Ostateca Lui Hawk

OSTATECA LUI HAWK
SANDRA BROWN
CAPITOLUL 1

Păreau niște jefuitori de trenuri veritabili.De la borurile prăfuite ale pălăriilor și până la pintenii cizmelor,Mirandei i se păreau la fel de reali ca Butch Cassidy și Sundance Kid.Pentru a nu intra într-o stivă de lemne care bloca temporar calea ferată,locomotiva scoase un nor de abur și opri brusc.Actorii,jucându-și rolurile până la capăt,își făcură apariția cu zgomot din pădurea deasă care se întindea de o parte și de alta a căii ferate.Copitele cailor se auziră lovind pământul până când se opriră lângă șine.În timp ce armăsarii stăteau pe loc,”jefuitorii” mascați, cu pistoalele scoase,urcară în tren.
-Nu-mi amintesc să fi citit despre așa ceva în broșură,remarcă o pasageră neliniștită.
-Bineînțeles că nu,scumpa mea.Ar fi stricat surpriza,îi spuse soțul ei râzând ușor.Un spectacol pe cinste,nu?Și Miranda Price era de aceeași părere.Un spectacol pe cinste.Merita fiecare bănuț dat pe bilet.Acel atac înscenat îi captivase pe toți pasagerii,dar cel mai mult pe fiul ei,Scott,în vârstă de șase ani. Acesta stătea lângă ea pe banchetă,complet vrăjit de spectacol.Ochii lui strălucitori erau ațintiți asupra șefului acelui grup,care înainta încet pe culoarul îngust al vagonului,în timp ce ceilalți bandiți stăteau de pază în fiecare capăt.
-Stați liniștiți pe locurile voastre și nimeni n-o să pățească nimic.
Era,probabil,vreun actor de la Hollywood,care,deocamdată,nu avea nici un angajament,sau poate vreun cascador,care își luase acea slujbă de vară pentru a câ tiga un ban în plus.Indiferent cu cât îl plăteau,nu era de ajuns,își spuseș Miranda.Era perfect pentru rolul acela.O eșarfă îi acoperea o jumătate de față, înăbușindu-i vocea,dar permițându-i să fie auzit foarte bine de fiecare persoană aflată în acel vagon vechi.Era îmbrăcat extrem de convingător,purtând o pălărie neagră trasă mult pe ochi,un pardesiu alb,lung,și,în jurul șoldurilor,o centură din piele,pentru pistol.Locul destinat armei era gol acum,căci ținea Coltul în mâna înmănușată,în timp ce se mișca pe lângă banchete uitându-se cu atenție la fiecare chip.Pintenii săi scoteau un sunet muzical când pășea.
-Chiar o să ne jefuiască,mamă? șopti Scott.Miranda clătină din cap în semn că nu,dar nu își luă ochii de la atacator.
-E numai o înscenare.N-ai de ce să te temi.Dar,chiar pe când spunea aceste cuvinte,nu era deloc sigură,deoarece,în clipa aceea,privirea actorului se opri asupra ei,făcând-o să i se taie răsuflarea.Ochii lui,strălucitori asemeni unui laser alb și fierbinte,o pătrunseră.Erau de un albastru uluitor,dar nu numai acest lucru o făcuse să rămână fără suflare.Dacă ostilitatea intensă din acei ochi făcea parte din rol,atunci își risipea talentul cu acel tren de călători.Privirea aceea arzătoare rămase ațintită asupra Mirandei,până când bărbatul care stătea în fața ei îl întrebă pe bandit:
-Vrei să ne golim buzunarele?Era același individ care își liniștise soția mai înainte.Jefuitorul își luă privirea de la Miranda,uitându-se la cel care vorbise și ridică din umeri indiferent.
-Sigur.Râzând,turistul se ridică și își vârî mâna în buzunarul bermudelor ecosez, de unde scoase o carte de credit,pe care o flutură prin fața chipului mascat.
-Niciodată nu plec fără ea,spuse el cu un glas tunător,izbucnind în râs.Ceilalți pasageri râseră și ei.Miranda,însă,nu.Ea se uita la atacator.Numai că,în ochii acestuia,nu se zărea nici o urmă de umor.
-Stați jos,vă rog,spuse el cu o voce răgușită.
