Mostenirea

Mostenirea de Titus Popovici scenariu istoric

CUVÂNT ÎNAINTE

Auto-prezentările mi s-au părut totdeauna deplasate, dacă nu necuviincioase. Dacă fac, totuși, o excepție este pentru că publicarea unui scenariu de film poate părea – la noi – o incongruitate. (Recent, un critic cinematografic care de mulți ani rostește și scrie cu elan ceea ce au mai scris și alții, cu precădere italieni, afirma ritos că filmul se poate dispensa de „scenariu”, unicul creator fiind regizorul). Conform aceleiași mentalități publicarea unei piese de teatru (chiar mediocre) e un act de cultură, oricum; în timp ce a unui scenariu… Așadar, consider că experiența merită a fi făcută…

În altă ordine de idei, singura importantă de altfel în cazul acestui scenariu, sunt câteva precizări de ordin istoric.

Întrucât un film artistic nu este o reconstituire științifică în imagini, ci un act artistic de creație, care tinde să surprindă esența fenomenului sau evenimentului istoric, nici în acest scenariu nu mi-am propus o respectare stricto sensu a cronologiei, ori supunerea absolută față de litera documentului. Am căutat, dar nu e în căderea mea să apreciez în ce măsură am reusit sau nu, să înfățișez una din coordonatele majore ale istoriei noastre naționale: lupta pentru independență în pofida tuturor greutăților și sacrificiilor cerute, luptă în care, de cele mai multe ori, cei a căror dezvoltare le-o asiguram prin jertfele noastre, ne-au lăsat singuri, conduși de interese meschine și egoiste.

În aceste rânduri doresc doar să precizez principalele „abateri” pe care le-am făptuit conștient, în favoarea – cred eu – a expresivității artistice, a clarității mesajului.

1) Relația Bunic-Nepot (Mircea-Vlad Țepeș). Am sugerat că nepotul ar putea fi Vlad Țepeș, într-adevăr nepot direct al lui Mircea cel Bătrân, dar care e foarte puțin probabil să fi avut 10 ani, sau chiar să se fi născut în timpul vieții lui Mircea.

2) Câmpia Mierlei. Neputând și neintenționând să fac un film cronologic, am fost nevoit să pun pe seama bătăliei de la Kossovopolje unele evenimente și personaje care au participat la bătălia, ulterioară, de la Nicopole, care a avut loc după cea de la Rovine. Așadar, prezența la Kosovo a lui Mircea, Sigismund de Luxemburg, a cavalerimii apusene, este o licență artistică, necesară – socot – pentru a sublinia una din ideile de bază ale filmului și anume că în fața puhoiului otoman Mircea (ca mai târziu Ștefan cel Mare ori Mihai Viteazul) a fost singur; „creștinătatea” mulțumindu-se cu făgăduieli ori cu ajutoare simbolice.

3) În același sens am contopit, ca personaje, pe Ștefan Lazarevici al sârbilor cu Marko Kraljevici (care a pierit la Rovine, luptând în rândul oastei lui Bayazid) pentru a simplifica înțelegerea dramei pe care au trăit-o cei ce s-au supus, politicește, turcilor.

4) Numele uzurpatorului nu era Neagotă, ci Vlad. Dar întrucât în film apar prea mulți Vlazi, cred că s-ar fi produs confuzie. De altfel în folosirea numelor proprii mi-am luat și alte libertăți, căutând să leg – oarecum – sonoritatea lor, de caracterul personajelor. (Udobă, Iercău etc… etc.).

ISCOADA

1417. Înserare…

Prin codri neumblați, prin râpe întunecoase, prin vaduri de apă în care încep să lucească primele stele palide, pe șleauri acoperite de praf alb ca făina, – un călăreț al cărui păr argintiu îi cade pe umeri. Îmbrăcăminte simplă, de șiac, pieptar de zale, jumătate oștean de rând, jumătate țăran… Conduce calul cu pulpe de fier. În urma lui, ca o umbră, un însoțitor tot vârstnic, cu arcul pe umăr; cucura de săgeți saltă în galopul calului.

