Pielea de Sagri (La Peau de chagrin, 1830)
Aa
CUPRINS:
I. TALISMANUL.
II. FEMEIA FĂRĂ INIMĂ.
III. AGONIA.
EPILOG.
TALISMANUL.
Într-o zi, pe la sfârșitul lui octombrie 1828[1], un tânăr intra la Palais-Royal[2] în momentul când se deschideau sălile de joc, conform legii ce oblăduește o patimă de pe urma căreia se storc atâtea impozite. Fără a sta pe gânduri, apucă pe scara ce ducea la tripoul cu numărul 36.
— Domnule, pălăria dumneavoastră, vă rog! Îi strigă cu o voce seacă și răstită un bătrânel palid, ghemuit în umbră, la garderobă, și care se ridică repede, arătând o față potrivită în totul cu făptura sa mârșavă.
De îndată ce pășești într-o casă de joc, legea începe prin a te despuia mai întâi de pălărie. Să fie oare, o parabolă evanghelică și providențială? Nu-i mai degrabă un mod de a încheia un contract drăcesc cu dumneata, cerându-ți un zălog oarecare? Este cumva un mijloc de a te obliga să păstrezi o atitudine respectuoasă față de cei care au să-ți câștige banii? Ori poate poliția, pitită prin toate cotloanele sociale, vrea să știe numele pălărierului dumitale, sau al dumitale, în cazul când l-ai avea înscris pe căptușeală? Sau, în sfârșit, pentru a-ți lua măsura craniului și a întocmi o statistică instructivă despre capacitatea cerebrală a jucătorilor? Asupra acestui punct, administrația păstrează o tăcere desăvârșită. Dar, e destul să fi făcut un singur pas spre masa verde pentru ca pălăria să nu-ți mai aparțină, așa cum nici dumneata însuți nu-ți mai aparții: ești pus la joc, dumneata, averea dumitale, pălăria, bastonul și paltonul dumitale. La plecare, JOCUL îți va demonstra, printr-o crudă ironie tradusă în fapt, că ți-a mai lăsat ceva, din moment ce ți se dau înapoi unele lucruri. Dacă ai avut însă o pălărie nouă, vei constata, pe pielea dumitale că trebuie să-ți faci un costum de jucător.
Mirarea manifestată de tânăr când primi o fișă numerotată în schimbul pălăriei lui, ale cărei margini erau din fericire puțin cam roase, dovedea cu prisosință că el avea un suflet nevinovat încă. Bătrânelul, mistuit desigur din fragedă tinerețe de văpaia plăcerilor vieții de jucător, îi aruncă o privire mohorâtă și fără căldură, în care un filosof ar fi văzut mizeriile spitalului, vagabondările oamenilor ruinați, procesele verbale a sumedenie de asfixii, condamnări la muncă silnică pe viață, surghiunuri în Guazacoalco. Omul acesta a cărui față albă, suptă, arăta că nu cunoștea altă hrană decât ciorbele vâscoase ale lui Darcet[3], constituia imaginea gălbejită a patimii redusă la cea mai simplă expresie a ei. În zbârciturile lui se citeau urme de vechi torturi, și probabil că își juca toată leafa nenorocită chiar în ziua când o primea. Întocmai ca gloabele asupra cărora loviturile de bici nu mai au nici un efect, nimic nu mai era în stare să-l facă să tresară; surdele gemete ale jucătorilor care ieșeau ruinați, blestemele lor mute, privirile lor năucite îl lăsau totdeauna rece. Era jocul încarnat. Dacă tânărul s-ar fi uitat mai cu luare aminte la acest jalnic cerber[4], poate că și-ar fi spus; „În inima asta nu se mai află decât o pereche de cărți de joc!” Dar necunoscutul nu luă în seamă această pildă vie pe care fără îndoială providența o așezase acolo, după cum tot ea a lăsat de strajă dezgustul la poarta fiecărui loc de pierzanie. El pătrunse cu îndrăzneală în sala unde sunetul aurului exercita o orbitoare putere de fascinație asupra simțurilor întărâtate de lăcomie. Acest tânăr era pesemne împins acolo de cea mai logică dintre elocventele fraze ale lui Jean-Jacques Rousseau, și al cărei trist înțeles sună cam așa: „Da, admit ca un om să se ducă la joc, însă tocmai atunci când între el și moarte nu mai vede altceva decât ultima lui para.”
Seara, în casele de joc nu stăruie decât o poezie vulgară, dar al cărei efect e asigurat, ca și acela al unei drame sângeroase. Sălile sunt ticsite de spectatori și de jucători, de bătrâni scăpătați care se târăsc până aici ca să se încălzească, de chipuri frământate, de orgii începute cu vin și pe cale de a se sfârși în Sena. Cu toate că patima e prezentă peste tot, numărul prea mare de actori te împiedică să privești în față demonul jocului. Seara de joc pare un adevărat fragment de „tutti” în care trupa întreagă țipă, în care fiecare instrument al orchestrei își modulează fraza lui. Puteți vedea acolo mulți oameni respectabili veniți să caute distracții și plătindu-le cum ar plăti plăcerea unui spectacol, a unei mese bune, sau așa cum s-ar duce într-o mansardă să cumpere cu un preț ieftin regrete usturătoare, pentru trei luni de zile. Vă dați însă seama cât delir și câtă îndârjire trebuie să fie în sufletul unui om care așteaptă cu nerăbdare deschiderea unui tripou?
Între jucătorul de dimineața și jucătorul de seara, există aceeași deosebire ca între un soț nepăsător și un îndrăgostit ce tremură sub fereastra iubitei lui. Abia spre dimineață își fac apariția patima fremătătoare și nevoia în toată groaznica ei realitate. Dar numai seara veți putea admira un jucător adevărat, un jucător care a uitat să mai mănânce să doarmă, să trăiască, să gândească, atât de mult îl sfâșie biciul patimii, atât de tare îl furnică, îl chinuie mâncărimea unei lovituri de trente-et-quarante[5]. În această oră blestemată veți întâlni ochi al căror calm te îngrozește, chipuri ce te fascinează, priviri ce întorc cărțile cu o expresie mistuitoare. De aceea, casele de joc nu par sublime decât la deschiderea ședințelor lor. Dacă Spania are luptele ei de tauri, dacă Roma și-a avut gladiatorii[6] ei, Parisul se mândrește cu al său Palais-Royal, ale cărui rulete ațâțătoare îți dau plăcutul prilej de a vedea cum curge sângele în valuri fără primejdia ca picioarele celor din sală să alunece vreodată din pricina asta. Încercați să aruncați o privire furișă asupra acestei arene, intrați! Ce goliciune! Pe pereții acoperiți cu un tapet soios până la înălțimea omului, nu se vede nici o imagine care să încânte sufletul. Nu se găsește nici măcar un cui pentru a ușura sinuciderea. Pardoseala e tocită, murdară. O masă lunguiață ocupă mijlocul sălii.