-Hei,nu te enerva,mai am un buzunar,spuse omul sco ând o grămadă deț bancnote pe care i le aruncă.Fără să lase pistolul,atacatorul prinse banii cu mâna stângă.
-Așa.Zâmbind larg,călătorul se uită în jur după aprobare și o obținu din partea celorlalți pasageri.Unii aplaudară,câ iva fluierară.Banditul își băgă banii înț buzunarul pardesiului.
-Merci.Bărbatul se așeză la loc lângă soția sa,care părea și speriată și stânjenită, și o bătu ușor pe mână.
-Nu-i decât o glumă.Intră și tu-n joc,draga mea.Banditul își luă privirea de la ei și se uită la Scott,care stătea între Miranda și fereastră.Copilul îl privea cu venerație.
-Bună.
-Bună,îi răspunse băiețelul.
-Vrei să mă ajuți să fug?Niște ochi inocenți se deschiseră și mai mult și copilul îi aruncă un zâmbet cu câ iva dinți lipsă.ț -Sigur!
-Dragul meu,îi spuse Miranda încet băiețelului.Eu…
-N-o să pățească nimic.Privirea dură de deasupra eșarfei nu îi alungă teama Mirandei,ci i-o amplifică.Expresia rece din privirea banditului îi contrazicea cuvintele liniștitoare.Îl văzu întinzându-i mâna lui Scott,care i-o luă cu încredere.Trecu apoi peste picioarele mamei lui și ieși pe culoar.Avându-l pe Scott în față,atacatorul porni spre partea din față a vagonului.Alți copii îi aruncau lui Scott priviri pline de invidie,în timp ce adulții îi strigau încurajări. -Vezi? îi spuse omul din fața Mirandei soției sale.Nu ți-am spus că nu-i decât o glumă? l-au implicat chiar și pe copii.Când banditul și fiul ei ajunseră la jumătatea vagonului,Miranda se ridică și porni după ei.
-Stați puțin!Unde-l duceți?Aș prefera să nu coboare din tren.Atacatorul se răsuci brusc și o țintui cu privirea lui albastră.
-V-am spus că n-o să pățească nimic.
-Dar unde vă duceți?
-Să călărim puțin.
-În nici un caz,fără permisiunea mea.
-Hai,mamă,te rog.
-Hai,doamnă,lasă copilul să se distreze,spuse călătorul insuportabil.Face parte din spectacol.Copilului o să-i placă la nebunie.Ea îl ignoră și porni pe culoar după atacatorul mascat,care îl împingea deja pe Scott pe ușa vagonului.Miranda grăbi pasul. -V-am rugat să nu…
-Stai jos,doamnă,și taci!Uluită de asprimea glasului,ea se întoarse și îi văzu pe cei doi care păziseră partea din spate a vagonului.Deasupra măștilor,ochii lor erau prudenți,nervoși și aproape speriați,de parcă s-ar fi temut ca ea să nu le dea peste cap planul atât de bine ticluit.În clipa aceea,Miranda își dădu seama că,în nici un caz,nu era vorba de o glumă.Răsucindu-se,ea o rupse la fugă și ieși pe platforma dintre locomotivă și vagonul de pasageri.Doi bărbați,deja călare, scrutau împrejurimile nervoși.Atacatorul tocmai îl urca în șa pe Scott.
Acesta se agăță de coama calului sporovăind încântat.
-Mamă,ce cal mare.Suntem atât de sus!
-Ține-te bine,Scott,și nu-i da drumul.Asta-i foarte important,îl instrui banditul.
„Scott!”Știa cum îl cheamă pe fiul ei.Reacționând dintr-un instinct pur matern, Miranda coborî repede scările și căzu în mâini și în genunchi pe pietrișul de lângă șine,julindu-și-le zdravăn.Cei doi bandiți veniră lângă ea într-o clipă.O apucară de brațe și o ținură pe loc când ea vru să fugă spre Scott.
-Lăsați-o în pace,strigă șeful.Încălecați odată și haideți să o ștergem de-aici. Cei doi îi dădură drumul și alergară spre caii lor.Ținând frâul într-o mână și pistolul într-alta,banditul îi spuse Mirandei:
-Urcă înapoi în tren.
-Dă-l pe fiul meu jos de pe cal!
-Ți-am spus că n-o să pățească nimic.Dar tu s-ar putea să pățești,dacă nu faci ce-ți spun eu și nu urci înapoi în tren.
