Pacepa redivivus sau Gura păcătosului adevăr grăiește

POLITICA și SERVICII SECRETE

Se zvonise, lunile trecute, ca fostul general al Securității romane, recrutat de serviciile secrete americane (într-un serial american de televiziune despre CIA, difuzat și la noi, numele sau era rostit cu satisfacție, printre performantele instituției), ar fi murit. Scriind prefața la cartea de convorbiri cu generalul Nicolae Plesita intitulata Ochii și urechile poporului, recent apărută, ma încerca regretul ca nu-l va avea printre cititori și pe celebrul autor al Orizonturilor roșii. Iată insa ca fostul general și actualul servant al CIA este viu și vorbește din nou, dându-ne chiar impresia ca îndeplinește misiunea de portavoce, din partea actualilor stăpâni, către poporul roman! Gazda este – firește – ziarul Ziua, condus de cineva aflat oarecum într-o condiție similara, chiar daca n-a deținut în Securitatea autohtona funcții și grade comparabile, ci doar cele bine știute acum.

Ce ne spune domnul Ion Mihai Pacepa în interviul acordat unui fost comunist reciclat, pe nume Cornel Dumitrescu? In orice caz cu mult mai mult decât sugerează titlul: „Plesita, o bruta securista”.

Cat de bruta a fost generalul Plesita în funcțiile îndeplinite, ramane sa se dumirească cititorii cărții proaspăt apărute, în care „cazul Pacepa”, văzut de preopinentul fostului coleg și superior în funcție, ocupa un loc de frunte. Ce a mai rămas nelămurit din „operațiile” puse în contul sau, va lamuri însuși domnul general Plesita, a cărui „idolatrizare în publicații din Romania” (aluzie evidenta la interviul subsemnatului din Lumea Magazin pe februarie 1999 și la serialul lui Viorel Patrichi, adunat acum în volumul citat) mi-o asum cu placere și chiar o continuu, în recenta prefața, intitulata: „Un instrument al interesului national: generalul Nicolae Plesita!” Ceea ce nu înseamnă ca ma alătur celor ce-l taxează pe generalul Pacepa drept trădător. Pentru subsemnatul este numai un banal transfug al unei instituții căreia cei ca dansul i-au fost aproape doua decenii stăpânii (primul deceniu chiar în mod absolut!), în calitate de garanți ai executării programului stalinist de exterminare a poporului roman.

Când „Epoca Nikolski” a fost înlocuită de – să-i zicem – „Epoca Plesita”, toți cei ce n-aveau alte legături cu noua orientare decât continuitatea în serviciu s-au văzut pusi în situația de a aștepta eliminarea lor sau de a-și găsi din vreme un plasament avantajos, în calitate de recruți ai serviciilor străine, pozând în torturați de conștiință și de iubirea pentru democrație și libertate. Cazul domnului Pacepa și al consângeanului domniei sale, Motu Haiduc, au fost cele mai spectaculoase și răsunătoare. Dar ei n-au trădat un neam căruia nu-i aparțineau și nici o tara, în care doar se născuseră prin accident biografic, ci numai o instituție, în care vântul batea altfel. Reacție normala și explicabila, cu nimic incriminabila. Încât nu cred ca generalul Plesita a crezut vreodată cu adevărat ca asemenea oameni merita efortul și onoarea unei execuții. Se vede limpede și din tonul adoptat când vorbește despre Pacepa, tratat de simplu „șobolan”.

Acestea fiind spuse, sa trecem la lucrurile cu adevărat semnificative și importante din acest interviu care – daca aparține într-adevăr unei (sau unor) „portavoce” – și oricum a fost publicat unde a fost publicat, merita toată atenția.

Sa începem cu subtitlurile, mult mai importante decât titlul, și singurele cu adevărat revelatoare. Ni se spune: „Romania și NATO sunt despărțite de o prăpastie. Faptul ca în Romania cei care au ajutat SUA în lupta împotriva comunismului continua sa fie etichetați <trădători> ilustrează, la Washington, prăpastia politica ce desparte și azi Romania de Statele Unite și de Alianță Atlantica”. Explicația cu „trădătorii” este ad usum delphini și arata cat de prosti suntem crezuți de către domnul Sorin Roșca Stănescu. Dar ca prăpastia exista, și ca tocmai în acest moment ni se amintește – pe aceasta cale – de existenta ei, sunt lucruri peste care nu se poate trece, mai ales când vin de la un agent CIA și pe canalul pe care ne vin.

