dat un tractor care ara o bucată de pământ. Casele cu acoperiș înclinat se aliniau pe marginea drumului, întrerupte din când în când de petice de junglă.

După o oră de mers, Tiffany se relaxase suficient ca să privească întâlnirea cu frumosul american cu un amuzament amar. Nu fusese la înălțime și era surprinsă că el îi mai vorbise în magazinul de antichități și că o mai și condusese până la mașină. Se întreba fără rost ce fel de slujbă avea în Pirapora și unde locuia exact. Îi dădea cam treizeci și doi sau treizeci și trei de ani și îl vedea ca un om îndemânatic și hotărât. Indiferența sa față de ea o rănise, deși nu era surprinzătoare, pentru că își amintea încă ochii căprui surâzători, părul blond și figura prelungă și cu trăsăturile armonioase. Era una din puținele ocazii când și-ar fi dorit să fi fost frumoasă și sofisticată, ca să-i poată atrage atenția. Apoi zâmbi la imaginea ei în oglindă. Chiar reușise cu statura și înfățișarea ei!

Un bubuit îndepărtat și câteva picături de ploaie spărgându-se de parbriz îi readuseră în minte avertismentul lui Redford despre furtună. Ea observă că deasupra cerul se întuneca, dar speră că ploaia se va termina curând și că nu va fi prea puternică. Să citești despre furtunile tropicale e una, dar să le simți pe propria-ți piele, e cu totul altceva!

După ce merse încă vreo două mile, Tiffany și-ar fi dorit să-l fi ascultat pe american și să-l fi întrebat cam la ce s-ar putea aștepta de la furtună. Ploaia cădea în asemenea cantități încât abia mai putea vedea să conducă.

Ar fi fost tentată să tragă mașina pe marginea drumului și să aștepte până când furtuna se va opri, dar se temea că mașina n-o să mai pornească niciodată. Depăși un vehicul aflat în pană pe partea opusă a șoselei și îngrijorarea ei. crescu când își dădu seama că mergea prin apă adâncă, că se formase deja un mic torent. Spaima ei fu justificată când mașina închiriată se cutremură ușor și motorul se opri. Orice ar fi încercat pentru a-l pomi din nou ar fi fost în zadar, dându-și seama că apa intrase înăuntru și că va rămâne înțepenită acolo până când se va usca compartimentul motorului.

Se așteptase să ajungă la hotelul ei din Rio de Janeiro pe la ora șase seara. Această oprire urma să o întârzie, mai ales că zăbovise puțin prea mult la Sao Paulo înainte de a porni. Apa se întindea cât vedeai cu ochii de-a lungul autostrăzii și nici măcar bucuria câtorva copii care se jucau în fața unei case din apropiere, în băltoacele neașteptate, nu reuși s-o înveselească.

Un autocar trecu în viteză pe lângă mașina ei, stârnind valuri în șanțul plin de apă săpat de ploile musonice și în băltoacele curate din fața caselor. Dorind să fi fost în acel autobuz și nu blocată în mașina sa, Tiffany ridică din nou geamul întrebându-se ce va face dacă mașina nu va mai pomi când ploaia avea să înceteze.

Un ciocănit în geam o făcu să tresară și inima începu să-i bată cu putere. Era la cheremul localnicilor acolo și nici măcar nu le cunoștea limba. Apoi, uluită dar ușurată, își dădu seama că omul de afară era Robin Redford. Se repezi la geam. El stătea cu mâinile în buzunarele unui hanorac și părul blond, umed, îi era lipit în șuvițe pe frunte, dar avea un surâs binevoitor.

- E una din cele mai puternice furtuni pe care le-am avut, în ultimele săptămâni, îi spuse el. Puține mașini își vor putea continua drumul înainte să stea ploaia și să mai scadă torentul.

- Ați rămas și dumneavoastră în pană? întrebă Tiffany plină de speranță.

Robin Redford negă din cap.

- Nu, conduc jeep-ul acela. Arătă spre automobilul oprit în spatele mașinii ei și pe care Tiffany nu-l observase.

- E mult prea înălțat ca să-l afecteze apa. N-ați vrea să vă iau în mașină?

- Cum, tot drumul până la Rio de Janeiro? întrebă ea mirată.

El chicoti.

- Nu. Doar până la plantația unde lucrez acum. Măcar vă puteți usca îmbrăcămintea și o să plecați spre Rio de Janeiro mâine dimineață.

- Pe jos, cred, dacă-mi las mașina aici, replică ea și apoi își regretă asprimea. Fusese drăguț din partea lui că oprise și ea ar fi vrut foarte mult să-i accepte propunerea, dar îi venea greu să-și abandoneze mașina la mile întregi de orice oraș. Oftă.