-Fă ce-ți spune el,doamnă.Miranda se întoarse în direcția acelui glas îngrozit și îl văzu pe mecanicul locomotivei întins cu fața în jos pe pietrișul de lângă șine,cu mâinile deasupra capului.Un alt bandit îl amenința cu arma.
Miranda scoase un strigăt de spaimă și fugi spre fiul ei,cu brațele desfăcute. -Scott,dă-te jos!
-De ce,mamă?
-Dă-te jos imediat!
-Nu pot,scânci el,căci mama lui reușise să îi transmită teama.Mintea lui de copil înțelesese deodată că nu mai era vorba de o glumă.Degetuțele lui se agățară cu și mai multă putere de coama calului.
-Mamă! strigă el.Șeful scoase o înjurătură în clipa în care Miranda i se repezi în piept.
-Împiedicați pe oricine ar vrea să coboare din tren,le strigă el oamenilor săi.
Ceilalți pasageri,care se adunau acum la ferestrele de pe acea parte a trenului, începură să intre în panică.Unii îi strigau sfaturi Mirandei.Alții țipau de spaimă. Câ iva erau prea șocați și prea speriați pentru a mai spune sau a mai faceț ceva.Părinții își țineau copiii lângă ei.Miranda se lupta ca o pisică sălbatică.
Unghiile ei îngrijite deveniră niște gheare pe care le-ar fi folosit pentru a sfâ iaș fața atacatorului,dacă ar fi putut ajunge la ea.Dar degetele lui îi cuprinseră încheieturile strângându-i-le ca niște cătușe.Ea nu se putea înfrunta cu superioritatea forței lui.Îi lovi în fluierul piciorului,ținti spre sexul lui cu genunchiul și fu răsplătită cu un geamăt de durere și de uimire,când lovitura se dovedi a fi nimerit aproape la țintă.
-Dă-i drumul băiatului meu!Bărbatul cu mască o împinse cu putere făcând-o să cadă în șezut,dar ea se ridică repede și se năpusti asupra lui când se pregătea să pună piciorul în scară.Prinzându-i dezechilibrat,îl împinse cu umărul în coaste și se întinse după Scott,care se aruncă spre ea,aterizându-i cu atâta forță în brațe,încât o lăsă fără suflare.Ținându-l strâns,ea se întoarse și începu să fugă fără țintă.Ceilalți bandiți încălecaseră deja.Caii deveniseră agitați din cauza strigătelor și se tot mișcau,stârnind nori de praf care îi acoperiră vederea Mirandei și îi umplură nasul și gâtlejul.Simți mii de ace în pielea capului când atacatorul o apucă de păr,făcând-o să se oprească brusc.
-Naiba să te ia,murmură el din dosul măștii.Ar fi putut să fie atât de simplu.
Ea riscă să-i dea drumul lui Scott când întinse mâna pentru a-i trage masca de pe față,dar el i-o prinse în aer și dădu un ordin într-o limbă pe care ea nu o înțelese.Unul din oamenii lui își făcu apariția numaidecât din mijlocul norilor de praf.
-Ia băiatul pe calul tău.
-Nu!Scott fu smuls din brațele Mirandei.Când brațele banditului îi înconjurară mijlocul ca niște clești,femeia se zbătu și mai tare.Menținându-se ferm pe poziție,ea încercă să nu-l piardă din ochi pe Scott,care plângea de spaimă.
-Te omor dacă-i faci vreun rău fiului meu.Banditul nu păru tulburat de amenințarea ei și încalecă,trăgând-o și pe ea în șa.Încă mai atârna între șa și pământ,când el îi dădu pinteni calului.Acesta se roti puțin în cerc înainte de a pătrunde în desișul pădurii.Ceilalți călăreți îi urmau.
Tropăitul cailor răsuna prin pădurea liniștită.Goneau cu atâta iuțeală printre copaci,încât Miranda începu mai mult să se teamă să nu cadă și să nu fie călcată în picioare de cal,decât de răpitorul ei.Îi strânse mijlocul ca el să nu-i dea drumul când începură să urce.În cele din urmă,copacii se răriră,dar ei își continuau drumul cu aceeași viteză.Terenul deveni mai stâncos.Copitele cailor bocăneau pe pietre,în spate,ea îl auzi pe Scott plângând.Dacă ei,ca adult,îi era atât de frică,își dădea seama cât de înspăimântat trebuia să fie băiatul ei.