Este, într-un fel, un gest de oarecare bunăvoință, de care n-au beneficiat la timpul lor nici Gheorghe I. Brătianu, nici Iuliu Maniu, nici unchiul meu Constantin C. Zamfirescu, fost delegat al PNL, împreună cu Bebé Brătianu, la discuțiile în vederea constituirii Blocului National Democrat (ultima ședință de constituire s-a ținut chiar în apartamentul sau, așa cum notează Ion Hudița în jurnalul publicat acum câțiva ani) și mort în 16 decembrie 1963 în pușcăria de la Botoșani, după cinci ani de temniță la Sighet, ca demnitar al guvernelor Sanatescu și Rădescu, în funcția de subsecretar de stat! Lor nu li s-a comunicat niciodată ce se hotărâse la Ialta, ci, dimpotrivă, au fost îndemnați sa aștepte, sa spere și sa lucreze pentru… Venirea americanilor. Speranța cu care s-au și dus pe lumea cealaltă.

Aveam intre 12 și 17 ani, din 1945 pana în mai 1950 (când în „noaptea neagra” toți foștii demnitari au fost ridicați și duși la Sighet), și în tot acest răstimp l-am auzit mereu pe unchiul meu, care venea de la Gh. I. Brătianu cu mesajul ca „in șase luni americanii vor fi aici! Brătianu a primit asigurare de la Ambasada!”

N-am crezut multa vreme posibila o asemenea ticăloșie, aceasta criminala dezinformare, pana ce domnul Mociony-Starcea, secretarul regelui Mihai I și unul dintre autorii morali ai actului de la 23 august 1944, a dat un interviu cineastului Tudor Caranfil, care a avut deosebita amabilitate (pentru care-i voi fi veșnic recunoscător) de a-mi îngădui sa copiez și sa folosesc casete pe care l-a înregistrat cu ani în urma, și de pe care am transcris și publicat următorul pasaj în prefața mea la cartea Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete românești de Cristian Troncota: „Toată chestia cu rezistenta n-am inventat-o eu. Americanii, CIA, prin Billy Hamilton și Thomas Holl – maiorul Thomas Holl – m-au sesizat, când am plecat de la Palat, și generalul Skyler la fel, spunându-mi: <Toți pregătesc. Noi vom fi în trei luni, în șase luni, noua luni, cel mult un an, în război cu Rusia. Pentru ca Rusia nu respecta deloc angajamentele de la Ialta și de la Potsdam, și rezultatul va fi ca vom fi siliți sa fim în război cu ei. Or, voi, care ati reușit lovitura contra nemților, de ce nu pregătiți ceva contra rușilor?! Maniu vorbește, Brătianu vorbește, dar nu fac nimic, și numai în Romania nu exista nici o rezistenta armata clara>„.

O rezistenta armata a existat, cum se știe. Exista informația (de verificat) și ca SUA ar fi parașutat, în munți, o echipa de partizani, având insa grija să-i anunțe pe sovietici unde anume vor debarca, astfel încât oamenii lui Nikolski au fost la posturi. Exista și informația (sau zvonul?) ca se pregătise totuși scoaterea lui Gh. I. Brătianu din tara, într-un avion ce urma sa aterizeze la Viena (cu mare greutate marele istoric fusese, pare-se, convins ca va fi mai folositor tarii în străinătate decât printr-o moarte în tara, oricât de eroica), dar în ultimul moment s-a aflat ca spionajul american deconspirase rușilor planul și s-a renunțat.

Sunt multe de spus despre istoria modului cum ne-au ajutat americanii sa luptam împotriva comunismului, domnule Pacepa! Istoria se cere, mai ales acum, revăzuta da capo. Mai ales acum, când suntem pregătiți – cu motivări în defavoarea noastră, sa rămânem în afara NATO și sa fim declarați noi autorii „prăpastiei” dintre Romania și NATO!

Dar prăpastia datează oficial chiar din ziua în care – cuceriți aproape în unanimitate pentru ideea primirii României – partenerii europeni ai Alianței Atlantice s-au văzut pusi, la Madrid, în fata vetoului american, anunțat de altfel de doamna Margaret Albright chiar de ziua națională a Rusiei, ca un fel de cadou făcut acesteia.

Personal, în virtutea experientei mele din adolescenta, a clasei mele sociale „burghezo-mosieresti” și a clasei politice căreia i-a aparținut răposatul meu unchi (ultimul președinte „in ilegalitate” al Partidului National Liberal, ales pe când era cu domiciliu forțat la Măzăreni – Bărăgan, înaintea celei de a doua arestări, fatale), știam ce va fi. Tocmai de aceea am publicat, în mai 1997, cartea A treia Europa – alternativa realista la iluziile sinucigașe, precum și un interviu în Jurnalul National, pe care ar merita să-l citească și procurorul nostru de azi, dl Pacepa!

Doi ani mai târziu, aflându-mă lângă fostul nostru însărcinat cu afaceri și ambasador la Tunis, în coloana ce manifesta împotriva bombardării Serbiei și Belgradului, Excelenta sa mi-a dezvăluit o informație ce nu-i fusese transmisa ca secret de stat și pe care am difuzat-o de doua ori în neuitatele „nopți cu Adrian Păunescu”, fara a fi dezmințit de cel care-mi îngăduise sa o aflu. O reproduc și aici, fiindcă – vorba latinilor – cele scrise raman: exact în seara în care s-au terminat discuțiile dintre președintele Bill Clinton, cu piciorul în ghips, ca generalul Stanculescu (dar „pe bune”), și președintele Federației Ruse, Boris Elțân, a fost vizitat la ambasada de ambasadorul Rusiei, care, fiindu-i prieten, l-a scos în curte după banalele conversații din clădire și i-a transmis: „Gelule, îți comunic, și nu ca prieten: Nu veți intra niciodată în NATO. S-a hotărât!” După care a plecat, uitându-se inca o data în jur.

Au urmat senzațională declarație a doamnei Albright, de ziua națională a Federației Ruse, și piciorul undeva primit de Romania la Madrid. După care, ca un fel de Mohamed al II-lea sau Sinan Pasa, primiti sărbătorește la Suceava ori București de Stefan cel Mare ori Mihai Voda Viteazul, Bill Clinton a fost primit de sosia hilara a lui Cuza Voda, dar nu în ipoteza absurda (imaginata mai înainte), ci în realitate, pentru cel mai penibil și umilitor spectacol din istoria României.

Aceasta este realitatea în privința „prăpastiei” dintre noi și NATO. Restul sunt vorbe. Unchiul meu și clasa lui politica au pierit pentru asemenea vorbe. Cine va mai face ca ei ca ei sa pățească!

În privința faptului ca primul invitat la București, după Revoluție, a fost ministrul de externe al URSS (la data aceea cu nimic scoborâta din rangul de superputere mondiala), și nu cel al Statelor Unite, ce gest mai firesc pentru omul care a respins, categoric și ironic, invitația de a invada Romania, precum Cehoslovacia în 1968? Am reprodus integral, în prefața mea la cartea generalului Plesita (sper sa nu mi se interpreteze gestul în mod negativ de editura), paginile din cartea în care se relatează acest episod, precum și replica superba a lui Eduard Sevardnadze, pentru care acesta ar merita un bulevard în București, precum generalul Pavel Kiseleff!

Atunci, în zilele fierbinți de după Revoluție, și chiar în timpul ei, ceea ce domina politica Occidentului fata de Romania era ideea dezmembrării ei, prin război civil și dubla invazie ungaro-sovietica. Planul a fost dejucat de Armata și de Securitatea romana, precum și de promptitudinea cu care noul responsabil al destinelor României, din fericire domnul Ion Iliescu și nu domnul Petre Roman (cerut imperativ de „Führerul” Silviu Brucan, daca generalul Plesita ne informează exact în cartea sa), a știut sa explice, la Moscova, „cine suntem și ce vrem!”

Invazia își cauta acoperirea ONU, dar la Consiliul de Securitate nu s-a putut lua o hotărâre, din cauza „protestului vehement al Chinei”, cum spune în memoriile sale fostul ministru de externe al Ungariei, Gyula Horn (am reprodus, traducerea germana și am dat traducerea în românește a pasajului respectiv în prefața la cartea generalului Plesita).

Faptul ca în prezent se pregătește, în Ungaria, cu concursul dlui Pacepa, un film impotrivalui Nicolae Ceaușescu (desigur, indirect, împotriva României lui Nicolae Ceaușescu, în care Pacepa et comp. N-au mai putut face legea) nu ne mira. După celebra opinca din 1919, istoria va retine replica data de conducătorul României lui Janos Kadar „într-un moment de iritațiune” (vorba lui Hașdeu): „Tovarășul Kadar, sa știți ca noi va putem organiza o primire sărbătorească pe peronul gării din Budapesta!”. Cine ar mai putea da, astăzi, o asemenea replica, în fruntea a ceea ce au mai lăsat exigentele „intrării în NATO” (la pastele cailor) din Armata Romana?

P. S. Într-o emisiune a lui Adrian Păunescu, maestrul moderator a amintit, cu domnul Adrian Severin de fata, care a confirmat, cum, la Bruxelles, „Europa” a cerut României declarație scrisa ca nu se va reuni niciodată cu Republica Moldova! Abilitatea diplomatica a celor doi a evitat o asemenea declarație scrisa, dar ea nu încetează a fi porunca UE pentru Romania. Din fericire, și de „Ue” începe sa ne despartă o prăpastie, mai mare chiar decât cea de NATO, așa încât mai sunt speranțe…