- Mai bine stau aici cu mașina asta nenorocită. Credeți că mai ține mult ploaia?

- Furtunile tropicale nu țin mult, de obicei, zise el. Cred că ploaia începe să se domolească. Veniți cu mine la una din casele acelea, pentru un timp și când șuvoiul o să mai scadă, am să încerc să vă pornesc mașina. OK?

- Sunteți foarte amabil, murmură ea, ezitând.

- Atunci, să mergem. Ploaia aproape s-a oprit, dar am început să mă cam ud de când stau aici.

Tiffany văzu că el stătea cu picioarele în apa care aproape îi acoperise pantofii și se simți puțin vinovată. Totuși încă o ezita.

- Nu putem să intrăm pur și simplu în casele acelea, obiectă ea. Nu-i cunoaștem pe oameni și s-ar putea să nu le placă străinii.

Robin Redford dădu din nou din cap.

- Brazilienii sunt foarte ospitalieri, așa că fiți fără grijă. Oricum, dacă tot a trebuit să faceți o pană, ați ales un loc bun. Casa de acolo e frecventată de turiștii care trec cu autocarul. Locatarii le vând fructe și delicatese locale, și apoi le arată casa, dacă vor. Ne vor face același serviciu și nouă” pentru o sumă mica. Hai!

Zăbovind numai ca să-și ia geanta, Tiffany se sprijini de mâna pe care el i-o întinsese și sări în apă care-i trecea cu mult peste sandalele din piele. Robin Redford o conduse repede la un adăpost improvizat din paie pe partea cealaltă a șoselei, care acoperea o grămadă de fructe și pachete cu alune și dulciuri. O potecă ducea de acolo spre o căsuță curată cu uri singur etaj. Un cuplu stătea pe veranda micuță și bărbatul le făcea semne grăbite să vină sus. Soția sa surâdea timid și doi băieți trăgeau cu ochiul din spatele ei.

Robin străbătu cu pași mari cărarea și Tiffany îl urmă. Americanul schimbă câteva cuvinte în portugheză cu bărbatul, în timp ce nevasta sa dădu aprobator din cap și dispăru înăuntru. Soțul ei se întoarse spre Tiffany și se înclină.

- Vă rog să poftiți în casa mea, domnișoară, zise el. Ploaie foarte rău, dar repede trecut. Vă rog să intrați să vă mai înviorați. Arătă spre șiragurile de mărgele din plastic care acopereau ușa deschisă și Tiffany zâmbi, răspunzând astfel la prietenia care arăta.

- Scoate-ți sandalele, îi șopti Robin la ureche și apoi urcară scările. Oamenii aceștia nu poartă încălțăminte în casă. Se aplecă și-și scoase repede pantofii, în timp ce Tiffany își descălța sandalele, care, oricum, erau prea ude ca să-i fie confortabile.

Fură conduși în încăperea principală a casei și invitați să se așeze pe niște scaune drepte în jurul unei mese aflate în mijlocul camerei. Locul era curat, dar sărac mobilat. In afară de masă și de patru scaune de lemn, singurele piese de mobilier erau un foarte vechi fotoliu, într-un colț, și o măsuță mică pe care era un ghiveci cu flori.

Bărbatul dispăruse pe coridorul care ducea la bucătărie, dar în câteva clipe se întoarse împreună cu nevasta sa, amândoi cu platouri încărcate de gustări. Ei și lui Robin li se dădu câte un pahar cu suc de ananas și o farfurie cu felii de ananas proaspăt tăiate, iar lângă acestea se aflau banane mici și o farfurioară cu alune prăjite în niște forme înguste, care le făceau să pară niște biscuiți rotunzi și întinși.

Cei doi băieți chicoteau și șușoteau privind curioși la Tiffany, dar când ea le zâmbi, fugiră îndată la parter râzând rușinați.

- Încearcă una din astea, spuse Robin, întinzându-i farfuria cu alunele prăjite.

Tiffany mușcă dintr-una și văzu că erau sărate crocante, și foarte gustoase. Băutura de ananas îi stingea setea și feliile de banană erau dulci și aromate.

- N-râm mai fost niciodată într-o casă ca asta, murmură Tiffany. Ce păcat că Ted nu-i aici cu aparatul de fotografiat!

- Nu prea merge pentru o prezentare de modă, murmură Robin încruntat. Privirea sa era batjocoritoare.

- Nu asta am vrut să spun. Tiffany simți că se înroșește pentru că fusese înțeleasă greșit. Face fotografii pentru tot felul de reviste și interiorul acesta și familia l-ar fascina.

- Probabil, admise Robin. Dar ei nu pozează, sunt doar o familie care încearcă să-și mărească venitul prin orice mijloc. Uite, mi se pare că ploaia a stat și putem încerca să pornim mașina. Aici șuvoaiele dispar repede în canalele de pe lângă șosea.

