Povestiri despre putere

Un profesor trebuie să fie onest și să-și avertizeze discipolul că inocența și tihna momentului sunt doar un miraj, că în fața lui se află un abis fără fund și că, o dată deschisă ușa, nu mai există nici o cale de a o închide”.

„Nu mai ai timp și, totuși, ești înconjurat de eternitate. Ce paradox pentru „rațiunea” ta!

Don Juan

CUPRINS:

PARTEA ÎNTÂI:

MARTOR LA FAPTELE PUTERII/9

1. întâlnire cu cunoașterea/II

2. Visătorul și visatul/65

3. Secretul ființelor luminoase/96

PARTEA A DOUA: TONALUL ȘI NAGUALUL/123

1. Trebuie să crezi/125

2. Insula tonalului/142

3. Ziua tonalului/157

4. Contractarea tonalului/177

5. în timpul nagualului/197

6. Șoapta nagualului/218

7. Aripile percepției/237

PARTEA A TREIA:

EXPLICAȚIA VRĂJITORILOR/251

1. Trei martori la nagual/253

2. Strategia unui vrăjitor/272

3. Sfera percepției/309

4. Predilecția a doi luptători/329

Caracteristicile unei păsări solitare sunt cinci: Prima, că ea zboară până în cele mai mari înălțimi; A doua, că ea nu suferă după companie, nici măcar după vreuna dintre semenele sale;

A treia, că ea își ațintește ciocul spre tăriile cerului; A patra, că nu are o culoare definită; A cincea, că ea cântă foarte duios.

San Juan de la Cruz, Dichos de LuzyAmor

1= întâlnire cu cunoașterea.

Nu l-am văzut pe don Juan timp de câteva luni. Era toamna iui 1971. Eram convins că se afla acasă la don Ge-naro, în Mexicul Central, și am făcut pregătirile necesare pentru o excursie de șase-șapte zile, ca să-1 vizitez. Totuși, în ziua a doua a excursiei mele, ceva m-a îmboldit pe la prânz să mă opresc la casa lui don Juan, în Sonora. Am parcat mașina și m-am dus direct spre casă. Spre surpriza mea, el era acolo.

— Don Juan! Nu mă așteptam să te găsesc aici, am spus.

El a râs; surpriza mea părea să-1 încânte. Stătea pe o navetă goală de lapte, în fața ușii. Părea că mă aștepta. în dezinvoltura cu care m-a salutat se citea un aer de mulțumire. Și-a scos pălăria și a fluturat-o cu un gest caraghios. Apoi și-a pus-o pe cap și m-a salutat ostășește. Era întins lângă perete, stând călare pe naveta de lapte.

— Așează-te, așează-te, m-a îndemnat el pe un ton jovial. îmi pare bine că te revăd.

— Făceam tot drumul până în Mexicul Central degeaba. Și apoi ar fi trebuit să mă întorc spre Los Angeles. Faptul că te-am găsit aici mi-a salvat zile întregi de condus.

CARLOS CASTANEDA

— Cumva tot m-ai fi găsit, a spus el pe un ton misterios, dar să spunem că-mi datorezi cele șase zile de care aveai nevoie ca să ajungi acolo, zile pe care ar trebui să le folosești într-un mod mai util decât să tot apeși pe accelerație.

Era ceva angajant în zâmbetul său. Căldura Iui era contagioasă.

— Dar unde ți-e carnețelul? a întrebat.

I-am spus că l-am lăsat la mașină; mi-a spus că arătam neobișnuit fără el și m-a trimis să-1 iau.

— Am terminat de scris o carte.

Mi-a aruncat o privire care mi-a produs o furnicătură în stomac. Era ca și cum mi-ar fi împins partea de mijloc a corpului cu un obiect ușor. Simțeam că-mi vine rău, dar apoi și-a întors capul într-o parte și mi-am revenit.

