Latura activa a infinitatii

„Orice războinic are datoria de onoare de a colecționa ceva special, continuă don Juan, un album care să-i descopere personalitatea și împrejurările vieții sale. […] Evenimentele remarcabile din albumul unui șaman trec testul timpului tocmai pentru că nu au nimic de-a face cu el, el fiind totuși în mijlocul lor. El va fi întotdeauna în mijlocul lor pentru tot restul vieții și chiar și după moarte, deși nu într-un mod personal. […] Evenimentele remarcabile de care avem noi nevoie poartă amprenta întunecată a impersonalului. Această amprentă le pătrunde. Nu știu altfel cum să-ți explic acest lucru.”

Dedic această carte celor doi oameni care mi-au dat energia și mijloacele de a face muncă de teren antropologică – profesorului universitar Clement Meighan și profesorului universitar Harold Garfmkel.

Urmându-le sugestiile, am început o căutare pe care nu am mai terminat-o niciodată. Dacă nu am reușit să respect spiritul învățăturii lor, îmi pare rău. Dar o foiță mai mare, pe care șamanii o numesc infinitate, m-a înghițit înainte ca eu să reușesc să formulez enunțuri clare, demne de un om de știință.

Sintaxa.

Un om care se holba la ecuațiile lui a spus că universul are un început.

„Fusese o explozie, a zis.

Big-bang-ul cel mare și universul s-a născut.

Și se extinde”, a mai zis.

Chiar îi calculase lungimea vieții:

Zece miliarde de rotiri ale Pământului în jurul Soarelui.

Tot globul 1-a aplaudat.

Și toți i-au declarat calculele ca fiind știință.

Niciunul nu s-a gândit că, dacă omul spusese că universul a început, El nu făcuse decât să ilustreze sintaxa limbii sale materne: O sintaxă care are nevoie de începuturi, ca viața, De dezvoltări, ca maturizarea, Și de sfârșituri, ca moartea, ca exprimarea faptelor. „Universul a început, Și îmbătrânește, ne-a asigurat omul, Și va muri, așa cum mor toate ființele”, Așa cum el însuși a murit după ce a confirmat matematic Sintaxa limbii sale materne.

Cealaltă sintaxă.

Universul chiar are început?

Este, oare, adevărată teoria big-bang-ului?

Acestea nu sunt întrebări, chiar dacă par a fi.

Este, oare, sintaxa care are nevoie de începuturi, dezvoltări și sfârșituri singura sintaxă?

Aceasta este adevărata întrebare.

Există și alte sintaxe.

Există una, de exemplu, care cere ca tipuri diferite de intensitate să fie luate drept realități.

În această sintaxă nimic nu începe și nimic nu se sfârșește;

Astfel, nașterea nu este un eveniment clar, bine definit, Ci doar un anume tip de intensitate, Și la fel sunt și maturizarea și moartea.

Un om al acestei sintaxe, verificându-și ecuațiile, descoperă că a calculat destule tipuri de intensitate pentru a spune cu autoritate că universul nu a început niciodată și nu se va sfârși niciodată, Ci doar a trecut și trece și va mai trece prin nenumărate fluctuații de intensitate.

Acel om ar putea foarte bine să spună că universul însuși nu este decât caleașca intensității și că ar putea să îl închirieze cineva Pentru a călători prin schimbări fără sfârșit. Va trage această concluzie și încă multe altele, Poate fără să înțeleagă Că nu face altceva decât să confirme Sintaxa limbii sale materne.

INTRODUCERE.

Această carte este o înșiruire a evenimentelor remarcabile din viața mea. Le-am adunat la recomandarea lui don Juan Matus, un șaman indian yaqui din Mexic. în calitatea sa de profesor, el s-a străduit timp de treisprezece ani să îmi dezvăluie lumea cognitivă a șamanilor care trăiau în Mexic în timpurile străvechi. Don Juan Matus mi-a sugerat să întocmesc această suită de fapte remarcabile de parcă ar fi fost vorba despre ceva obișnuit, ca și cum ar fi fost un gând ce îi venise pe moment. Acesta era stilul său de a te învăța. Ascundea importanța metodelor sale în aparențele cotidianului. Ascundea, astfel, semnificația finalității, înfâ-țișând-o ca pe ceva ce nu era cu nimic diferit de preocupările vieții de zi cu zi.

Don Juan mi-a dezvăluit, în timp, faptul că șamanii vechiului Mexic se gândeau la această suită de evenimente deosebite ca la o modalitate de a stârni energia ascunsă, stocată înlăuntrul sinelui. Ei spuneau că aceste stocuri sunt compuse din energia ce-și are originea chiar în trup și care se împrăștie, devenind inaccesibilă din cauza evenimentelor de zi cu zi. Astfel, pentru don Juan și pentru șamanii din spița sa, această suită de fapte remarcabile era modul de a-și redirecționa energia nefolosită.