Într-un luminiș, unde s-au oprit, se ivește – nu se știe de unde – un oștean cu un cal de schimb. Călărețul descalecă, pripit; calul sforăie, nările i se umplu de sânge, cade greoi pe o parte; în agonia scurtă copitele scurmă și spulberă frunzele adunate pe jos… Omul care a înfățișat calul de schimb pune un genunchi în pământ, sărută mâna bătrânului, ai cărui ochi au o lucire înghețată. Însoțitorul se ține deoparte, în umbră, tăcut.

— Cum e? întreabă oșteanul.

— Rău! zice scurt bătrânul.

Oșteanul are un râs stins, fără veselie: „Atunci e bine. Cu răul suntem învățați”…

Bătrânul, îl privește lung, enigmatic și sub această privire, puțin depărtată, puțin tristă, oșteanul se tulbură: își trage cu un gest scurt, stângaci cușma de pe pletele încâlcite: „Iartă vorba slabă…”

Dar bătrânul a dat pinteni calului care a pornit ca săgeata, făcându-se nevăzut sub bolta neagră a pădurii. Trecând pe lângă oșteanul încă speriat, însoțitorul îi aruncă, scurt: „Netotule…”

— Se ține bine, mormăie ivindu-se dintr-un tufiș un arcaș care până atunci fusese una cu pădurea; se ivesc pășind fără zgomot, ca vietățile pădurii și alții.

— Slavă Domnului! răspunde primul oștean.

O rază de lună străbate frunzișurile. În clipa aceea toți, ca la un semn de nimeni dat, se fac nevăzuți… Pădurea pare pustie, ca la începuturile lumii.

Călărețul urcă un dâmb…

…și deodată, în fața lui se ivește Dunărea, strălucind de mulțimea focurilor de pe podurile de vase ce se întind dinspre malul drept. Se aud ciocăniturile celor ce muncesc la ele – și mai departe, ca și cum o puzderie de stele roșii ar fi căzut pe pământ, focurile taberei turcești, zumzetul ei surd ca zvonul unui îndepărtat cutremur de pământ, care încetează pe neașteptate – parcă retezat – și clipa aceasta de liniște e înfiorătoare; apoi ascuțit, sfredelind noaptea se înalță glasul muezinului: Allah-il-Allah-Muhammad-rassul Allah Allahu-Akbar…

Bătrânul își dă pe spate gluga de pănură groasă. Părul alb, buclat, îi cade pe umerii încă drepti, puternici.

Răsărind fără nici un zgomot din stufurile înconjurătoare, o siluetă înaltă se ivește lângă el: e un bărbat tânăr, cu fața năpădită de o barbă deasă negru-albăstruie, în ținută ușoară de luptă: cămașă de zale, jambiere și genunchiere de oțel, spadă scurtă, lată, în teacă de piele. Cu o mișcare sprintenă pune un genunchi în pământ, îi ia mâna, o sărută, se ridică iute. Sunt umăr lângă umăr, păr alb-păr negru, în lumina rece a lunii.

Mircea îl privește cu o asprime sub care își ascunde iubirea de tată.

— Cum te lauzi, Vlade?

— Bine, Măria ta.

— Oastea?

— Gata.

— Căpeteniile?

— Cu credință până la moarte…

— Sunteți tineri, fiule… spune deodată Mircea, privindu-l ciudat. Sânge fierbinte. Vă perpeliți prin pustiurile astea…

— Slujba, Doamne… spune Vlad, ferindu-și totuși privirea…

— Așa-i. Slujba… Adaugă încet, punându-i mâna pe umărul puternic, înzăuat: Slujba… copile…

Și ca și cum s-ar supăra pe el însuși pentru această trecătoare înduioșare:

— Ai dat de știre lui Izeddin? Unde-i luntrea? Vocea bătrânului e poruncitoare, joasă, aproape șoptită, ca și cum ar ști că toți trebuie să-și încordeze auzul ca să prindă înțelesul cuvintelor.

Tânărul Vlad Dracul încearcă să se împotrivească; tulburat:

— Măria Ta, slăvite tăicuță… nu e bine…

Bătrânul îl privește mirat. Vlad se tulbură, se înclină:

— Binevoiește și iartă.. Toate-s cum ai poruncit.

Coboară dâmbul, se înfundă, pierind, într-un desiș de sălcii strâmbe, negre, și de stuf fără de sfârșit. De undeva, iarăși parcă de nicăieri, apare, un oștean bărbos:

— Pe aici, după mine, țineți aproape…

Dar însoțitorul, umbra Voievodului, îl dă la o parte, mormăind cu glas gros:

— Vezi-ți tu de treaba ta…

— Acasă toate-s bune… spune Mircea, și adaugă pe tonul lui egal, parcă obosit, parcă nepăsător, parcă desprins de cele lumești, care – de obicei – îi descumpănește pe cei cărora le vorbește. Mihail, frate-tău, umblă cu tertipuri…

Vlad trasare ca lovit în piept.

— Nu pot să cred, tată! Una ca asta nu poate fi!

Mircea îl privește, cu capul ușor plecat pe umăr.

— Crede și nu cerceta… spune el, surâzând. Feciorul tău crește. Îmi place de el.

O undă de neliniște umbrește fața lui Vlad Dracul.

— E născut, Doamne, să slujească poruncilor țării, spune cu vocea ușor tremurând.

Bătrânul își apropie fața de a lui:

— De nevastă nu mă întrebi?

— Ce face? Tremurul vocii s-a accentuat.

— Bine. Face bine, spune bătrânul, parcă supărat, nu se știe de ce.

Cu un clipocit înfundat, oșteanul-veșnic însoțitor. Mezea, trage o ciobacă primitivă, dintr-un trunchi scobit.

— Știi și vâslitul? Când vorbește cu el vocea lui Mircea e caldă, apropiată, ca și cum ar vorbi unui copil.

— Lângă Măria-ta trebuie să știi de toate, mormăie însoțitorul. Dă mâna, Doamne, să nu scapi în nămol și să te îneci…

— Măria Ta… încearcă ultima oară Vlad, dar tace smerit sub privirea rece a tatălui său.

Fără nici un zgomot barca înaintează pe apele negre ale Dunării. În față, cu bărbia în pumn, Mircea ascultă vocea muezinului care suie, ca o pasăre de noapte, apoi se oprește brusc – și enormul zgomot al taberei se pornește din nou, ca un vuiet de ape…

Din tufărișurile malului drept, o umbră apucă vârful bărcii, o trage pe uscat. Mircea sare apoi vârându-și sub suman toporișca scurtă, de luptă, se ia după el, pășind sigur, ca și cum ar vedea noaptea, cum și vede.

*

La focurile ce sunt încinse mereu cu lemne, cu pomi și cu mese și paturi sfărâmate, cu icoane și bucăți de paraclise, – resturile gospodăriilor și bisericilor prădate de ordia otomană – imaginea apocaliptică a acestei armate, așa cum o văd ochii lui Mircea ce-o străbate netulburat, pierzându-se prin liota de neguțători, de curve, de derviși, de robi și roabe cu straiele sfâșiate și goliciunea lucind alb în vâlvătaia purpurie a flăcărilor alternând cu smoala nopții; totul într-o hărmălaie de glasuri ce strigă, se ceartă, gem, hohotesc, căci la marginea taberei sunt akîngiii, avangarda de cercetare, de pradă și de îngrozire; acum, în repaos, vând, schimbă ori joacă în zaruri lucrurile de pradă: odăjdii, cămăși muierești de borangic, odoare bisericești pe care le spurcă, blănuri, arme, copii care urlă înfricoșați pe jumătate goi și pe care-i pipăie lacomi, cu degete nervoase. Undeva, de un arbore stingher cu crengile chinuite, sunt spânzurați câțiva soldați și un yüzbași cu blană de leopard pe umeri le strigă vina pentru care au trebuit să moară: au băut apă din fântâni, ori fântânile sunt otrăvite de ariergarda lui Mircea; în altă parte, într-o mare groapă devenită hazna, o mulțime de otomani se zvârcolesc în chinurile pântecariei sau otrăvirii; cai nechezând sălbatic, sărind peste trupurile adormite sunt duși la adăpat din butoaie păzite de ieniceri întunecați și impasibili care alungă cu bice plumbuite pe cel ce încearcă să-și ogoiască setea din apa hărăzită cailor, mult mai prețioși decât oamenii și care întind zadarnic pumnii plini cu bani de aur, ori de argint…

… Un fel de „țară a nimănui” desparte această hoardă plină de o viață sălbatică, neînfrânată – de tabăra ienicerilor, tăcuți, fanatici, îmbrăcați în caftane lungi, albastre, și cucă albă cu pene de struț pe cap; iar în mijlocul acestui careu de fier, pe un dâmb, strălucește cortul cât o cetate al sultanului Mehmet I Çelebi… În jurul cortului, pe mai multe rânduri, drepți, tăcuți, impenetrabili – ienicerii stau de strajă, drepți, ca și lăncile lor.