Am vrut să-i mai vorbesc despre cartea mea, dar el a făcut un semn care însemna că nu mai voia să discut despre ea. A zâmbit. Era vesel și într-o dispoziție încântătoare. M-a angajat într-o conversație despre oameni și evenimente curente. în final, am reușit să conduc conversația spre subiectul care mă interesa. Am început să-i spun că mi-am revăzut notițele mai vechi și că mi-am dat seama că el îmi dăduse o descriere detaliată a lumii vrăjitorilor chiar de la începutul asocierii noastre. în legătură cu ceea ce mi-a spus încă de pe atunci, am început să-1 întreb despre rolul plantelor halucinogene.

— De ce mi-ai dat de atâtea ori aceste plante ale pute-ni?

A râs și a murmurat foarte ușor: „Pentru că ești prost.”

L-am auzit de prima dată, dar am vrut să fiu sigur și m-am prefăcut că n-am înțeles.

— Poftim?!

— Știi ce-am vrut să spun, mi-a replicat și s-a ridicat.

M-a mângâiat pe cap, în timp ce mergea lângă mine.

— Ești destul de încet. Și nu era altă modalitate de a te obliga.

— Deci nu erau absolut necesare?

— Erau, în cazul tău. Există, totuși, și alte tipuri de oameni, care se pare că n-au nevoie de ele.

Stătea lângă mine privind la vârful tufișurilor din stânga casei, apoi s-a așezat iar și mi-a vorbit despre Eli-gio, celălalt ucenic al său. Spunea că Eligio a folosit plante psihotrope doar o singură dată de când a devenit ucenic, dar că el era, probabil, mai avansat decât mine.

— A fi sensibil e starea firească a unor oameni, a spus. Dar tu nu ești. Nici eu. La urma urmei, sensibilitatea contează prea puțin.

— Atunci, care-i lucrul care contează? Părea să caute un răspuns potrivit.

— Ceea ce contează e că luptătorul trebuie să fie impecabil, a spus într-un târziu. Dar ăsta e doar un mod de a spune, un mod de a te plimba în jurul cozii. Ai realizat deja niște fapte de vrăjitorie și cred că e timpul să menționez sursa a tot ceea ce contează. Deci, voi spune că ceea ce contează pentru un luptător este să ajungă la totalitatea eului său.

— Ce este totalitatea eului, don Juan?

— Am spus că doar o voi menționa. Există încă multe lucruri mărunte în viața ta, pe care trebuie să le rezolvi înainte să putem vorbi despre totalitatea eului.

A pus punct aici conversației. A făcut un gest cu mâinile, să-mi semnaleze că voia să ne oprim. După câte se pare, se afla cineva sau ceva în apropiere. Și-a înclinat capul spre stânga, ca și cum ar fi ascultat. Puteam să-i văd albul ochilor în timp ce fixa tufișurile din fața casei, din stânga. A ascultat cu atenție câteva clipe, apoi s-a ridicat, CARLOS CASTANEDA s-a apropiat și mi-a șoptit la ureche că trebuia să părăsim casa și să facem o plimbare.

— S-a întâmplat ceva? am întrebat și eu, tot în șoaptă.

— Nu. Nu-i nimic. Totul e aproape perfect.

M-a condus în desișul pustiu. Ne-am plimbat cam o oră și apoi am ajuns la o mică zonă circulară fără vegetație. Avea vreo trei metri optzeci în diametru, iar pe jos praful roșu era întins și perfect neted. Totuși, nu se zărea nici un semn că vreo mașină ar fi curățat și netezit zona. Don Juan s-a așezat în centrul ei, cu fața spre sud-est. Mi-a arătat un Ioc cam la un metru și jumătate de el și m-a rugat să mă așez acolo, cu fața la el.

— Ce-o să facem aici? am întrebat.

— Avem o întâlnire aici, în seara asta.

A cercetat rapid împrejurimile cu privirea, întorcându-se pe loc până a ajuns iar cu fața spre sud-est.

Mișcările lui m-au alarmat. L-am întrebat cu cine aveam întâlnire.

— Cu cunoașterea. Să spunem că ea dă târcoale acestui ioc.

Nu m-a lăsat să mă copleșească acest răspuns enigmatic. A schimbat repede subiectul și pe un ton jovial m-a îndemnat să mă comport firesc, adică să iau notițe și să vorbesc așa cum făceam la casa lui.