Condiția esențială pentru întocmirea acestei suite era actul sincer și extenuant de a aduna totalitatea emoțiilor și împlinirilor cuiva, fără a omite nimic. Conform spuselor lui don Juan, strămoșii săi șamani erau convinși că această înșiruire a evenimentelor remarcabile era mijlocul de pregătire emoțională și energetică necesar pentru a te aventura -în termenii percepției – în necunoscut.

Don Juan descria scopul ultim al cunoașterii șamanice deținute de el ca fiind pregătirea pentru călătoria finală: călătoria pe care fiecare om trebuie să o facă la sfârșitul vieții. El spunea că, prin disciplina și hotărârea lor, șamanii erau capabili să își conserve după moarte conștiința lor individuală și hotărârea. Pentru ei, starea vagă și idealizată pe care omul modern o numește „viața de după moarte” era un spațiu concret plin de lucruri practice de o altă natură decât lucrurile practice din viața de zi cu zi, care aveau totuși o funcționalitate asemănătoare. Don Juan credea că, pentru șamani, a-și însuma faptele remarcabile constituia pregătirea pentru intrarea în acel ținut concret pe care ei îl numeau latura activă a infinității.

Într-o după-amiază, vorbeam cu don Juan sub ramada sa, o construcție încropită din stâlpi subțiri de bambus. Părea o verandă acoperită care era parțial ferită de soare, dar care nu proteja deloc de ploaie. Erau și câteva cutii mici și zdravene, dintre acelea care se foloseau, de obicei, pentru transportul mărfii, pe post de bănci. Etichetele lor nu se mai deslușeau și păreau, mai degrabă, ornamente decât semne de identificare. Stăteam pe una dintre aceste cutii, sprijinit de zidul din față al casei. Don Juan stătea pe o altă cutie, sprijinit de unul din stâlpii care susțineau ramada. Tocmai ajunsesem cu mașina. Fusese o călătorie care îmi luase o zi întreagă, pe o vreme fierbinte și umedă. Eram nervos, agitat și transpirat.

Don Juan începu să îmi vorbească de îndată ce m-am așezat confortabil. Cu un zâmbet larg, comenta că oamenii grași nu prea știu cum să lupte cu greutatea. Zâmbetu] de pe buzele sale mă făcu să înțeleg că nu glumea. Pur și simplu, îmi spunea, într-un mod cât se poate de direct și de indirect, în același timp, că eram supraponderal.

M-am enervat așa de tare, că am răsturnat cutia pe care stăteam și m-am izbit cu spatele de peretele subțire al casei. Lovitura a cutremurat casa până în temelii. Don Juan s-a uitat la mine mirat, dar, în loc să mă întrebe dacă mă simt bine, el m-a asigurat că nu dărâmasem casa. Apoi, s-a apucat să îmi explice pe larg că această casă era doar o locuință temporară și ca, de fapt, locuia în altă parte. Când l-am întrebat unde locuia, de fapt, m-a privit fix. Nu părea pus pe ceartă, dar privirea sa arăta că pusesem o întrebare nepotrivită. Nu înțelegeam ce voia. Eram pe punctul de a-1 întreba același lucru, dar el mă opri:

— Nu se pun astfel de întrebări pe aici, îmi spuse el ferm. Poți întreba orice privitor la idei sau proceduri. Atunci când voi fi gata să îți spun unde locuiesc, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată, o să-ți spun fără să mă întrebi tu.

Brusc m-am simțit respins. Fără să vreau, m-am înroșit. Fusesem, în mod clar, jignit. Risul lui don Juan îmi spori durerea. Nu numai că mă respinsese, dar mă și insultase și apoi râsese de mine.

— Locuiesc aici doar temporar, continuă el fără să-i pese de starea mea jalnică, pentru că acesta este un loc magic. De fapt, locuiesc aici datorită ție.

Aceste cuvinte veniră ca să-mi dezlege un mister. Nu puteam să cred. M-am gândit că îmi spunea, probabil, aceste cuvinte ca să mă liniștească și să uit că fusesem jignit.

— Chiar locuiești aici datorită mie? l-am întrebat într-un final, nefiind în stare să mă abțin.

— Da, a spus el calm. Trebuie să te pregătesc. Tu ești ca mine. îți voi spune din nou ceea ce ți-am mai spus deja: căutarea oricărui nagual sau conducător din fiecare generație de șamani sau vrăjitori se orientează spre găsirea unui bărbat sau a unei femei care să aibă o structură energetică dublă; eu am văzut acest lucru în tine când am fost împreună în stația aceea de autobuz din Nogales. Când îți văd energia, vad doua cercuri luminoase suprapuse unul peste altul și acest lucru ne unește. Nu-ți pot refuza nimic, așa cum nici tu nu îmi poți refuza mie.

Cuvintele sale mi-au produs o neliniște stranie. Cu câteva secunde în urma fusesem furios, acum îmi venea să plâng.

Continuă spunând că voia să mă pornească pe un drum pe care șamanii îl numeau drumul războinicilor, ajutat fiind de puterea locului în care trăia, acesta fiind centrul unor emoții și reacții foarte puternice. Oameni luptători locuiseră acolo timp de mii de ani, îmbibând pământul cu preocuparea pe care o aveau pentru război.