După vreo jumătate de oră,ajunseră pe o culme și se văzură nevoiți să încetinească puțin pentru a-și începe coborârea pe partea cealaltă a muntelui. Când ajunseră în primul crâng,șeful își încetini mersul foarte mult,călărind la pas,până când,în cele din urmă,se opri complet și îi apăsă mijlocul Mirandei. -Spune-i copilului să nu mai plângă.
-Du-te naibii,
-Îți jur pe ce vrei,cucoană,că te las aici pradă coioților,spuse el cu un glas răgușit.N-o să se mai audă nimic de dumneata.
-Nu mă sperii.
-N-o să-ți mai vezi fiul în vecii vecilor.Deasupra măștii,ochii lui erau reci ca gheața.Urându-l,Miranda îi trase brusc eșarfa.Intenționase ca,astfel,să-l dezarmeze,dar ea fu cea care rămase fără suflare.Chipul lui era la fel de uluitor ca ochii.Unghiurile erau precise,de parcă fiecare trăsătură ar fi fost desenată cu rigla.Pomeții îi erau înalți și ascuțiți ca niște lame,iar maxilarul,perfect pătrat. Avea buzele subțiri și,deasupra lor,un nas lung și drept.Continuă s-o privească disprețuitor.
-Spune-i copilului să nu mai plângă,repetă el.Hotărârea din glasul și din ochii lui o îngheță.Avea să se lupte cu el când putea să câ tige.Deocamdată,eforturileș i-ar fi fost zadarnice.Nu era lașă,dar nici proastă.Înghițindu-și teama și mândria,strigă cu un glas tremurător:
-Scott.Văzând că plânsul nu încetează,își drese glasul și strigă din nou,mai tare de data aceasta:
-Scott!
-Mami? îi răspunse Scott dându-și la o parte de pe ochii înroșiți de plâns mâinile murdare și căutând-o cu privirea.
-Nu mai plânge,da,dragul meu? Acești…acești oameni n-or să ne facă nici un rău.
-Vreau să merg acasă acum.
-Știu.Și eu vreau.Și o să mergem.Curând.Dar acum nu mai plânge,da? Pumnii lui mici șterseră și restul lacrimilor și el scoase un suspin.
-Bine.Dar pot să călăresc cu tine? Mi-e frică.Ea îi aruncă o privire răpitorului.
-Poate să…
-Nu,spuse el tăios înainte ca ea să apuce să rostească întrebarea.Ignorându-i privirea plină de dispreț,el li se adresă oamenilor,dându-le ordine,astfel încât, când porniră din nou la drum,calul pe care se afla Scott era al doilea din șir.Înainte să dea pinteni calului,răpitorul o întrebă scurt:
-Poți să stai călare normal?
-Cine ești? Și ce vrei de la noi? De ce l-ai luat pe Scott din tren?
-Trece-ți piciorul drept în partea asta.O să fie mai sigur și o să stai mai confortabil.
-Îl cunoști pe Scott.Te-am auzit spunându-i pe nume.Ce vrei…Ah!
El își strecură mâna dreaptă între pulpele ei și îi trecu piciorul drept peste șa.Ea simți șaua caldă pe piele,dar senzația aceea era nimic față de cea pe care i-o provoca mâna lui înmănușată pe partea interioară a pulpei.Înainte să-și poată reveni,el o ridică peste oblânc,strecurând-o între acesta și picioarele lui desfăcute,își lipi apoi mâna de burta ei și o trase și mai mult în spate.
-Nu mă mai pipăi atât.
-Vreau doar să călărești cât mai comod.
-Nu vreau să călăresc.
-Poți să cobori oricând.N-am avut intenția să te car după mine,dar dacă nu-ți plac condițiile de călătorie,nu trebuie să dai vina decât pe dumneata.
-Te-ai gândit că o să te las să-mi iei copilul fără să opun rezistență? Chipul lui sever nu trăda nici o emoție.
-Nu m-am gândit deloc la dumneata,doamnă Price.Își îndoi genunchii și calul porni,urmându-i pe ceilalți la o distanță de câ iva yarzi.Miranda amuți,nu numaiț datorită faptului că el îi cunoștea numele,dar și pentru că,în timp ce cu o mână ținea frâul,pe cealaltă și-o odihnea pe osul șoldului ei.
