Linistea

Linistea de Aurelian Trandafir

Capitolul 1

a pas nezorit, aga Matei din Brâncoveni drumețea în noapte către Țara Ardealului cu câțiva boieri de nădejde; erau acolo Aslan, Gorgan spătarul și dumnealui Barbu Brădescu, însoțiți de alți slujitori ce aveau rost de pribegie către Rakoczi, strălucitul principe spre care li se îndreptau nădejdile.

De câteva luni, norodul țării, nemaiputând răzbi dările cerute de boierii lui Leon Vodă, se zbătea ticăit, cerând să afle izbavă prin fapta acestor zurbagii și era greu.

Se spuneau vorbe urâte pe seama domniei și Leon Vodă aflase cârteala țării de la oameni vânduți și slovesnici, așa încât pusese grămătici să scrie arz către padișah, ca dările să se mai ostoiască.

Rugă zadarnică, așteptată un timp și uitată de vremuri; haraciul crescuse și teama de mazilie îl făcu pe domn mai lung la unghii de cum fusese. Așa, din om în om, boieri de țară hotărâseră să-nceapă drum de răzmeriță, drum greu și pândit de primejdii. Făcuseră sfat după utrenie și în dimineața aceea posomorâtă glăsuise dumnealui aga Matei, hotărând să-l alunge pe Leon Vodă.

Ardeau lumânările și Ioan Vornicul, boier de sfat și taină, spusese că vremile aduc schimbări dar trebuie împinse din urmă și astfel, nesocotind pravila domnească, se apropiau de plaiul Vâlcanului în liniștea câmpului de toamnă ruginită. Caii, aflând în nări mirosul fânului dospit de roua nopții, boncăluiau în rotiri, dând lung nechezat către zarea de fum ce se mistuia undeva departe, ca o leșie aruncată la margine de cer pustiu și somnoros încă.

Un vânt rece, fluturat de pâcla aruncată, călătorea în câmpie, apoi, de după dealuri se arătă soarele, ca un cazan de smoală ce da în aramă, zvârlind către pieptul pribegilor dâre și panglici sângerii în acea preveste de sabie.

Aslan glăsuia către aga Matei întâmplări de demult, din alți ani și boierii ascultau faptele de fală, clipind rar, cu ochii spre visarea vremilor, când slujiseră brațul drept și neînfricat al strălucitului Mihai voievod.

Bătrânul înșira peripețiile trăite atunci de viteazul domn, în iernile aspre, când treceau hăulind Dunărea înghețată, ducând spaimă de sabie muntenească în viscol hâtru și hai-hui.

Boierii și slujitorii ascultau tăcuți vraja cuvintelor; în față, la o aruncătură de praștie, câțiva gonaci scrutau zarea săltând în șei spre a afla calea pe care urma s-o dibuie pâlcul pribeag.

Îl încântau peste măsură pe aga Matei vorbele glăsuite cu tâlc de moșul Aslan, parcă dinadins zise, ca în pustiirea trecutului să deslușească glasul de trâmbiță al trăirii de mâine; poate de aceea își curma șirul gândurilor spre a zări obrazul celuilalt, în tresărire ciudată și ceva rosturi pricepute.

Câte cumpene fluturau neștiut în cugetul lui aga Matei! Slujise și el acel braț, văzuse și el ochii ce înfricoșau spahii și ienicerii, dar harța peste apa Dunării n-o trăise.

Deodată gonacii dădură chiot lung, semn de primejdie și zăticnire și-n marginea plaiului, oșteni și slujitori domnești grăbiră la întâlnire.

— Or fi oamenii lui Leon vodă? șopti nesigur bătrânul Aslan.

— Dar cum a aflat? dori să știe aga Matei.

— În cimotia pământului nostru sunt și spuitori, cinstite agă. Parcă dumneata n-ai ști! Mulți și păcătoși, de nu-i mai oprim la vorba lor șerpuită…

— Apoi om vedea ce și cum, zise și dumnealui Gorgan spătarul, dând să-și afle paloșul la îndemână.

Gonacii pribegi se întoarseră spre ai lor în frâu slobod și pe țarina răscolită caii se rotiră înspumați.

— Vin oștenii hapsânului, boierilor! zise unul din ei gâfâind.

— Și ce-i? se ridică în șa aga Matei. Vă e teamă?