Tiffany se ridică în picioare. Trebuia să recunoască că-i plăcuse această întârziere și că avusese ocazia să discute cu un bărbat atât de atrăgător. Avea în el ceva liniștitor și totuși ciudat și se trezi uitându-se insistent la umerii săi largi sub jacheta albastră de bumbac, țeapănă de umezeală. O făcuse să se simtă mică, așa cum atât de mulți bărbați o făcuseră, dar el o acceptase ca pe un adult și n-o luase drept o adolescentă, nici n-o învinuise pentru situația sa, ba chiar o ajutase. Nu era obișnuită ca bărbații să o ajute dezinteresați și când își puse din nou sandalele, îi părea rău că urmau să se despartă în câteva minute.

Robin Redford avu o discuție pe un ton coborât cu gazda lor și câteva bancnote își schimbară proprietarul. Tiffany îi mulțumi sincer pentru adăpost și el zâmbi încântat. Afară ploaia se oprise și soarele ieșise dintre nori. Deja pământul începea să se usuce când spuneau la revedere gazdei și se îndreptau spre mașină.

Apa de pe șosea se scursese aproape în întregime și puteau să meargă fără să se ude. Cei doi băieți ieșiră în goană în urma lor și se opriră la câțiva metri, râzând și arătând spre Robin care ridicase capota și se urcase în mașină, încercând fără succes să pornească motorul. Meșteri câteva minute 1a motor, în timp ce Tiffany zâmbea copiilor și le dădea câteva dulciuri pe care le găsise în poșetă.

- A fost o greșeală, zâmbi Robin spre ea, când văzu cum alți copii apărură nu se știe de unde și începură să ceară și ei dulciuri. În câteva secunde, pachetul era gol și Tiffany încerca să le explice că nu mai avea. Renunță și veni spre mașină.

- O să meargă acum? întrebă ea, cu speranță, când el își șterse mâinile cu o cârpă luată din torpedoul jeep-ului.

Robin dădu din cap.

- Mi-e teamă că nu, d-ră Doyle. Mașinilor acestora mici totdeauna li se

întâmplă ceva pe o furtună neașteptată și șoseaua asta devine impracticabilă când se formează torente. Nu o să se întâmple nimic în două ore până o să pornească, dar mai bine ați lăsa-o aici până mâine dimineață.

- Dar nu pot, strigă Tiffany îngrozită. Trebuie să ajung la Rio de Janeiro până la șase.

- Imposibil. Cel cu care vă întâlniți nu poate să vă aștepte? adăugă el, ironizând-o puțin.

- Oh, nu mă întâlnesc cu Ted câteva zile, răspunse Tiffany prea supărată pentru mașină ca să protesteze la insinuarea sa. Dar nu pot să stau aici singură până, mâine dimineață!

- Nici nu-i nevoie. Așteptați o secundă și aranjez.

Robin merse repede spre acoperișul de paie de unde omul care îi primise privea cu interes scena. O Conversație mai lungă, cu multe gesticulații și mai mulți bani trecând dintr-o mână în alta, produseră zâmbete satisfăcute de ambele părți. Derutată, Tiffany îi urmărea cu privirea, dar se simți mai puțin neliniștită când americanul se întoarse. Îi luă bagajul din mașină, îl puse în jeep, apoi îi deschise portiera din dreapta.

- Urcă și hai să mergem, ordonă el.

Tiffany ezita.

- Nu pot lăsa așa mașina, obiectă ea. Și nici nu pot să merg cu dumneavoastră. Nu știu cine sunteți și unde locuiți, nu știu nimic despre dvs.

El oftă răbdător și-și puse mâinile în șolduri.

- Va trebui să aveți încredere în mine, d-ră Doyle, nu-i așa? Pot să vă asigur că intențiile mele sunt dintre cele mai bune. Oricum, dacă vă temeți de motivele care mă fac să vă iau cu mașina și să vă ofer un pat peste noapte, pot să vă. las la un hotel în primul oraș.

Încurcată, Tiffany se uită la el și apoi la mașina închiriată.

- Și asta? arătă ea spre mașină.

- Am aranjat cu prietenul nostru să ți-o aducă mâine dimineață și poți pleca la Rio de Janeiro de acolo. N-o să ai de făcut decât un drum de jumătate de oră până la autostradă și apoi până la insulă. Satisfăcută?

- Nu-l deranjează să meargă așa de departe?

- Pentru el este o muncă suplimentară de pe urma căreia câștigă, râse Robin. E destul de bucuros. Și acum, te rog, hotărăște-te și urcă. Trebuie să plec pentru că aștept un telefon important în seara asta.