-Mă cunoști? întrebă ea încercând să nu-și trădeze emoția.
-Știu cine ești.
-În cazul ăsta,mă aflu în dezavantaj.
-Exact.Sperase să-i afle numele,dar el se cufundă într-o tăcere categorică,în timp ce calul își continua drumul în jos,pe panta abruptă: Coborârea era și mai primejdioasă decât fusese urcarea.Miranda se aștepta ca picioarele din față ale calului să se frângă dintr-o clipă într-alta,azvârlindu-i cât colo.Și nu aveau să se oprească decât când vor ajunge jos.Îi era teamă pentru Scott,care tot mai plângea,deși nu la fel de isteric ca mai devreme. -Omul aceia cu care călărește fiul meu e un călăreț bun?
-Ernie s-a născut în șa,practic.N-o să lase să i se întâmple nimic băiatului.Are și el copii.
-Atunci trebuie să înțeleagă ce simt! strigă ea.De ce ne-ai răpit?
-O să afli destul de curând.Tăcerea care urmă fu încărcată de ostilitate.
Ea hotărî să nu mai spună nimic,nevrând să-i ofere satisfacția de a refuza să-i răspundă.Deodată,calul alunecă și pietrele începură să cadă pe lângă ei.
Animalul,speriat,căută un punct de sprijin,dar nu găsi,astfel că începu să alunece pe pantă.Miranda aproape că fu azvârlită peste gâtul lui.Pentru ca acest lucru să nu se întâmple,se prinse de oblânc cu mâna stângă,iar cu dreapta se agăță cu putere de pulpa răpitorului ei.Brațul acestuia formă o barieră ca de oțel peste abdomenul ei,în timp ce,cu cealaltă mână,trăgea frâul treptat.Mușchii pulpelor i se încordară din cauza efortului de a ține două persoane în șa,până când,după ceea ce păru o veșnicie,calul își recapătă echilibrul.
Miranda abia putu să dea afară aerul reținut atâta vreme din cauza brațului petrecut peste diafragma ei.El nu își slăbi strânsoarea până ce calul nu fu complet stăpân pe picioare.Ea se aplecă puțin înainte,ca și cum ar fi răsuflat ușurată,dar toate simțurile îi erau în alertă.Când se agățase instinctiv de pulpa lui,atinsese fără să vrea tocul armei.Pistolul era lângă mâna ei! Nu trebuia decât să-și păstreze sângele rece.Dacă îl lua prin surprindere,avea șansa de a-l smulge din toc și de a-l îndrepta spre el.Îi putea ține pe toți ceilalți pe loc amenințândule șeful cu arma atâta timp cât îi trebuia să-l ia pe Scott pe cal.Cu siguranță că ar fi reușit să găsească drumul înapoi spre tren,unde probabil că deja se trimiseseră oameni care să-i caute.Urmele lor nu erau greu de urmărit,fiindcă nu se făcuseră eforturi pentru a le acoperi.Poate aveau să fie descoperiți înainte de lăsarea întunericului.Dar,între timp,trebuia să-și convingă răpitorul că se resemna și că se supunea voinței lui.Încetul cu încetul,pentru a nu bate la ochi,își lăsă trupul pe spate,lipindu-se de pieptul lui.Nu-și mai ținea mușchii șoldului încordați,ci îi lăsă să se relaxeze lângă pulpele lui,care deveneau mai tari și mai tensionate cu fiecare mișcare a șeii.
În cele din urmă,ea își lăsă capul să cadă pe umărul lui,ca și cum ar fi adormit.Avu grijă ca el să-i vadă ochii închiși.Știa că se uită la ea fiindcă îi simțea răsuflarea pe față și pe o latură a gâtului.Trăgând adânc aer în piept,își înălță intenționat sânii,săltându-i apoi în jos peste brațul lui,care îi mai înconjura încă abdomenul.Dar nu îndrăzni să-și miște mâna până când nu avea să fie momentul potrivit.Inima îi bătea atât de tare,încât se temea ca el să nu i-o simtă prin bluza subțire de vară.Sudoarea îi umezise palmele.Spera ca mâna să nu-i alunece pe patul pistolului.Pentru a evita acest lucru,știa că trebuie să acționeze cât mai repede.Făcând o singură mișcare,se ridică în capul oaselor și dădu să apuce pistolul.El însă,fu mai iute.Degetele i se încleștară în jurul încheieturii ei ca o menghină și îi îndepărtară mâna de pe armă.Ea gemu de durere și scoase un țipăt de furie.