Caii nechezară în alte sforăituri de grea încercare și-n val-vârtejul iscat, pâlcul oștenilor din straja orașului își arătă numărul, având cap un căpitan roșcovan ce-și învârtea armăsarul în cruntă iscodire.

— Hei, călătorilor! Cine sunteți și ce duceți cu voi? răcni el.

— Păi suntem români și purtăm gând către Țara Ardealului, răspunse aga Matei.

— După grai sunteți ce glăsuiți, că n-oți fi nemți! Dar cale liberă într-acolo n-aveți! se auzi din partea potrivnică.

— Poftim să ne ducem în binele țării și de ți-s graiul și inima alături vrem și făptura dumitale cu noi, vorbi Barbu Brădescu.

— Dar cu ce izbăvire umblați? iscodi șiret căpitanul domnesc.

— Să cerem ajutor lui Rakoczi! se foi neliniștit aga Matei.

— Avem poruncă aspră de la domnie să vă-nturnăm din drum, își goli șiretenia căpitanul. Cale silită înapoi! mai zise el împăunat.

— Înainte, boieri! Dacă-i vorba să ni se zăticnească pornirea curată, n-om aștepta zapis domnesc și zâmbetul ăstora! se auzi din nou glasul aprig al lui aga Matei.

Serdarul Mareș își struni armăsarul lângă cinstita față boierească, ghicind parcă învălmășeală crâncenă urmând și atunci, din spatele pâlcului o săgeată își croi aripă spre pieptul boierului său. O clipă de uimire și-un licăr luminos în ochii serdarului; șuierul săgeții plesni în pieptul său și el se prăbuși încovoiat pe coama calului.

— Câine! șuieră aga Matei.

Zburară săgeți. Oștenii se aruncară în luptă în dârjă mare, croind unii în alții cu paloșe zvâcnite scurt.

Gorgan având în frunte voinici de nădejde, vântură câteva capete cu paloșul și ceata lefegiilor domnești, aflată la strâmtoare, își struni pornirea făloasă în groaznică fâlfâire de plete, pierzându-se dincolo de poiană.

Descălecară tăcuți, apropiindu-se de trup tânăr și plecat spre alte zări.

— E necaz, măria ta? îndrăzni Barbu Brădescu spre viitorul domn. Acesta își întoarse chipul spre boierul său și-l privi mirat. Nu-i veneau pe măsură vorbele zise acum, la ceas de supărare, mai ales că flăcăului i se zbătea pieptul între noapte și zi. Colindă spre câmpie o adiere și aga Matei zise:

— Vreau să crez că nu-i necaz mare dar nu știu…

— Să-l purtăm spre ocine și să-l dăm în grija cuiva, își dădu cu părerea Aslan.

— Bine cumpănit, dar e o piedică și dumneata o ghicești, vornice.

— O știu dar nu mi-i teamă.

— Cum și-n ce chip?

— Aici lângă Jiu, am un om de nădejde, un preut legiuit în credința de bine a țării și-n pasul nostru către străini.

— Și crezi?

— Cred, măria ta și socot că-n ghenar flăcăul se va înfiri și va fi lângă noi.

— E bine și e rău, a răspuns aga Matei cu fața spre soare tânăr. Flăcăiașul serdar va găsi tihnă și se va înfiri… Asta e bine. E rău că presimt ceasuri de cumpănă, că ne tăiem aici în holda noastră, cu neamul nostru.

Aga Matei și-a purtat brațul către trupul serdarului și a tăcut apoi, tulburând apa stătută a minților, a dat semn de plecare grăind:

— Ridicați trupul și-om călări unde-i zisa vornicului nostru…

— Să grăbim! glăsuiră ceilalți.

— Dar ia spune, vornice, e departe acel preut al dumitale? Și n-or afla oamenii domniei c-am călcat satul? întrebă aga, purtând încă în suflet apa neliniștii.

La asemenea vorbe, Aslan tresări, spunând:

— Aici e loc de chibzuire, măria ta! Preutul de care zisei ne dă binețe la două ceasuri, la malul Jiului, în astă parte…

Și vornicul ieși în trap înainte, arătând spre locul unde urma să afle odihnă și mai cu seamă vraci pentru serdarul Mareș.

Caii călcau drumul încet, la pas legănat, apoi trecură pod de piatră și rugina pădurilor se arătă undeva în zare, aproape, tot mai aproape. După o vreme de mers, poposiră și ținură sfat la un târg de vite, cu lume multă și cheflii…

— Olăcarilor! Nu potcoviți armăsarii? auziră ei.