După ce se urcă în jeep și le făcu semn din mâna copiilor, Tiffany se lăsă pe spate, relaxându-se. Nu știa de ce se simțea în siguranță cu omul acela, din moment ce-l cunoscuse cu doar câteva ore mai înainte. Imaginea mâinilor lui puternice și bronzate pe volanul mașinii era liniștitoare, dar ea vroia să știe mai multe despre el.

Probabil că și el simțea la fel pentru că primele sale cuvinte fură o întrebare.

- D-ră Doyle, eu m-am prezentat, și cu toate astea, nu am nici o idee despre numele dumneavoastră de botez și nu mai pot continua să fiu atât de formalist. Zâmbetul lui alunga orice urmă de ofensă din cuvintele sale.

Dându-și seama exact ce voia el să spună, Tiffany surâse la rândul ei.

- Mă cheamă Tiffany Doyle, îi spuse ea tristă. Și dacă promiți că n-o să râzi, am să-ți spun de ce mi s-a dat un asemenea nume. Mama mea o adora pe Kathy Sanders și de asemenea cântecul și filmul Tiffany's day și deci, când am venit pe lume, a fost inevitabil ca ea să-mi pună numele Tiffany. Oh, râzi, îi reproșă ea. Nu-i cinstit!

- Nu chiar. Așteaptă să-mi auzi celelalte nume. Și eu am avut niște pasionați de filme drept părinți, dar eu am fost botezat Cary Humphrey Robin Redford. Îți imaginezi așa o colecție? De atunci am urât filmele lui Cary Grant, și Humphrey Bogart n-a fost deloc preferatul meu!

Râzând încântată, Tiffany îl privi veselă.

- Și de aceea te-ai hotărât pentru Robin. Nu pot să te învinuiesc pentru asta.

- Ce să fac? Vezi bine că până și numele de familie pe care îl port este cel al lui Robert Redford!

Văzându-i expresia feței, Tiffany îl provocă.

- Cred c-ai născocit totul, Robin Redford. Spune-mi adevărul.

- Ei bine, poate, dar mă cheamă Robin și celălalt nume e Cary, deși am făcut o poveste bună din rest. Acum, spune-mi, ce ai de gând să faci în Rio de Janeiro?

Această întrebare o readuse pe Tiffany la realitate. Ezită, simțind că acum putea să-i spună adevărul, dar ceva o reținea.

- Doar câteva articole, murmură ea. Știi ce fac eu aici, lucrez pentru o revistă, dar tu ce faci în Pirapora pe o plantație?

- Cultiv cacao, explică el destul de serios. Condițiile sunt perfecte pentru cultură partea asta și țara avea nevoie de o nouă sursă de venituri după ce industria cauciucului a decăzut. Națiunile Unite au finanțat un plan reușit pentru creșterea arborilor de cacao aici.

- Știam foarte puțin despre Brazilia înainte de a veni în această excursie, în afară de ce citisem în cărți.

- Mi se pare că ai spus că ai locuit aici Când erai mică.

- Am locuit în Rio de Janeiro trei ani, dar nu aveam decât cinci ani când am venit și opt când am plecat, murmură Tiffany. Părinții m-au trimis la niște prieteni pentru a putea rezolva niște probleme acasă. N-a fost decât pentru puțin timp.

Ar fi vrut să nu fi pomenit deloc despre anii pe care-i petrecuse în aceste locuri, dar acum chiar asta spusese.

- într-un fel, te-au trimis la țară, nu-i așa? zise el.

- Oarecum, se apără Tiffany. Sunt singura fată și am patru frați, unul mai mare și trei mai mici, și mama avea mult de furcă cu ei.

- Și acum ai de gând să-ți cauți prietenii? O să stai la ei? întrebă Robin.

- Nu, nu prea pot, pentru că nu mai știu dacă mai locuiesc aici. Mă îndoiesc, pentru că mătușa Melanie, cum îi spuneam noi, era mai în vârstă decât mama, ea și unchiul Jack ar trebui să aibă în jur de șaizeci de ani, cred.

- Nu prea mai sunt în floarea vârstei, totuși.

- Nu, dar probabil au ieșit la pensie și s-au întors în State. Neavând copii speraseră să mă țină la ei, dar părinții mei au refuzat. Cu toate astea, mi-ar face plăcere să-i revăd.

- Ei, succes în căutările tale. Dacă știi cu ce se ocupa unchiul Jack s-ar putea să-i dai de urmă.

Robin Redford mai vorbi despre munca sa de pe plantație și despre peisajul schimbător, dar Tiffany auzea numai pe jumătate pentru că gândul îi zburase la acea ultimă scrisoare pe care i-o trimisese Melanie cu cincisprezece ani în urmă și care fusese motivul principal pentru care se hotărâse să vină în Brazilia.