Orasul decazut

PARTEA I

Cutremurul

CAPITOLUL 1

Harta Franței dispăruse din fereastra Biroului German de Propagandă și în locul ei apăruseră Insulele Britanice. Se liniștiseră cu toții. Le părea rău, desigur, că următoarea vic­timă trebuia să fie vechea lor aliată, dar decît să fi fost România însăși... La sfîrșitul lui iunie Bucureștii erau un oraș fierbinte, uscat și plin de praf. Iarba se veștejea prin grădinile publice. La șosea, frunze de tei și de castan, răscolite parcă de suflul unui furnal, se răsuceau veștede ca niște hârtii și începeau să cadă, ca la venirea toamnei. Fiecare dimineață începea cu o lumină albă, violentă, strecurîndu-se printre obloane și transperante. Cînd își mîncau micul dejun prin balcoane, oamenii simțeau în aer mirosul căldurii. La amiază, discul solar părea că se împrăștie pe cer, ca un lingou într-o baie de argint topit. Drumurile tîrîndu-se spre aeroport ridi­cau pîlpîiri de miraj. Te dureau ochii de atîta lumină. După-a- miaza, aerul fierbinte părea că se adună între fațadele înalte ale clădirilor, solidificat prin ocrul norilor de praf. Oamenii dormeau amorțiți de căldură. în timpul pauzei de prînz, tram­vaiele erau înțesate de funcționari grăbindu-se spre dormi­toarele umbrite de acasă. Pe la 5, cînd atmosfera era mai suportabilă, birourile se deschideau din nou, iar cei bogați și cei fără de slujbă așteptau să vină seara.

Seara s-au răspîndit și zvonurile despre ultimatum. Străzile erau pline de oameni plimbîndu-se în amurgul tim­puriu. Trecătorii, aruncînd cîte o privire la harta din vitrina Biroului German de Propagandă, făceau speculații despre posibila rezistență a britanicilor, cînd deodată au aflat de pre­tențiile Rusiei și Marea Britanie a fost pe loc uitată.

Desigur, cererea nu fusese încă anunțată oficial. Ziarele de seară nici nu aminteau de ea. Ca în toate cazurile grave, autoritățile încercau să păstreze secretul, dar în București nimic nu putea să rămînă ascuns prea multă vreme. Abia transmisese ministrul sovietic ultimatumul, că ziariștii străini de la Athenee Palace și aflaseră detaliile. Rusia cerea retro­cedarea Basarabiei și a unei părți din Bucovina, asupra căreia nu avea nici un drept. Ultimatumul era valabil pînă a doua zi, la miezul nopții. La cîteva minute după anunțarea lor în hotel, știrile au ajuns pe străzile înțesate de oameni, făcînd înconjurul restaurantelor și cafenelelor. Capitala era în fier­bere; temerile inițiale se transformaseră într-o adevărată panică. Toți păreau cuprinși de isterie.

In seara aceea, Guy Pringle, profesor de engleză la Universitate, se afla la Mavrodaphne, cu soția sa, Harriet. Cineva a intrat, strigînd. Dezordinea a cuprins într-o clipă cafeneaua spațioasă și bine luminată. Oamenii săriseră în picioare și vociferau nemulțumiți, protestînd și urlînd unii la alții, chiar necunoscuți fiind. Soții Pringle îi auzeau învi- novățindu-i pe evrei, pe comuniști, pe aliații învinși, pe Madam Lupescu, pe rege și pe Urdureanu, nesuferitul minis­tru de Finanțe - dar învinuindu-i de ce?

Harriet, o fată brunetă și subțire, din ce în ce mai slabă în acele ultime luni petrecute într-o lume în descompunere, era scoasă din minți de agitația ciudată din local:

• Trebuie să fie germanii. Vom fi prinși în cursă....

Se tot vorbea de invazia germană.

Guy încercă să afle ceva la masa vecină. Înțelegînd că e englez, omul îl apostrofă imediat în engleză:

• Numai Sir Stafford Cripps ne-a făcut asta!
• Ce anume?
• I-a determinat pe ruși să ne ia Basarabia și să ne fure Bucovina, cu minunatele ei păduri de fag, a adăugat femeia de lîngă el.