Oprit undeva, într-o mică vale, Mircea privește îngândurat acest zid omenesc, tăcut ca pietrele, nemișcat ca și ele – în timp ce din cortul Sultanului răzbate, stins dar distinct, zvonul unei zgomotoase petreceri.

Un fâșâit de pași prin iarba uscată îl face să se întoarcă. Ivit din intuneric, cu barda în mână, Mezea i s-a pus în față… Se aude un râs ca un chițcăit, apoi în lumina părelnică, jucăușă, se ivește un bey mărunțel, în ținută de luptă, cu chivăra cu țugui ce-i acoperă jumătate de față, trasă mult peste turbanul de mătase albă. Un semn al lui Mircea și Mezea se mistuie în întuneric.

— Ai venit totuși! se miră beyul, pocnindu-și fără zgomot palmele.

— Nu ne înțeleseserăm că am să vin, Izeddin-Bey? spune cu același calm, oarecum nefiresc, Mircea și adaugă, parcă în treacăt: Sunteți mulți…

— Foarte mulți, Emirdji. De data asta foarte mulți…

— Atunci de ce nu treceți Dunărea?

S-au așezat între niște scorburi. Din pricina întunericului, a focurilor ce dănțuie ca niște diavoli roșii, tot peisajul e straniu, nedefinit, amenințător; crengile unor sălcii bătrâne, negre, putrede, se răsucesc deasupra lor, ca niște șerpi. Cei doi sunt cam de aceeași vârstă dar deosebirea dintre ei e izbitoare: turcul e agitat, aruncă priviri hăituite, trage cu urechea, din când în când își pune degetul pe buze, se frământă, își pipăie armele, în timp ce Mircea pare că se amuză de neliniștea lui.

— De ce nu treceți Dunărea? și o rază de flacără depărtată face ca ochii lui să lucească reci, parcă de gheață.

Frământându-și degetele subțiri, arămii, Izeddin vorbește în șoaptă, pătimaș, oarecum furios pe el însuși că nu izbutește să clintească încrederea în sine (sau în ceva ce el nu izbutește să înțeleagă) a celuilalt.

— Pentru că… pentru că așteaptă ca tu să înțelegi…

— Ce?

— Că nu te mai poți împotrivi… Emirdji. Atâta timp cât am nădăjduit că pot rămâne stăpân pe mine însumi, ți-am fost alături… N-am avut noroc, nici eu, nici tu…

Impasibil, Mircea ascultă. Cuvintele lui Izeddin ori necurmatul vuiet al taberei, nu se poate ști.

— Musa, fratele Sultanului, pe care l-am sprijinit după sfatul tău, e în lanțuri… Poate să-l omoare în noaptea asta, poate să-l ierte…

— De ce nu treceți Dunărea?

Fără voia lui, Izeddin mărturisește:

— La Rovine Mehmet, Sultanul de azi, era un copil. Dar s-a înfricoșat atât de tare, încât n-a uitat…

Un surâs fugar pe fața frumoasă a bătrânului Mircea.

— Și ce așteaptă? Să mor eu?

Izeddin-Bey îi ia mâinile, le strânge, se apleacă asupra lor ca și cum ar vrea să le sărute ca să-l convingă; le scutură scos din fire:

— Venețieni, genovezi, creștini de-ai tăi sunt la el în cort și-l lingușesc… De ce nu vrei să înțelegi? Ai rămas singur!

— Totdeauna am fost singur… aruncă, parcă în treacăt bătrânul.