Mami? strigă Scott din față.Mami,ce e?Ea își încleștă dinții din cauza durerii pe care i-o provoca banditul,dar izbuti să strige la rândul ei:
-Nu-i nimic,dragul meu.Nimic.Totul e-n regulă.Răpitorul își slăbi strânsoarea și ea îi strigă lui Scott:
-Tu cum te simți?
-Mi-e sete și vreau să merg la toaletă.
-Spune-i că nu mai e mult.Ea îi repetă mesajul fiului ei și,pentru moment,Scott păru mulțumit.Răpitorul îi lăsă pe ceilalți să o ia înainte,până când ultimul cal dispăru din raza lor vizuală și,strecurându-și o mână sub bărbia ei,îi răsuci fața spre el.
-Dacă vrei să găsești ceva tare și mortal,doamnă Price,aș fi bucuros să-ți îndrept mâna spre ceva la fel de tare și de încărcat ca pistolul.Dar cred că știi deja cât de tare e,pentru că ți-ai tot frecat fundulețul de mine în ultimele douăzeci de minute.Ochii lui se întunecară.
-Să nu mă mai subestimezi niciodată.Miranda își răsuci capul,trăgându-l din mâna lui și se întoarse,stând cu spatele rigid și drept ca un stâlp.Acea poziție își spuse repede cuvântul,căci nu trecu mult și începu să simtă o senzație arzătoare între omoplați.Deveni aproape insuportabilă până în amurg,când ieșiră din pădure,ajungând într-un luminiș de la poalele muntelui.
Câteva camionete erau parcate între un pârâu și un foc de tabără.În jur se aflau câ iva bărbați care,evident,le așteptau sosirea.Unul strigă ceva într-o limbă peț care Miranda nu o recunoscu,dar acest lucru nu o miră,căci nu se mai putea concentra decât asupra durerii pe care o simțea.Epuizarea o amețise.Situația căpătase un aspect cu totul ireal.Totul se limpezi însă,când bărbatul din spatele ei descălecă și o trase și pe ea după el.După toate acele ore în care călărise, pulpele îi tremurară acum din cauza efortului de a o susține.Picioarele îi erau amorțite:înainte să și le poată simți din nou,Scott se aruncă spre ea și îi înconjură pulpele cu brațele,cufundându-și fața în poala ei.Ea se lăsă atunci în genunchi în fața lui și îl îmbrățișă cu putere,lăsând lacrimile de bucurie să-i șiroiască pe obraji.Ajunseseră până acolo,fără să li se întâmple ceva grav.Era mulțumită și pentru atât.După ce statură îmbrățișați câteva clipe,îl îndepărtă puțin pe Scott și îl examină.Părea să nu aibă nimic,în afară de faptul că ochii îi erau roșii și umflați din cauza plânsului.Îl trase din nou la piept și îl strânse cu putere.
Prea curând,o umbră căzu peste ei și Miranda își ridică privirea.Răpitorul lor își scosese pardesiul,mănușile,centura cu pistolul și pălăria.Părul lui drept era la fel de negru ca întunericul care îi înconjura.Lumina focului arunca pe chipul lui umbre care îi scoteau în evidență unghiurile aspre ale feței,făcându-l să pară și mai sinistru.Acest lucru nu îl tulbură,însă,pe Scott,care,până să-și dea seama Miranda,se năpusti spre el lovindu-l în fluierul picioarelor cu adidașii și izbindu-l cu pumnii în pulpele tari.
-I-ai făcut rău lui mami.O să te bat.Ești un om rău.Te urăsc.O să te omor.S-o lași pe mami în pace.Vocea lui pițigăiată răsună foarte clar în aerul liniștit al serii.Miranda încercă să-l tragă pe Scott,dar bărbatul ridică mâna, oprind-o.Îndură atacul ineficient al copilului până când acesta rămase fără vlagă și izbucni din nou în plâns.Atunci,bărbatul îl luă de umeri și îi spuse:
-Ești foarte curajos.Vocea lui groasă și răsunătoare îl liniști pe Scott imediat.Cu ochii plini de lacrimi,Scott se uită la el.
-Hm?