Guy, un tînăr solid, cu ochelari care-i accentuau aerul blajin și nevinovat, răspunse cu obișnuita sa bunăvoință că numitul Cripps abia ajunsese la Moscova în dimineața aceea, deci nu avusese timp să influențeze pe nimeni în nici un fel; dar celălalt îi întorsese spatele, nerăbdător.

Harriet interveni:

• S-ar părea că nimeni nu i-a considerat pe ruși o primejdie pînă acum.

Cu toate acestea, comuniștii, cu doctrina lor marxistă, fără nici un Dumnezeu, erau mai temuți chiar decît naziștii.

Auzind vorbindu-se englezește, un bătrîn sări de la o masă din apropiere și le aminti tuturor că Marea Britanie era una dintre puterile garante pentru România. Acum, cînd România era amenințată, ce aveau englezii de gînd să facă?

• Nimic, nimic! - urla el furios - sînt și ei terminați!

Și execută o fandare adîncă înspre ei, cu umbrela de

soare din mătase indiană.

Harriet privea neliniștită în jur. Cînd ajunsese în București acum trei luni, britanicii erau priviți cu respect; acum, pe punctul de a pierde războiul, nu mai erau deloc respectați. Aproape că se temea de un atac direct. Dar nu s-a întîmplat nimic. Se mai păstrase o oarecare simpatie, chiar afecțiune, pentru marea putere protectoare de odinioară, acum decăzută, după toate aparențele.

Nevrînd să arate că le e teamă, cei doi Pringle au rămas pe loc, în mijlocul unui tărăboi care și-a schimbat deodată tenorul. Un bărbat se ridicase și întrebase, atrăgînd atenția tuturor prin tonul calm al vocii sale, dacă nu cumva temerile lor erau premature. într-adevăr, britanicii nu puteau face nimic pentru România, dar Hitler? ... Nu-i declarase regele de curînd loialitate? Acum putea pretinde ajutor german. Dacă ar auzi de ultimatum, Fiihrerul l-ar forța pe Stalin să-l retragă.

Țipetele au încetat brusc. Oamenii, recăpătîndu-și încrederea, își făceau semne din cap. Cei care păruseră mai înspăimîntați, au devenit pe loc veseli și plini de speranță. Cei care se văietaseră mai tare erau acum cei mai încrezători. Nimic nu era încă pierdut. Hitler îi va proteja. Pentru prima dată regele era privit cu bunăvoință. Șiretenia sa, de pe urma căreia țara suferise atît, era acum aclamată. Se declarase de partea Axei exact la momentul oportun. Fără îndoială, el se dovedea a fi salvatorul țării sale.

Euforia s-a răspîndit la fel de repede ca și panica dinainte. Întorcîndu-se acasă, soții Pringle vedeau oamenii felicitîndu-se pe străzi, ca după o victorie. Dar în dimineața următoare au început să sosească mașinile refugiaților din

nord. Pline de praf și de bagaje, arătau la fel ca mașinile poloneze venite în București cu zece luni în urmă.

Erau moșieri germani din Basarabia, care, preveniți de Legația Germană, fugiseră nu de frica rușilor, ci de frica țăranilor, care-i urau. Apariția lor a adus un nou val de teamă; dacă cineva putea fi informat despre intențiile lui Hitler, ei erau aceia.

Apartamentul familiei Pringle dădea în piața principală, care în cursul dimineții se umpluse de oameni ce priveau în tăcere spre palat.

Prințul Yakimov, un englez de origine rusă, musafir nepoftit în casa lor, se întoarse de la Barul Englezesc pe unde-și pierdea timpul de obicei:

• Toți sînt foarte optimiști, draga mea! Sînt sigur că se va găsi o soluție... și, după ce mîncă, se adînci într-un somn fără griji.

Guy supraveghea examenele de sfîrșit de trimestru și nu venise acasă la prînz. După-amiază, ieșind în balcon, Harriet privea mulțimea așteptînd sub soarele arzător. Siesta era tim ­pul obișnuit pentru a face dragoste, dar nu-i ardea nimănui de așa ceva acum. Ultimatumul nu fusese încă oficial con­firmat, dar se știa că regele convocase Consiliul de Coroană. Miniștrii erau inconfundabili în uniformele lor albe. Toată lumea îi văzuse venind.

Chiar sub balconul lui Harriet era o mică biserică bizan­tină cu cruci încrustate cu pietre și cupole aurite. Ușa scîrțîia încontinuu: oamenii intrau să se roage, în aceste prețioase vremuri de criză.

Biserica era înconjurată de clădiri parțial demolate, pen­tru că războiul pusese capăt „îmbunătățirilor'* regelui. Din­colo de aceste ruine era piața arsă de soare, cu mulțimea în așteptare, și cu palatul unde înalte oficialități veneau și ple­cau. Curtea era deja plină de mașini. Cei nou-veniți erau nevoiți să parcheze afară.

Harriet simți că soarele îi ardea părul. Căldura era apăsătoare, dar rămase acolo, privind un țăran care trecea, vînzînd pui. în față și în spate îi atîrna cîte o cușcă, prinsă cu un lanț, pe umeri. Din cînd în cînd își înălța capul și cîrîia ca o pasăre de curte. Un servitor îl strigă dintr-un balcon de dedesubt și apoi ieși la el, în stradă. împreună, vînzător și cumpărător cîntăreau puii, întinzîndu-le aripile și împuri- gîndu-i în piept. în sfîrșit, unul fiind ales, țăranul îi suci gîtul, într-o volbură de pene și de cotcodăceli.

Harriet se întoarse în cameră. Cînd ieși din nou, țăranul se așezase în pragul bisericii, jumulind puiul și aruncînd penele pe jos. înainte de a pleca mai departe, trase o bucată de sac peste fiecare colivie, ca să-și apere păsările de soare.

Pe la cinci, cînd se întorceau funcționarii pe la birouri, mulțimea se însufleți. Puțin după aceea, băieții cu ziare începură să strige „Ediție specială!“, și întreaga piață reveni la viață. Harriet coborî în grabă să afle știrile. Oamenii se îmbulzeau, smulgînd ziarele și răsfoindu-le febril. Un bărbat, ajungînd la ultima pagină, scutură ziarul, apoi îl aruncă pe jos și-l călcă în picioare.

Harriet se temea că asta însemna pierderea Basarabiei, dar cînd cumpără ziarul și citi titlurile, află doar că prințul își luase bacalaureatul cu 98,9 puncte din 100 posibile. Deși palid și neliniștit, regele părăsise Consiliul de Coroană ca să-și felicite fiul. Auzea peste tot, în jurul ei, cuvintele „baca­laureat", „prințul", „regele" spuse cu furie și în batjocură, dar nimic despre Basarabia.

Pe cînd soarele apunea în tonuri de roșu și violet, mulțimea devenea tot mai agitată. Timpul trecea. în piață se aflau mai ales muncitori. Cu venirea serii își făcură apariția și femeile cu hainele lor aruncînd reflexe albe în amurg. Prima suflare de aer mai rece îi scoase la promenadă pe cei bogați. Deși se plimbau, ca de obicei, pe Calea Victoriei și pe Bulevardul Carol, erau atrași, iar și iar, spre piață, punc­tul de maximă încordare.

Cînd se întoarse Guy de la Universitate, Harriet îl ragă să mănînce repede ca să poată ieși să vadă ce se întîmplă.

Pe stradă, întîlnind diferiți cunoscuți, aflară că regele intervenise pe lîngă Hitler, care promisese să trimită un mesaj personal înainte ca ultimatumul să expire. Toți erau din nou plini de speranță. La palat, regele și miniștrii lui așteptau mesajul. Regele se pare că spusese: „Trebuie să avem încredere în Fiihrer. Nu ne va părăsi la nevoie".

Se lăsa întunericul. O goarnă răsună în curtea palatului. Ca și cum i-ar fi chemat la arme, cineva din piață începu să cînte imnul național. îl susținură și alții, dar vocile erau palat se aprinseră candelabrele și cineva strigă să vină regele. Strigătul fu preluat și de alții, dar regele nu apăru.

Luna răsărise și plutea, mare și blîndă, deasupra orașului. Se tot auzeau portiere trîntite pe măsură ce lumea venea și pleca de la palat. Apăruse și o femeie. Imediat se răspîndi zvonul că a avut loc un atentat la viața doamnei Lupescu, care fugise de la vila ei din Aleea Vulpache și venise la rege să ceară protecție.

Sosirea lui Antonescu a făcut senzație. Era un om mîndru, căzut în dizgrație de cînd îl sprijinise pe conducăto­rul Gărzii de Fier. Se spunea că, dîndu-și seama de^ situația disperată, generalul solicitase o audiență la rege. în piață lumea se înghesuia acum și mai mult. Ceva urma să se întîmple. Dar nu se întîmplă nimic și generalul plecă la puțin timp după aceea.

Cînd se apropiară pentru a doua oară de Athenee Palace, Guy zise:

• Hai să intrăm să bem ceva.

Dacă existau vești cu adevărat, doar acolo puteau fi aflate. Spațiul din fața hotelului era plin de mașini din Basarabia, multe încă încărcate de cufere, geamantane, covoare făcute sul și mici piese scumpe de mobilier. In hol, dincolo de luminile strălucitoare, erau, făcute grămezi, și mai multe cufere, valize, covoare și lucruri de valoare. Strecurîndu-se printre ele, soții Pringle se treziră față în față cu baronul Steinfeld, care era basarabean, dar locuia mai mult în București decît pe domeniile sale. Nu-1 întîlniseră decît o dată, și rămaseră surprinși cînd acesta îi abordă. îl consideraseră un bărbat încîntător, dar acum nu mai era deloc așa. Fața lui lată și stacojie era schimonosită, i se vedeau dinții mari; vorbea cu atîta furie și spaimă, încît cuvintele păreau smulse cu forța:

• Am pierdut tot. Dar tot! Domeniul, casele, livada de meri, argintăria Meissen, covoarele Aubusson. Nu vă puteți imagina cît am pierdut! Vedeți toate lucrurile astea... au fost aduse de cei norocoși, dar eu... eu eram în București, așa că pierd totul. De ce voi, englezii, luptați împotriva germanilor? Cu bolșevicii ar trebui să vă luptați. Uniți-vă cu germanii, care sunt oameni cumsecade și luptați-vă alături de ei, cu porcii ăștia de ruși, care-mi fură totul.

Harriet începuse:

• Basarabia nu e încă pierdută...

Dar se opri, încurcată, cînd baronul izbucni printre lacrimi:

• Mi-am pierdut pînă și cățelușul!
• îmi pare rău, zise Harriet, dar baronul ridică o mînă, refuzînd mila. Ceea ce dorea el era să acționeze:
• Trebuie să luptăm. Trebuie să-i distrugem pe ruși împreună. Nu fiți proști! Veniți alături de noi pînă nu e prea tîrziu!

Pe această notă dramatică, împinse ușa batantă și-i lăsă singuri.

Holul și salonul erau goale. Pînă și casierul plecase să urmărească evenimentele din piață, dar în camera următoare se auzea vorbindu-se englezește.

Guy remarcă:

• S-au întors ziariștii la bar.

Barul - vestitul Bar Englezesc - fusese, cu numai o lună în urmă, rezervat britanicilor și aliaților lor. Inamicul fusese ținut la distanță. Pe urmă, cînd Calais căzuse, o mulțime de oameni de afaceri germani, ziariști și funcționari de la legație intraseră de-a valma și-l luaseră în stăpînire. Singurii englezi prezenți — Galpin și prietenul său, Screwby - se retrăseseră din fața acestei gloate triumfătoare ce-și făcea loc cu coatele, și se mutaseră în grădina hotelului. Acum erau din nou aici.

Galpin era unul dintre puținii ziariști cu rezidență per­manentă în București. Era un tip influent, locuind la Athenee Palace și părăsindu-1 rareori, care angajase un român să afle știrile ce erau aduse la hotel. Ceilalți ziariști din bar năvăliseră de prin capitalele vecine, să afle despre criza basarabeană.

Abia intrară soții Pringle, că Galpin se agăță de ei și începu imediat să le povestească cum mărșăluise el în frun­tea noilor veniți și-i strigase barmanului: „Vodcă, tovarășe!⁴¹

Fie că era adevărat, fie că nu, acum el stătea acolo, bînd whisky. îl lăsă pe Guy să-i umple din nou paharul, apoi, trăgînd cu ochiul înspre germanii intimidați, împinși într-un colț, toastă pentru ultimatum:

• O palmă pentru nenorociții de friți!

Părea să considere mișcarea rușilor ca pe un triumf britanic. .

Harriet se gîndea că, desigur, batjocura trebuia adresată mai degrabă aliaților. Ei trecuseră cu vederea, în 1918, anexarea provinciei de către România și acum, în 1940, tot slăbiciunea lor îi încurajase pe ruși să o ceară înapoi.

însă cînd începu să vorbească, bătrînul Mortimer Tufton, privind distant pe deasupra capului ei, o repezi.

• Conferința de Pace de la Paris n-a recunoscut nicio­dată anexarea Basarabiei.

Tufton, al cărui nume fusese dat unei străzi din Zagreb, era o figură marcantă în Balcani. Se spunea că putea „mirosi“ evenimentele înainte de a se întîmpla și că e întotdeauna pregătit. Bine informat, sec, intimidîndu-i pe ceilalți cu bună știință, se purta ca un om obișnuit să fie ascultat respectuos, dar Harriet nu se lăsă:

• Vreți să spuneți că Basarabia nici n-a făcut vreodată parte din România Mare?

Simula o nevinovată convingere, iar Tufton, blestemîn- du-i sexul și obrăznicia, răspunse, ca din întîmplare:

• S-ar putea spune și așa... și se întoarse în altă parte.

Neîncrezătoare, dar lipsindu-i cunoștințele cu care să-l

înfrunte, îi ceru, din priviri, ajutorul lui Guy, care spuse:

• Sovieticii n-au recunoscut niciodată că Basarabia e teritoriu românesc. Ei au perfectă dreptate să o ia înapoi.

îmbătat de brusca, neobișnuita popularitate a țării care-i întrupa credințele, adăugă:

• Așteptați și veți vedea! Rusia va cîștiga acest război pentru noi.

Tufton izbucni în rîs:

• S-ar putea să cîștige, dar nu pentru noi.

Dar asta era prea mult pentru ziariști, care se amuzară grozav la ideea că Rusia ar putea cîștiga vreodată vreun război. De acesta... să nu mai vorbim! Cineva care fusese la Helsinki vorbea de un „fiasco finlandez", Galpin susținea că vestita forță a blindatelor sovietice era o mare cacialma - în războiul din Spania, un prieten de-al lui intrase într-un tanc sovietic, care se deformase ca și cum ar fi fost din carton.

Guy interveni:

• Prostii! Povestea e veche. Orice ziarist de duzină, neavînd ceva mai bun de făcut, o împrăștie.

îi fuseseră atacate idealurile și era în defensivă, încetînd să mai fie îngăduitor, ci gata să contrazică pe oricine. Harriet, deși aceste lucruri erau prea legate de politică și lipsite de interes pentru ea, era gata să-i țină partea; dar Galpin ridică din umeri, părînd să spună că totul e fără importanță.

înainte ca Guy să mai poată spune ceva, Mortimer Tufton, care-și pierduse răbdarea în fața ipotezelor acestui tînăr neexperimentat, îl întrerupse, etalînd o istorie a relațiilor ruso-române, demonstrînd că tocmai influența aliaților împiedicase Rusia să înghită Balcanii cu mult timp în urmă. România - spuse el - fusese invadată de Rusia de opt ori și suferise un număr de „ocupații prietenești", dintre care nici una nu a fost uitată sau iertată.

• Adevărul este - spuse el în concluzie - că prietenia cu Rusia a fost mai dezastruoasă pentru România, decît osti­litatea întregii lumi.
• Asta a fost Rusia țaristă, zise Guy, sovieticii oferă cu totul altceva.
• Dar nu o altă rasă - dovadă: acest ultim act de opor­tunism.

Prinzîndu-i ochii mici, orgolioși și egoiști fixînd-o sever, Harriet, hotărîtă să-l învingă, întrebă zîmbind:

• Cui i-ați oferi dumneavoastră Basarabia?
• Hmm! făcu Tufton părînd să înghită ceva astringent. Dar, îmbunat de tonul ei rugător, răspunse:
• Rusia, Turcia și România se ceartă de cinci sute de ani pentru această provincie. Rușii au obținut-o în 1812 și au păstrat-o pînă în 1918. Cred că au ținut-o mai mult decît ar fi putut oricine altcineva, așa că, dacă mă gîndesc bine... se opri, își drese glasul și anunță impozant:
• Le-aș lăsa-o lor!

Harriet îi zîmbi lui Guy, oferindu-i parcă un premiu, iar Galpin încuviință și el din cap.

Fața îngustă și negricioasă i se ivea plină de riduri dea­supra unei zdrențe de guler; cu coatele pe bar, acru, dar tri- umfînd că și-a ocupat vechea poziție, continua să-și caute un auditoriu, rostogolindu-și întruna globii oculari, la fel de gal­beni ca whisky-ul din mînă. Cînd bea, încheietura mîinii, gal­benă și ea, cu osul ieșit în afară ca o jumătate de ou, se ivea grosolană din mîneca șifonată a costumului strîmt și plin de scrum. Un chiștoc ud de țigară, uitat pe buza inferioară, pur­purie și umflată, se lipise acolo și tremura cînd Galpin vorbea.

• Rusnacii scot capul și cer aceste teritorii exact acum, cînd Carol s-a declarat de partea Axei.

Guy răspunse:

• Presupun că tocmai această declarație i-a obligat s-o facă. Ridică aceste pretenții înainte ca nemții să devină prea puternici aici.
• S-ar putea.

Galpin părea nesigur. Prefera să facă speculații:

• Totuși, își scot capul...

Privi spre Tufton, cerîndu-i asentimentul, și cînd acesta mormăi aprobator, adăugă:

• Dacă germanii i-ar ataca, nu le-aș da rusnacilor mai mult de zece zile.

Pe cînd discutau despre potențialul de luptă al rușilor, în care doar Guy credea, un omuleț în haine uzate, cenușii, ținîndu-și pălăria moale și veche la piept, se strecură înăuntru și-i făcu semn cu cotul lui Galpin. Era iscoada lui, o umbră care trăia adulmecînd știrile, oferind o versiune ziariștilor germani de la Minerva și alta celor englezi de la Athenee Palace.

Galpin se înclinase și asculta cu atenție ce-i șoptea omul la Toată lumea era curioasă să afle ce i se spusese,

dar ei nu se grăbea să le satisfacă această curiozitate. Cu o figură mahmură și sardonică, luă un teanc de bancnote mur­dare și-i întinse iscoadei suma egală cu șase penny, răsplată primită cu politețe și recunoștință. Apoi se opri, zîmbindu-le celorlalți.

• Mult așteptatul mesaj a ajuns, zise el în sfîrșit.
• Ei, ce este? întrebă Tufton nerăbdător.
• Fiihrerul i-a cerut lui Carol să cedeze Basarabia fără

luptă.

• Hai rîse Tufton, de parcă la asta se și aștepta.

Screwby, tovarășul nedespărțit al lui Galpin, întrebă:

• Astea sînt instrucțiunile?
• Instrucțiuni, pe dracu! E un ordin.
• Deci totul e definitiv; nici măcar o încăierare? între­bă Screwby, întunecat.

Tufton îl luă peste picior:

• România singură împotriva Rusiei? Nici o șansă! Singura lor speranță era ajutorul Axei. Dar Hitler n-are de