— Ascultă bine… dacă mai ești în stare să asculți… Genova, Veneția, Bizanțul au iscălit înțelegeri…

— Eu nu sunt neguțător, să-mi scot paguba pe spinarea țării…

— Știu. Ești oștean. Cel mai bun al creștinătății. Dar dacă vei fi biruit acum… și vei fi. O știi. Atunci împrejurările vor fi altele… și poate nici tu nu vei mai fi… cu încăpățânarea ta… Mulți dintre boierii tăi, cei mai apropiați, gândesc că a sosit vremea să…

— Știu!

— Sigismund al Ungariei nu-ți va sări nici acum într-ajutor…

— Știu!

— La Curtea de Argeș pe ascuns… pe ascuns de tine… soli de-ai lui Mehmet… care sunt creștini de-ai voștri…

— Știu și asta… Și, spre mirarea celuilalt, începe să râdă. Apoi îi spune, cu un fel de bunătate: Ți-e tare frică, prietene Izeddin…

Ca izbit în piept, bătrânul turc are o tresărire de mânie, repede dispărută. Cu un zâmbet resemnat:

— Așa este. Pentru că ți-am fost prieten. Ți-am fost aliat împotriva stăpânului de azi. O să mă cheme… în seara asta… sau mâine seară… S-ar putea să poruncească să fiu ucis pe loc, în fața lui… ori să mă trimită sol la tine, să te lămuresc… și să-mi tragă în țeapă copiii dacă nu izbutește solia… ori să-i pară bine că n-a izbutit solia și să-mi dea șefia akîngiiilor, poruncindu-mi să pustiesc totul… La noi, niciodată nu știi ce-ți aduce clipa următoare…

— De aceea veți pieri. Cândva. Nu se știe când, dar veți pieri. Tot ce-i clădit numai pe bunul plac al stăpânului, pe jaf, ori numai pe puterea săbiei nu dăinuie…

Cu mișcări nervoase Izeddin își descătărămează mantaua, i-o aruncă pe umeri… Își scoate coiful cu țugui și obrăzar de zale și i-l întinde.

— Vino…

— Vin.

Cu pasul lui apăsat, liniștit, Mircea îl urmează. Pe neașteptate bătrânul bey se întoarce, cu un zâmbet răutăcios:

— Nu te temi că te dau pe mâna lui, ca să-mi răscumpăr păcatele?

— Nu.

— De ce?

— Pentru că… spre deosebire de frații mei creștini, voi aveți cuvânt. Și-l țineți. Deocamdată.

— Atunci de ce nu vrei să te închini?

— Pentru că nu-mi place vorba asta. Și mai ales ce e în spatele ei.

*

Cortul Sultanului Mehmet I Çelebi. O somptuozitate copleșitoare, totuși având un aer forțat. Protocol exagerat, imitat după cel bizantin dar degradat, trivializat. Sclavi albi și negri pândesc înfricoșați, să ghicească cea mai mică dorință a mesenilor, care – deocamdată – admiră un spectacol: hadâmbi musculoși cu trupul lucind de uleiuri se luptă pe covoare de Smirna; odalisce se răsucesc lasciv; scamatori fac giumbușlucuri, totul amestecat, totul deodată fără nici o noimă, sub privirea placidă a lui Mehmet care seamănă uluitor cu tatăl său Bayezid Fulgerul, însă în trăsături, în gesturi, în priviri se vădește mai moale, mai perfid, mai ascuns.

Un sol plin de praf, se aruncă cu fața la pământ:

— Lumină a Răsăritului, stăpâne, solia împăratului Grec Manuel se apropie…

— Să se apropie dar…râde Sultanul și se întoarce spre vecinul său, un cavaler apusean în armură sub care se sufocă; e gras, mătăhălos, beat, cu părul năclăit în ochi – Jean de Nemours – străjuit fidel de pajul său, un adolescent de o frumusețe răpitoare, cu gene lungi albăstrii, mereu plecate – pe care-l soarbe din ochi un șeic arab, negricios, uscat, ager ca un șoim.

Sultanul e numai lapte și miere; încearcă izbutind pe jumătate, să imite „bunele maniere” care în epocă și în acel spațiu erau cele statornicite în Palatul Blacherne din mult jinduitul Constantinopol.

