Mos Goriot

Doamna Vauquer, născută de Conflans, este o femeie în vârstă, care de vreo patruzeci de ani ține la Paris o pensiune de familie în strada Neuve-Sainte-Genevieve, între Cartierul Latin și foburgul Saint-Marcel. La această pensiune, cunoscută sub numele de Casa Vauquer, se primesc deopotrivă bărbați și femei, tineri și bătrâni, fără ca vreodată gura clevetitoare a lumii să fi găsit ce să scornească despre cele ce se petrec în această respectabilă casă. Nu-i mai puțin adevărat, însă, că de vreo treizeci de ani nu s-a pomenit printre clienți nici o femeie tânără, iar pentru ca vreun tânăr să ajungă a locui aci, trebuia ca familia să-i trimită o sumă prea mică să-și țină zilele. Cu toate acestea, în anul 1819, dată la care începe drama ce urmează, se afla aci în pensiune o biată fată. Oricât de discreditat ar fi azi cuvântul dramă, după chipul deșănțat și fără noimă în care a fost risipit în aceste vremuri de jalnică literatură, e nevoie totuși să-l folosim aici; nu fiindcă această istorisire ar fi dramatică în sensul adevărat al cuvântului, ci fiindcă sfârșind cartea veți vărsa poate cite va lacrimi intra muros și extra muros2. Fi-va ea oare înțeleasă și dincolo de zidurile Parisului? Îngăduie-ni-se a ne îndoi, căci nu se poate pricepe felul cu totul deosebit al unei asemenea scene, plină de tâlcuri și de culoare locală, decât între colinele Montmartre și dealurile de la Montrouge, în această ilustră vale a dărăpănăturilor ce stau să se surpe și a gârlelor negre de noroi; vale plină de suferințe reale, de bucurii prea adesea amăgitoare și atât de cumplit zbuciumată încât nu știu ce fapt ar trebui să se întâmple pentru a lăsa o senzație de oarecare durată. Totuși, chiar și în această lume se ivesc ici și colo dureri care, prin vălmășagul lor de vicii și virtuți, dobândesc o oarecare măreție și solemnitate; în fața lor egoismele și interesele amuțesc; dar senzația cu care rămâi ține numai bine cât ai înfuleca pe nemestecate un fruct savuros. Carul civilizației, întocmai ca acela al idolului de la Jaggernat3, trecând peste o inimă care nu se lasă atât de ușor zdrobită și în care i s-a împiedicat roata, abia dacă își încetinește o clipă mersul, o. Strivește și își urmează mai departe drumul glorios. Așa veți face și domniile-voastre, care ținând această carte în mână vă cufundați în toată voia în jilțul moale, spunându-vă: „O fi, poate, o poveste amuzantă”. Dar după ce veți fi aflat taina chinurilor lui moș Goriot, veți cina cu poftă, punând lipsa dumneavoastră de sensibilitate pe seama autorului, învinuindu-l că a depășit măsura și că face poezie. Ah! Țineți minte însă: drama aceasta nu este o plăsmuire sau un roman. All is true4; ea este atât de adevărată, încât oricine poate s-o regăsească în propria sa viață, în propriul lui suflet.

Casa în care se află această pensiune de familie este proprietatea doamnei Vauquer. E așezată în josul străzii Neuve-Sainte-Genevieve, acolo unde terenul coboară către strada Arbaletei într-un povârniș atât de repede și de anevoios, încât numai rareori caii îl urcă sau îl coboară. Iată de ce domnește o atât de deplină liniște peste toate aceste ulițe înghesuite între domul Val-de-Grâce și cel al Panteonului, două monumente care schimbă culoarea cerului, împrăștiindu-și în văzduh răsfrângerile aurii și înnegurând pământul cu umbrele mohorâte pe care le aștern uriașele lor cupole. Aici caldarâmul e zvântat; în albia pârâiașelor nu-i nici apă, nici mâl, și de-a lungul zidurilor crește iarba. În drum pe-aici, chiar și cel mai nepăsător dintre oameni se simte cuprins de tristețe, ca de altfel toți cei care trec obișnuit pe aceste străzi. Aici uruitul unei trăsuri ia proporțiile unui eveniment; casele sunt posomorâte, iar din zidurile uriașe se desprinde un iz de pușcărie. Un parizian care s-ar rătăci prin partea locului, n-ar vedea decât pensiuni de familie sau așezăminte asemănătoare, mizerie sau plictiseală, bătrâni care își așteaptă moartea și un tineret zvăpăiat care muncește în silă. Nici un alt cartier al Parisului nu este mai trist și – de ce n-am spune-o?

— Mai puțin cunoscut. Mai ales strada Neuve-Sainte-Genevieve e ca o ramă de bronz, singura potrivită pentru a încadra o dramă ca asta, care nu poate fi îndeajuns înțeleasă dacă nu prezentăm dinainte atmosfera, culorile-i întunecate și conținutul ei grav; tot așa se împuținează lumina de la o treaptă la alta, și glasul călăuzei se stinge atunci când călătorul coboară în catacombe. Nimerită asemuire! Căci cine ar putea spune cu hotărâre ce este mai groaznic la vedere: inimi secătuite, sau cranii departe?

Fațada pensiunii dă către o grădiniță, așa încât casa cade în unghi drept pe strada Neuve-Sainte-Genevieve, de unde se vede tăiată parcă în toată adâncimea ei. De-a lungul fațadei, între casă și grădiniță, se întinde o cărare prunduită, în formă de jgheab, lată cam de un stânjen, din care pornește o alee presărată cu nisip și tivită cu mușcate, cu leandri și cu rodii răsădite în ghivece mari de faianță albastră și albă. În această alee intri pe o portiță, deasupra căreia e bătută o firmă, pe care scrie: „Casa Vauquer”, iar dedesubt: „Pensiune de familie pentru ambele sexe și alții”. În timpul zilei, printre zăbrelele portiței, prevăzută cu un clopoțel cu sunet ascuțit, se întrezărește la capătul micului pavaj, pe zidul din fața străzii, o arcadă imitând marmura verde, zugrăvită de cine știe ce meșter din cartier. În firida pe care o închipuie această zugrăveală se ridică o statuie, care-l înfățișează pe Amor.