Boierul lăturaș întoarse zâmbet spre cel ce vorbise, stăruind cu privirea asupra lui; nu era slujitor domnesc, se vedea.

Proptindu-se în pragul hanului, fierarul le făcu semn și-n foirea aceea o zdreanță de cântec străbătu ulița:

Mărăcine înfloriiiiit

Tare m-am mai cătrănit,

Că sosește bătrânețeaaaaaaa…

Și-mi alungă tinerețeaaaa.

Păi se miră cârciumariiiii,

De unde aflu eu baniiii…

— Ce-aud? îngăimă aga Matei.

— Nimica, măria ta. Or fi niscaiva bețivi ce-și îndulcesc amarul prin aste locuri lăsate de Dumnezeu…

Dar aga Matei auzise și se înfiorase. Își socotea anii ce-i mai avea de trăit pentru țară, simțind o grabă în trup și mai ales în minte.



e țineau aproape de coama pădurii, ocolind noroaiele ascunse sub ochiuri de apă stătută. Păreau un fel de negustori ce-și duc grijile de-a curmeziș spre târguri depărtate, dacă n-ar fi cărat cu ei flăcăul rănit, cu fruntea picată în șa, ușor sprijinit de spate. Stoluri răzlețe de păsări fâlfâiau spre lăstărișul pădurii. Răscruci de drumuri se iveau lângă fântâni, niște cumpene singuratice în lumina amiezii, negre de ciori, în câmpul gol.

Aga Matei își tot cârmea calul să poată zări fața serdarului Mareș, cel care nu pregetase să apere viața domnului ce-l doreau toți, de-avea să fie vrerea Celui de sus.

Flăcăul simțea ca în vis pe frunte, mângâierea ștergarului rece, adus mereu de gonaci cu schimbul. Încerca să deschidă ochii, să privească în jur dar pleoapele grele stăruiau în nemișcare și întuneric.

Se lățeau cercuri și se spărgeau pe fața unui lac dureros, apoi începea iar din piept, unde rana îl ardea cu fiece copită adâncită de roib în pulberea drumului.

— De era otrăvită, într-un ceas închidea ochii pentru vecie, zise vornicul Aslan, ghicind parcă temerile viitorului domn.

Aga Matei zâmbi blând, ca și cum vorbele i-ar fi adus un dar scump pe care-l vedea în ochii voinicului și se silea să-l poarte bucuros.

— L-am pipăit și-i fierbințeală…

— A grăit ceva domnia-ta? întrebă Aslan.

— Mai că vorbeam cu mine, vornice… Chibzuiam drumul cel greu cu o vreme mai înainte. Că, vezi, mergem acum pe cărări ascunse în taină mare și urcăm pe cărările credinței de mâine. Ce stavile ne-așteaptă, vornice, uite, asta aș vrea să știu…

Prins în vâltoarea întrebărilor nu băgase de seamă că e auzit și de ceilalți boieri apropiați.

— Ai nădejdea noastră alături, măria ta, și a poporenilor, zise Gorgan spătarul.

— Ai uitat trădătorii, boierule, glăsui aga Matei. Țara e încă sangeac turcesc și va să mai fie, până ne vom uni ș-om șterge pricile iscate din senin. N-avem oști, dar trebuie să le tocmim… Apoi, mai la urmă, vom căta să stârpim ciabcâii ce-și îndulcesc zilele cu firfirici din spinarea gloatei înșelate…

— Vulpoi ce-și țin viața din hârzob s-or dovedi mereu, că vorba ceea, pădure fără uscături nu se poate.

Tăcură. Aga Matei călărea ușor în stânga spătarului și-n ochi ducea pacea acelei zile tomnatice. Se potrivi apoi că drumul cotea spre alt pod și desimea pădurii se prelungi în lumina subțiată a padinei.

Și Iezerul, neștiut de Matei, apăru în gura văii, cu turla bisericii strălucind în mijlocul său. Trecuse demult amiaza. Satul era prins în liniștea lui, cu fața întoarsă spre apa Jiului care-i trecea ca o mână sub cap.

Preotul Vadim îi și zărise din coama dealului. Își avea casa ridicată la margine, lângă ulița ce începea cu o troiță, acolo își dorise să-l știe oricine.

La cei cincizeci de ani duși, arăta încă rumen și se bănuia vioi, semn sigur al vieții liniștite și cumpătate.