— Mărturisiți, nobile comite Jean de Nemours, că nu ați regretat „captivitatea” care, de la Nicopole, vă face nu ostatecul, ci prietenul și sfătuitorul nostru în tainele felului de-a lupta al oștilor apusene…

— Mărturisesc! CONFITEOR! mugește contele, năuc, primind din mâinile de alabastru ale pajului o cupă uriașă pe care o golește direct în gâtlej cu un gâlgâit fericit…

Replica sultanului a fost recepționată de cei cărora – indirect – li se adresa.

— Și eu mărturisesc, messer Giovani…se apleacă spre urechea vecinului șău, un venețian cu boneta de catifea mult trasă pe ochii osteniți, trimisul Genovei – gras, tânăr, plin de sine – că spectacolul prostituării cavalerimii apusene în fața Antihristului, mă îngrețoșează…

— Nu mai mult, messer Bartolomeo, decât s-a scârbit Consiliul celor zece al Serenissimei Republici Venețiene, aflând că Genova… pe care o reprezentați cu atâta admirabilă abilitate… furnizează tunuri aceluiași Antihrist…

Sultanul i-a urmărit cu atenție, luând delicat dintr-o cupă de aur smochine proaspete, pe care se mulțumește să le frământe între degete și să le dea unei maimuțici, pe care un pitic o ține de un lănțug de aur.

— S-ar părea, Messeri, că urziți un complot împotriva noastră…

Amândoi neguțătorii se înclină profund:

— Într-adevăr, Stăpâne! complotăm cum să vă fim cât mai agreabili…

— Toarnă-mi vin, scumpul meu Anne! Schimonoselile acestor neguțători îmi întorc mațele pe dos, spune cu vocea-i de bas și ca să fie auzit, Jean de Nemours, instructor întru stratagie apuseană al căpeteniei necredincioșilor.

Perdeaua de mătase a cortului interior se dă la o parte: intră un fel de „Șef al protocolului” bizantin, care și-a pus în slujba – otomanilor, încă fruști, cunoștințele și subtilitatea, se prosternează, cu fruntea la pământ, apoi, ridicându-se, spune cu o voce răsunătoare, metalică.

— Sevastocratul Theophilos Kondilas, trimisul lui Manuel al II-lea Bazileu Autocrator al Constantinopolului și căruia Strălucirea Ta îi îngăduie să se însuși numească prieten și aliat credincios, cere cu umilință favoarea de a-și prosterna fruntea în țărână, neputând suporta strălucirea sublimă…

(În timpul acestei litanii lătrate, cei doi emisari comerciali ai Republicilor Venețiene și Genoveze – șușotesc: „Acum cinci ani era Parakimomen la curtea din Constantinopolis… Îl chema Theophrastos Dukas… S-a turcit. Grecii simt totdeauna de unde bate vântul”… „Ca și pânzele corăbiilor genoveze”… „Am învățat de la incomparabila școală a Veneției”… etc. etc. etc.)

Doi kitoniți în costume strălucitoare menite și ele să dea o înaltă idee despre măreția curții bizantine, intră și intonează un salut din trompetele curbate de aur. Sunt urmați de patru oșteni-mercenari: un normand în zale de argint, cu teribila secure cu două tăișuri, un vareg bărbos cu pieptar de piele țintuit în aur și o spadă uriașă dreaptă, un bulgar cu opinci din piele de cerb, un tuareg cu fruntea vopsită albastru și ochii dați cu henné, care înaintează și depun în fața Sultanului darurile tradiționale: arme strălucind de pietre prețioase, șoimi, vase de aur; – în fine se îvește și înaltul demnitar bizantin, om în vârstă, cu o tăietură bizară a bărbii albe, cu fața obosită dar arogantă, într-o strălucitoare ținută de gală…

— Sunt curios… se va prosterna? întreabă destul de tare ca să fie auzit sau tocmai ca să fie auzit, messer Bartolomeo.

Sevastocratul se pierde o clipă, schițează gestul înclinării; în clipa aceea – la un semn neglijent al Sultanului, fostul parakimomen înaintează și cu un zâmbet obsecvios îl ia de braț pe demnitarul bizantin.

— Măritul nostru stăpân vă îngăduie să nu vă prosternați cu fruntea în țărână…

Abordând un zâmbet recunoscător, la fel de fals, Sevastocratul se înclină adânc, șoptind din colțul buzei, spre dragoman:

— Porcule…

— Invidiosule… susură acesta, suav.

— Primim bucuroși aceste daruri, spune cu studiată nepăsare Sultanul Mehmet, făcând un gest plictisit să i se ia din față. „Vedem în ele chezășia unei prietenii sincere”.

— Cine cucerește pe cine? Turcii pe bizantini, ori aceștia pe turci?… Dacă luăm în considerare ipocrizia moravurilor… șoptește, virtuos, messer Bartolomeo.

Sultanul a ridicat vocea; toți ascultă încremeniți.

— Căci dacă țelul părinților noștri, în iureșul lor biruitor, a fost Constantinopolul, gândul nostru este altul. Chezășia păcii. De aceea ne aflăm acum cu oștile noastre la Dunăre.

Meterhanalele răsună afară. Trag tunuri. Perdelele cortului mare, în care – ca într-o găoace de mătase – e cortul de gală, se dau la o parte: o mulțime de curteni, dar mai ales de căpetenii militare pe fața cărora sclipește un zâmbet sfidător, privesc ceremonia diplomatică… Printre ei, mult în spate, Mircea, cu obrazul ascuns de coiful lui Izeddin…

Cu un gest elegant, în timp ce kitoniții intonează din trompetele lor de aur sunete marțiale și vag religioase, Sevastocratul răspunde:

— Dorința cea mai arzătoare ce incendiază cu focul ei roditor inima îndrăgostită de pace a stăpânului meu… Bazileul Autocrator…

(Messer Giovanni comentează: Ai văzut, messer Bartolomeo, cât au decăzut? N-are curajul să pronunțe adevăratul titlu al Bazileului: „De Cristos iubitul și de Cristos iubitorul împărat Autocrator”… „Se simt pierduți” etc.)

— …este ca, împreună lucrând pentru binele popoarelor ce se așează smerite sub părinteasca oblăduire…

— Dar nu se așează! pleznește, spărgându-se de mânie reală ori jucată, vocea Sultanului.

S-a îmbujorat la față. Toți îl ascultă, ținându-și răsuflările.

— Cel ce ne pândește din bezna de dincolo de Dunăre, netrebnicul ghiaur Emirdji, netrăgând nici o învățătură din înfrângerea pe care părintele nostru Strălucitul Sultan Bayezid a prăvălit-o asupra lui la locul numit Rovine…

(În timp ce Sevastocratul „soarbe” cu diplomatice delicii aceste cuvinte, messer Giovanni și messer Bartolomeo, care alcătuiesc un fel de „cor” își șoptesc: „Parcă la Rovine românii l-au zdrobit pe Bayezid…”).

— Dilecte amice, istoria popoarelor mici, indiferent cum a fost ea”, o scriu popoarele mari, după dictarea providenței și a trufiei lor…

Sultanul continuă, ațâțându-se singur, ceea ce sclavilor le produce o cumplită spaimă, ca și cum ei ar fi vinovați de această mânie, ce repede se poate abate, să se descarce, asupra capetelor lor…

— A îndrăznit el… un vierme! să se amestece în treburile noastre de succesiune… Să sprijine, împotriva noastră pe fratele nostru rătăcit, Musa…

Messer Giovanni (ori Bartolomeo, n-are importanță care) zice cu o strâmbătură: .

— Mă tem că vom asista la un epilog sângeros al acestei cine, altfel demnă de un Lucullus oriental…

După ce a rămas nițel pe gânduri, Sultanul devine „curios”:

— Fratele nostru e bine? Are tot ce-i trebuie?… Tonul e dulceag. Fața ambasadorului căruia îi este destinată această demonstrație, e impasibilă.

După o închinăciune adâncă, Dukas, fostul parakimomen raportează:

— O duce numai în huzur… și-n fiece clipă buzele lui înalță mulțumiri înlăcrimate către fratele său milostiv…

— Mi-e dor să-l văd… Pe unde se va fi aflând?… se „interesează” Sultanul.

În clipa următoare, zornăind din lanțuri, o momâie păroasă, în zdrențe imunde, cu picioarele goale, pline de răni ulceroase și cu ochii rătăciți, este adusă pe sus, căci nu poate umbla – de doi ieniceri tineri, frumoși, impasibili.

— Iertare… iertare… frate scump și Stăpâne… Buzele vinete, crăpate, buboase dezvelesc o gură fără dinți…

— Aud că ai de toate… Ce-ți mai dorești bunul meu frate care atâta m-ai iubit? întreabă Sultanul cu bunătate.

— Moartea… șoptește Musa.

În spatele lui s-au ivit, imediat, doi gealați unul cu un iatagan strălucitor, celălalt cu un șnur de mătase neagră, la capete cu două bule mici de aur…

— Cuvine-se să nedreptățim un frate scump și credincios neîndeplinindu-i dorința? se întreabă Sultanul, întorcând imperceptibil capul spre gealatul ce ține, cu solemnitate, șnurul. Acesta, cu o mișcare abilă îi înfășoară gâtul, rupându-i totodată grumazul: troznetul sec se aude distinct. Trupul slăbit al fostului sultan Musa Çelebi, n-are nici o tresărire măcar: gealatul se înclină, ca un actor ce-ar aștepta aplauze.

— Bine, spune Mehmet apoi, grațios, Sevastocratului: Cred că prietenul și aliatul nostru Bazileul Manuel va fi mulțumit. Căci fără ajutorul său, răposatul nostru frate Musa… (cineva acoperă trupul cu un covor subțire) ar fi ajuns unealta lui Emirdji Valahul, ale cărui pofte de mărire țintesc spre Constantinopol…

Sevastocratul spune, cu studiată neglijență:

— Noi l-am sfătuit mereu pe Mircea care se intitulează sfidător „mare voievod și domn, singur stăpânitor a toată țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și spre părțile tătărăști și herțeg al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare și singur stăpân al cetății Dârstor.”… l-am sfătuit să-și vadă de lungul nasului… încheie vulgar Sevastocratul.

Sultanul care a ascultat cu vizibilă enervare înșiruirea titlurilor lui Mircea, spune mâncând cuvintele:

— Atunci sfătuiți-l… pentru ultima oară! Mergeți în satul său, la Curtea de Argeș unde-și crește porcii și oile… și sfătuiți-l!

— Dorința Majestăți voastre e poruncă pentru mine…

Sultanul continuă:

— …Bătrânul ghiaur, căzut în mintea copiilor, nu vrea să stea de vorbă cu nimeni… (din nou cei de față își țin respirația întrucât nu știu nici ce se pregătește, nici ce va urma)… credinciosul nostru Djandjaroglu Izeddin, Beyul de Kastamonu… E bătrân, s-ar putea bănui că e și ințelept. Dar oare mai trăiește? Nu l-am văzut de mult… Ne ocolește. Nu știe cât îl iubim…

Ca împins de o mână nevăzută, bătrânul bey mătură cu barba sa albă, rară, covorul din fața Sultanului.

— Lumină a Răsăritului, mângâierea credincioșilor, sprijin al celor slabi…

— Tot așa îi spuneai și acelui câine! – zice Sultanul, un gest spre cadavrul fratelui său.

Gata să intervină, căci nu se știe ce va hotărî Sultanul în clipa următoare, cei doi gealați îl încadrează pe Izeddin…

— Nu… nu… zice Sultanul. Poate mai târziu… Dacă nu-și va îndeplini solia… Căci îi încredințăm solia să ne aducă închinarea valahului… Să-i spună că e destul să ridicăm degetul mic și să-l zdrobim… dar că vrem pace…

— Am înțeles, Stăpâne…

— Și acum… Sultanul bate din palme. Meterhaneaua scoate sunete stridente. Pânzele cortului interior sunt trase astfel încât curtenii și ostașii să nu mai asiste la ceea ce va urma: un stol de cadâne intră grațioase, fâlfâind mătăsurile subțiri ce le acoperă trupurile tinere și goale.

Jean de Nemours mugește:

— De atâta subtilitate grecească, mi s-a uscat gâtlejul!

Frumosul paj, cu ochii plecați, îi toarnă vin.

Doi robi târăsc de picioare hoitul fostului sultan Musa. Trec prin fața celor doi italieni.

— Ați avut o imagine, messer Bartolomeo, de cum va arăta Europa, sub luminata stăpânire otomană… printre altele și cu ajutorul nostru…

În ciobeica ce-l duce peste Dunărea cea năpădită de ceața dimineții, Mircea e cufundat în gânduri…