-Ești foarte curajos,dacă ai vrut să te bați cu cineva mai puternic decât tine. Ceilalți din bandă se adunaseră în jurul lor,dar toată atenția bărbatului era îndreptată asupra băiatului.Se lăsă pe vine,privindu-1 în ochi.
-E foarte bine când un băiat își apără mama astfel.Scoase dintr-o teacă atașată la centură un cuțit,a cărui lamă era scurtă,dar suficient de periculoasă.Miranda rămase fără suflare.Omul azvârli în aer cuțitul,care se răsuci până când el îl prinse cu îndemânare de vârf,apoi i-l întinse lui Scott.
-Păstrează-l.Dacă îi voi face vreodată vreun rău mamei tale,mi-l poți înfige drept în inimă.Având o expresie serioasă,Scott luă cuțitul.În mod normal,pentru acceptarea unui cadou de la un străin ar fi trebuit să le ceară permisiunea părinților,dar acum,Scott,cu ochii ațintiți asupra bărbatului din fața lui,nu-i aruncă nici o privire Mirandei.Pentru a doua oară în după-amiaza aceea,fiul ei îl asculta pe omul acela,fără să-i ceară părerea mai întâi ei.Acest lucru o tulbura aproape la fel de mult ca situația primejdioasă în care se aflau.
Oare,acel așa-zis jefuitor de trenuri avea puteri supranaturale? Purtarea și vocea lui erau seducătoare.Ochii erau de un albastru neobișnuit,dar aveau ei cu adevărat puterea de a hipnotiza? Cei care îl însoțeau erau tovarășii lui întru nelegiuiri sau discipolii lui?Privi în jur.Își scoseseră măștile cu toții,ceea ce făcu ca un singur lucru să fie evident: toți erau indieni.Cel căruia i se spusese Ernie și alături de care călărise Scott,avea un păr lung și cărunt,împletit în două cozi,ascunse până atunci sub pălărie.Ochii lui erau mici,întunecați și înfundați în orbite; fața îi era cutată și ridată,dar nu avea nimic amenințător.
De fapt,Ernie zâmbi chiar când fiul ei își informă răpitorul:
-Numele meu e Scott Price.
-Încântat de cunoștință,Scott,spuse bărbatul și îi strânse mâna.Pe mine mă cheamă Hawk.
Hawk? N-am mai auzit de un asemenea nume până acum.Ești cowboy? Cei din jurul lor zâmbiră amuzați,dar el răspunse cât se poate de serios:
-Nu,nu sunt cowboy.
-Dar ești îmbrăcat ca un cowboy.Și ai și pistol.
-Nu în mod obișnuit.Numai astăzi.De fapt,sunt inginer.
Scott își scărpină obrazul murdar pe care lacrimile lăsaseră dâre.
-Ca acela din tren?
-Nu,nu așa.Inginer minier.
-Nu știu ce înseamnă asta.
-E puțin mai complicat.
-Hmm.Acum pot să merg la toaletă?
-Aici nu există toaletă.Nu-ți putem oferi decât pădurea.
-Nu-i nimic.Uneori,mama mă lasă să merg în pădure când suntem la picnicuri. Părea destul de liniștit,dar privi cu teamă zidul de întuneric ce se întindea dincolo de strălucirea focului.
-Ernie o să te însoțească,îl asigură Hawk apăsându-i umărul înainte să se îndrepte.Când o să te întorci,o să-ți dea să și bei ceva.
-Bine,mi-e și puțin foame.Ernie îi întinse mâna copilului,care i-o luă fără nici o ezitare.Se întoarseră și,împreună cu ceilalți,se îndreptară spre foc.Miranda dădu să-i urmeze,dar bărbatul al cărui nume era Hawk i se așeză în cale.
-Unde crezi că te duci?
-Să-mi țin fiul sub supraveghere.
-Fiul dumitale va fi în siguranță.
-Dă-te la o parte din calea mea.Dar el o apucă de brațe și o făcu să meargă cu spatele până se lovi de trunchiul unui copac.Hawk o urmă până când trupul îi fu lipit de al ei.Ochii lui de un albastru strălucitor îi examinară chipul,coborând apoi asupra gâtului și a sânilor ei.
-Fiul dumitale pare să creadă că meriți să se lupte pentru dumneata,spuse el și își coborî capul apropiindu-l de al ei.Așa e?

descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou