[Scene din viata de provincie] Eugenie Grandet

1

Chipuri de burghezi

n provincie găsești uneori case a căror înfățișare inspiră o melancolie asemănătoare cu aceea pe care o stârnesc cele mai mohorâte mănăstiri, cele mai anoste câmpuri pline de mărăcini și de bălării sau cele mai triste ruine. Poate că în aceste case domnesc și tăcerea sihăstriilor, și ariditatea șesurilor pline de ciulini, și relicvele ruinelor. Viața și mișcarea sunt aici atât de liniștite, încât un străin le-ar crede nelocuite, dacă n-ar întâlni pe neașteptate privirea palidă și rece a unei persoane nemișcate, al cărei chip, pe jumătate monastic, apare deasupra pervazului ferestrei, la zgomotul făcut de pașii necunoscutului.

Același aer de melancolie îl are o locuință din Saumur, aflată la capătul străzii în pantă ce duce la castel, în partea de sus a orașului. Strada, acum puțin umblată, toridă vara, rece iarna, întunecoasă pe alocuri, se distinge prin sonoritatea pavajului mărunt cu pietriș, întotdeauna curat și uscat, prin îngustimea drumului întortocheat, prin liniștea caselor care fac parte din orașul vechi și pe care meterezele le domină. Locuințele de trei ori seculare sunt încă foarte solide, deși au fost construite din lemn, iar înfățișările lor felurite sporesc originalitatea care recomandă această parte a străvechiului Saumur atenției arheologilor și artiștilor. E greu să treci prin fața acestor case fără să admiri bârnele enorme, ale căror capete dăltuite întruchipează figuri ciudate și care încununează cu un basorelief negru parterul celor mai multe dintre ele. Ici, grinzile transversale sunt acoperite cu țigle și desenează linii albastre pe zidurile fragile ale unei locuințe terminate cu un acoperiș din paiantă, lăsat în jos din pricina anilor, a cărui șindrilă putrezită s-a îndoit în urma acțiunii alternative a ploii și a soarelui. Colo, zărești pervazuri uzate, înnegrite, ale căror delicate forme sculptate abia dacă se mai văd și care par prea ușoare pentru ghiveciul maroniu de argilă din care răsar garoafele sau trandafirii unei biete lucrătoare. Mai departe apar porțile împodobite de cuie enorme, unde geniul străbunilor noștri a trasat inscripții misterioase despre viața familiei, al căror sens nu-l vom desluși niciodată. Fie un protestant și-a marcat credința, fie un membru al Sfintei Ligi l-a blestemat pe Henric al IV-lea; un burghez și-a gravat însemnele propriei nobleți municipale, faima magistraturii sale uitate. Acolo se oglindește întreaga istorie a Franței!

Lângă șubreda casă cu pereții tencuiți grosolan, unde meșteșugarul și-a venerat rindeaua, se înalță reședința unui gentilom, unde, pe bolta în semicerc a porții din piatră, se văd încă unele vestigii ale blazonului său, distruse de diferitele revoluții care au agitat țara de la 1789.

Pe această stradă, parterele comerciale nu sunt nici prăvălii, nici magazine, iar cei care îndrăgesc Evul Mediu ar găsi atelierul părinților noștri în toată naiva lui simplitate. Aceste săli joase, care nu au nici vitrină, nici ceas, nici geamlâc, sunt adânci, întunecoase și lipsite de ornamente exterioare sau interioare. Ușa este formată din două părți pline, grosolan ferecate, partea de sus deschizându-se spre interior, iar cea de jos, prevăzută cu un clopoțel legat la un arc, mișcându-se într-un veșnic du-te-vino. Aerul și lumina zilei pătrund în acest fel de beci umed ori prin partea de sus a ușii, ori prin spațiul aflat între boltă, podea și zidul mic, înălțat cât să folosească de sprijin, în care sunt fixate obloane zdravene, îndepărtate dimineața și puse la loc seara, când sunt ferecate cu bare de fier prinse în șuruburi mari. Zidul respectiv folosește la prezentarea mărfurilor negustorului. Nicio înșelătorie. În funcție de natura comerțului, eșantioanele constau din două-trei putini pline cu sare și cu cod, din câteva valuri de pânză de corabie, parâme, obiecte din alamă atârnate de grinzile tavanului, cercuri de-a lungul pereților sau câteva cupoane de postav pe etajere. Intrați? O fată curată, plină de tinerețe, cu batic alb, cu brațele roșii, lasă lucrul de mână și-și cheamă tatăl sau mama, care vine și, cu nepăsare, amabilitate ori cu aroganță, după cum îi e felul, vă vinde marfă după cum doriți, de două parale sau de douăzeci de mii de franci. Veți vedea un negustor de doage așezat la ușă și care taie frunză la câini, flecărind cu un vecin; în aparență, are de vânzare doar scânduri proaste pentru rafturi de pus sticlele și două-trei grămezi de șipci, dar, în port, șantierul lui aprovizionează toți dogarii din Anjou. Știe aproape exact câte butoaie va da dacă recolta va fi bună; timpul însorit îi umple buzunarele, ploaia îl ruinează: într-o singură dimineață, butiile valorează unsprezece franci sau scad la șase livre. În acest ținut, ca în Touraine, instabilitatea vremii domină viața comercială. Podgorenii, proprietarii, negustorii de lemnărie, dogarii, hangiii, marinarii, toți pândesc o rază de soare; se culcă seara cu teama că a doua zi vor afla că a dat înghețul peste noapte; se tem de ploaie, de vânt, de secetă și vor apă, căldură, nori, după propria fantezie. Este o înfruntare permanentă între cer și interesele pământești! Barometrul aduce întristare, descrețește frunțile, înveselește rând pe rând chipurile. De la un capăt la celălalt al acestei străzi, fosta Stradă Mare din Saumur, cuvintele: „E o vreme de aur!” reprezintă o anumită cifră de la o poartă la alta. De aceea, fiecare îi răspunde vecinului: „Plouă cu ludovici!”, știind ce-i poate aduce o rază de soare sau o ploaie venită la momentul potrivit.

Sâmbăta, pe la amiază, vara, n-ai să capeți marfă nici de o para de la acești vajnici negustori. Fiecare are via lui, mica lui fermă și va petrece două zile la țară. Acolo, cum totul este prevăzut – cumpărarea, vânzarea, profitul –, comercianții pot să petreacă zece ore din douăsprezece în discuții plăcute, observații, comentarii, iscodiri permanente. O gospodină nu cumpără o potârniche fără ca vecinii să nu-l întrebe pe soț dacă a fost bine friptă. O tânără nu scoate capul pe fereastră fără să fie văzută de toți cei aflați în treabă pe acolo. Așadar, oamenii nu au gânduri ascunse, după cum casele impenetrabile, întunecoase și tăcute nu au mistere. Viața se desfășoară aproape întotdeauna în aer liber: familia se așază la poartă, acolo prânzește și acolo se ceartă. Nimeni nu trece pe stradă fără să nu fie cercetat. De aceea, pe vremuri, când un străin sosea într-un oraș de provincie, era luat în râs din poartă în poartă. Așa erau scornite tot felul de baliverne și apăruse porecla de maimuțăritori dată celor din Angers, pentru că toți locuitorii de acolo se remarcau în mod deosebit prin zeflemeli urbane.

Vetustele case boierești din orașul vechi sunt situate în partea de sus a acestei străzi, locuită pe vremuri de gentilomii din ținut. Casa plină de melancolie unde s-au derulat evenimentele acestei povești era tocmai una dintre aceste locuințe venerabile, rămase dintr-un secol în care lucrurile și oamenii aveau o simplitate pe care moravurile franceze o pierd pe zi ce trece. După ce străbați întortocherile acestui drum pitoresc, unde cea mai mică denivelare trezește amintiri, efectul general fiind cufundarea într-o visare involuntară, zărești un intrând destul de întunecos, în centrul căruia se ascunde poarta „casei domnului Grandet”. Dar nu e cu putință să-ți dai seama de înțelesul acestei expresii provinciale fără să cunoști biografia domnului Grandet.

Domnul Grandet se bucura la Saumur de o reputație ale cărei cauze și efecte nu vor fi înțelese pe de-a-ntregul de persoanele care n-au trăit cât de cât în provincie. Domnul Grandet – încă numit de unii moș Grandet, dar numărul acestor bătrâni scădea vădit – era, în 1789, un meșter dogar destul de înstărit, care știa să citească, să scrie și să socotească. Când Republica franceză a pus în vânzare, în regiunea Saumur, bunurile clerului, dogarul, atunci în vârstă de patruzeci de ani, tocmai se căsătorise cu fiica unui bogat negustor de cherestea. Grandet s-a dus cu banii lui și cu dota, două mii de ludovici de aur, la departament, unde, în schimbul a două sute de ludovici dubli oferiți de socrul lui republicanului înverșunat care supraveghea vânzarea domeniilor naționale, a obținut pentru un codru de pâine, legal dacă nu și legitim, cele mai frumoase vii din ținut, o veche abație și câteva ferme. Deoarece locuitorii din Saumur nu prea erau revoluționari, moș Grandet a fost considerat un ins îndrăzneț, un republican, un patriot, un om înclinat spre noile idei, în timp ce dogarul era doar înclinat spre vița-de-vie. A fost numit membru al administrației departamentului Saumur, iar influența lui împăciuitoare s-a făcut simțită politic și comercial. Politic, i-a protejat pe nobilii decăzuți din drepturi și a împiedicat din toată puterea vânzarea bunurilor emigranților; comercial, a furnizat armatelor republicane una sau două mii de butoaie de vin alb, plătit cu pășunile de toată frumusețea ale unei mănăstiri de maici, păstrate ca un ultim lot.

În timpul Consulatului, Grandet, devenit primar, a administrat cu înțelepciune, sporindu-și avuția. În timpul Imperiului, a devenit domnul Grandet. Napoleon nu-i suferea pe republicani: l-a înlocuit pe domnul Grandet, despre care se credea că purtase boneta roșie, cu un mare proprietar, un om cu particulă nobiliară, un viitor baron al Imperiului. Domnul Grandet a renunțat la onoarea de primar fără niciun regret. La inițiativa lui fuseseră făcute, în interesul orașului, drumuri trainice spre proprietățile sale. Deoarece casa și bunurile fuseseră trecute abil la cadastru, plătea impozite modice. După clasificarea diferitelor sale proprietăți, viile, grație unor îngrijiri constante, deveniseră „fruntea ținutului”, expresie tehnică prin care sunt desemnați podgorenii care produc vin de calitatea întâi. Ar fi putut să ceară Crucea Legiunii de Onoare. Clasificarea a avut loc în 1806. Domnul Grandet avea atunci cincizeci și șapte de ani, iar soția lui, în jur de treizeci și șase. Fiica, singură la părinți, rodul iubirii lor legitime, împlinise zece ani. Domnul Grandet, pe care Providența a vrut probabil să-l consoleze pentru dizgrația administrativă, i-a moștenit succesiv în acel an pe doamna de La Gaudinière, născută de La Bertellière, mama doamnei Grandet, apoi pe bătrânul domn de La Bertellière, tatăl defunctei, și, în sfârșit, pe doamna Gentillet, bunica dinspre mamă: trei moșteniri a căror importanță nu a fost cunoscută de nimeni. Zgârcenia acestor trei bătrâni era atât de mare, încât de mult timp adunau bani ca să-i poată contempla în taină. Bătrânul domn de La Bertellière numea plasarea banilor o adevărată risipă, considerându-se mult mai câștigat de contemplarea monedelor de aur decât de beneficiile cametei. Așadar, orașul Saumur a presupus valoare^ economiilor după veniturile aduse de bunurile deținute. Domnul Grandet a obținut atunci noul titlu de noblețe pe care mania noastră pentru egalitate nu-l va desființa niciodată: cel mai impozitat din ținut. Exploata o sută de pogoane de vie, care, în anii mănoși, îi aduceau șapte-opt sute de butoaie de vin. Deținea treisprezece ferme, o veche abație – unde, din economie, zidise[1] ferestrele, ogivele și vitraliile, ceea ce le-a conservat –, precum și o sută douăzeci și șapte de pogoane de pășuni, unde creșteau și-și îngroșau trunchiurile trei mii de plopi plantați în 1793. În sfârșit, casa în care locuia era a lui. Astfel i se putea stabili averea care se vedea cu ochiul liber. În privința capitalurilor, acestea se ridicau la o valoare pe care numai două persoane o puteau presupune în mod vag: una era domnul Cruchot, notarul însărcinat cu plasamentele cămătărești ale domnului Grandet, cealaltă, domnul des Grassins, cel mai bogat bancher din Saumur, la beneficiile căruia podgoreanul participa după bunul lui plac și neștiut de nimeni. Deși bătrânul Cruchot și domnul des Grassins erau înzestrați cu acea discreție profundă care aduce, în provincie, încredere și avere, amândoi manifestau public față de domnul Grandet un respect atât de mare, încât ceilalți puteau să estimeze mărimea capitalurilor fostului primar după importanța respectului plin de slugărnicie pe care i-l arătau. Toți oamenii din Saumur erau convinși că domnul Grandet avea o comoară aparte, o ascunzătoare plină cu ludovici, și că se deda în timpul nopții plăcerii inefabile pe care o trezește vederea unei cantități mari de bani de aur. Cărpănoșii aveau un fel de convingere în privința asta când îi vedeau ochii, care păreau să fi împrumutat nuanța metalului galben. Privirea unui om obișnuit să obțină din capitalurile lui un câștig enorm capătă obligatoriu, ca și cea a senzualului, a jucătorului sau a curtezanului, unele obișnuințe greu de definit, mișcări furișe, jinduitoare, misterioase, care nu le scapă semenilor. Acest limbaj secret formează într-un fel francmasoneria pasiunilor.

Așadar, domnul Grandet inspira stima plină de considerație la care avea dreptul un om care nu datora niciodată nimic nimănui. Vechi dogar, vechi podgorean, ghicea cu precizia unui astronom când trebuia să facă pentru recolta lui o mie de butoaie sau numai cinci sute; nu rata nicio învârteală, având întotdeauna butoaie de vânzare când butoiul valora mai mult decât marfa de adunat în el; putea să-și pună recolta în beciuri și să aștepte momentul să livreze butoiul cu două sute de franci, când micii proprietari îl dădeau pe-al lor cu cinci ludovici. Renumita lui recoltă din 1811, culeasă cu chibzuială și vândută cu încetul, îi adusese mai bine de două sute patruzeci de mii de livre. Financiar vorbind, domnul Grandet semăna cu tigrul și cu șarpele boa: știa să se culce, să se cuibărească, să-și privească fix mult timp prada și să sară asupra ei; apoi, deschidea gura pungii, vâra în ea o provizie de scuzi și se culca liniștit, asemenea șarpelui care digeră, nepăsător, rece și metodic.

Nimeni nu-l vedea trecând fără să încerce un sentiment de admirație, amestecat cu respect și cu teamă. Toți locuitorii din Saumur simțiseră pe pielea lor efectul ghearelor lui de oțel învelite în cumsecădenie. Unuia, maestrul Cruchot îi procurase banii necesari pentru cumpărarea unui domeniu, dar cerând unsprezece la sută; altuia, domnul des Grassins îi scontase polițele, dar cu o dobândă îngrozitoare. Puține erau zilele care treceau fără ca numele domnului Grandet să nu fie rostit în piață sau în discuțiile de seară din oraș. Pentru câteva persoane, averea bătrânului podgorean constituia motiv de mândrie patriotică. De aceea, mulți negustori, mulți hangii le spuneau străinilor cu o anumită mulțumire: „Domnule, avem la noi doi-trei milionari, dar domnul Grandet nu știe nici el câtă avuție are!” În 1816, cei mai iscusiți socotitori din Saumur estimau bunurile funciare ale podgoreanului la aproape patru milioane; dar, cum chiria medie plătită de fermieri trebuie să fi fost pe an, din 1793 și până în 1817, o sută de mii de franci din proprietăți, se putea presupune că poseda în bani o sumă aproape egală cu aceea a bunurilor imobile. De aceea, când, după o partidă de boston sau după vreo discuție despre vie, se vorbea despre domnul Grandet, oamenii destoinici spuneau:

— Moș Grandet?… Moș Grandet trebuie să aibă cinci-șase milioane.

— Sunteți mai iscusit decât mine, pentru că eu n-am putut să aflu niciodată totalul, răspundeau domnul Cruchot sau domnul des Grassins dacă auzeau astfel de vorbe.

Când se întâmpla ca vreun parizian să aducă vorba despre familia Rothschild sau despre domnul Laffitte, oamenii din Saumur întrebau dacă erau la fel de bogați ca domnul Grandet. Dacă parizianul le dădea, zâmbind, un răspuns disprețuitor, se uitau unul la altul, dând din cap neîncrezători. O avere atât de mare acoperea cu o mantie de aur toate acțiunile acestui om. Dacă, la început, unele particularități ale vieții sale stârniseră ridicolul și bătaia de joc, bătaia de joc și ridicolul erau acum răsuflate. În cele mai neînsemnate acțiuni, domnul Grandet avea de partea lui autoritatea lucrului judecat. Vorbele, hainele, gesturile, clipirea ochilor făceau legea în ținut, unde fiecare, după ce îl studiase așa cum un naturalist studiază efectele instinctului la animale, putuse să recunoască profunda și tăcuta înțelepciune a celor mai mici gesturi ale sale.

— Iarna va fi aspră, moș Grandet și-a pus mănușile îmblănite, spuneau oamenii. Trebuie să culegem viile.

— Moș Grandet ia mult lemn pentru doage, se va face vin, nu glumă, anul ăsta!

Domnul Grandet nu cumpăra nici carne, nici pâine. Fermierii îi aduceau săptămânal o provizie suficientă de claponi, pui, ouă, unt și grâu din rentă. Avea o moară, iar cel care o luase în arendă trebuia, în afara chiriei, să vină să ia o anumită cantitate de grâne și să-i aducă tărâțe și făină. Lungana Nanon, singura lui servitoare, deși nu mai era tânără, pregătea chiar ea, în fiecare sâmbătă, pâinea casei. Domnul Grandet aranjase cu zarzavagiii, arendașii lui, să-i aducă legume. Cât privește fructele, recolta atât de multe, încât vindea o mare parte la piață. Lemnul pentru foc era tăiat din gardurile vii sau luat din bătrânele trunchiuri de copaci pe jumătate putreziți, îndepărtați din împrejmuirile proprietăților, iar fermierii i-l aduceau la oraș făcut bucăți, i-l depozitau frumos în magazie și primeau în schimb mulțumirile lui. Singurele cheltuieli cunoscute erau pentru anafura, toaletele soției și ale fiicei sale, precum și pentru plata stranelor lor de la biserică; pentru iluminat, pentru plata lunganei Nanon și spoitul cratițelor ei; pentru achitarea impozitelor, a reparațiilor clădirilor sale și pentru cheltuiala cu exploatările. Avea șase sute de pogoane de pădure recent cumpărate, a căror supraveghere o lăsase în seama unui vecin, căruia îi promisese o recompensă. Numai după această achiziție începuse să mănânce vânat.

Felul de a fi al acestui om era foarte simplu. Vorbea puțin, în general, își exprima gândurile prin fraze scurte și grave, rostite cu un glas plin de blândețe. De la Revoluție, perioadă în care atrăsese privirile asupra lui, se bâlbâia într-un chip obositor îndată ce era nevoit să vorbească îndelung sau să susțină o discuție. Această bâiguială, incoerența vorbelor, năvala de cuvinte cu care își îneca gândul, absența aparentă de logică, atribuite unei lipse de educație, erau prefăcute și vor fi îndeajuns de explicate prin câteva evenimente ale acestei povestiri. De altfel, patru fraze, exacte ca niște formule algebrice, îi foloseau în mod obișnuit ca să cuprindă, să rezolve toate dificultățile vieții și ale negustoriei: „Nu știu”, „Nu pot”, „Nu vreau” și „O să vedem”. Nu spunea niciodată da sau nu și nu scria neam. Cineva îi vorbea? Asculta cu răceală, își ținea bărbia în mâna dreaptă, sprijinindu-și cotul drept pe dosul mâinii stângi, și își forma despre toată treaba o părere asupra căreia nu mai revenea. Chibzuia îndelung la cel mai neînsemnat târg. Când, după o târguiala iscusită, adversarul îi destăinuise secretul pretențiilor crezând că-l convinsese, el îi răspundea: „Nu pot să hotărăsc nimic fără s-o întreb pe nevastă-mea”.

Numai că aceasta, ținută de el într-o adevărată robie, era paravanul cel mai comod în afaceri. Grandet nu se ducea niciodată în vizită, nu voia nici să primească, nici să invite pe cineva la cină; nu stârnea niciodată zgomot și părea să economisească orice, chiar și mișcarea. Nu-i deranja cu nimic pe ceilalți, dintr-un respect constant față de proprietate. Totuși, în pofida blândeții vocii, a purtării precaute, ieșeau la iveală limbajul și apucăturile de dogar mai cu seamă când era acasă, unde se stăpânea mai puțin decât oriunde în altă parte. Fizic vorbind, Grandet avea aproape 1,62 m, era îndesat, spătos, cu pulpe groase, genunchi noduroși și umeri lați; avea fața rotundă, tăbăcită de vânt și de soare, ciupită de vărsat; bărbia era dreaptă, buzele nu prezentau nici cea mai mică sinuozitate, iar dinții erau albi; ochii aveau expresia calmă și ucigătoare pe care poporul o atribuie animalului fabulos numit vasilisc. Fruntea, plină de riduri transversale, nu era lipsită de protuberante semnificative; părul, gălbui, care începea să încărunțească, era „aur și argint”, spuneau câțiva tineri care nu cunoșteau gravitatea unei glume făcute pe seama domnului Grandet. Nasul, cu vârful gros, prezenta un fel de neg plin de vinișoare, despre care vulgul spunea, îndreptățit, că era plin de răutate. Acest chip indica o viclenie periculoasă, o probitate lipsită de căldură, egoismul unui om obișnuit să-și concentreze sentimentele în plăcerea avariției și asupra singurei ființe care însemna cu adevărat ceva pentru el, fiica, Eugénie, singura sa moștenitoare. De altfel, atitudinea, comportamentul, mersul, totul la el vădea acea încredere în sine pe care ți-o conferă reușita în tot ce ai întreprins. Așadar, în pofida unei comportări binevoitoare și molatice în aparență, domnul Grandet avea un caracter de fier. Întotdeauna era îmbrăcat în același fel: cine îl vedea azi îl vedea așa cum era din 1791. Pantofii grosolani se strângeau cu șireturi din piele, purta pe orice vreme ciorapi de lână, o pereche de pantaloni scurți din postav gros, maroniu, cu catarame din argint, o vestă de catifea cu dungi galbene și cafenii, încheiată până la gât, o haină maronie cu poale largi, o cravată neagră și o pălărie de quaker. Mănușile, la fel de solide precum cele ale jandarmilor, erau purtate douăzeci de luni și, ca să le păstreze curate, le așeza pe marginea pălăriei, în același loc, cu un gest metodic. În Saumur nu se cunoștea nimic mai mult despre acest personaj.

Numai șase locuitori ai orașului aveau dreptul să intre în această casă. Cel mai important dintre primii trei era nepotul domnului Cruchot. De când fusese numit președinte al Tribunalului de primă instanță din Saumur, acest tânăr adăugase numelui de Cruchot pe acela de Bonfons și se străduia să-l facă pe Bonfons s-o ia înaintea lui Cruchot. Semna deja C. De Bonfons. Avocatul atât de nesocotit încât să-l numească „domnule Cruchot” își dădea imediat seama la audiere de nesăbuința lui. Magistratul îi proteja pe cei care i se adresau cu „domnule președinte”, dar îi răsplătea cu cele mai amabile zâmbete pe lingușitorii care-i spuneau „domnule de Bonfons”. Domnul președinte avea treizeci și trei de ani și deținea domeniul Bonfons (Boni Fontis), care-i aducea o rentă de șapte mii de livre; aștepta să-și moștenească unchii, unul notar, celălalt fiind abatele Cruchot, membru al consiliului de canonici de la Saint-Martin-de-Tours, amândoi considerați destul de bogați. Acești trei Cruchot, susținuți de un mare număr de veri, aliați cu douăzeci de familii din oraș, formau un clan ca pe vremuri, la Florența, familia Medici; și, la fel ca familia Medici, familia Cruchot își avea Pazzi-i săi. Doamna des Grassins, mama unui fiu de douăzeci și trei de ani, o vizita stăruitor pe doamna Grandet, sperând să-l căsătorească pe dragul ei Adolphe cu domnișoara Eugénie. Domnul des Grassins, bancherul, favoriza energic manevrele soției prin servicii constante aduse în taină bătrânului avar și ajungea întotdeauna la timp pe câmpul de bătălie. Acești trei des Grassins aveau și ei susținătorii lor, veri și aliați credincioși. De partea familiei Cruchot, abatele, un Talleyrand al familiei, puternic susținut de fratele lui, notarul, își disputa cu strășnicie terenul cu soția bancherului și ținea să rezerve bogata moștenire nepotului său, președintele. Această luptă secretă între familia Cruchot și familia des Grassins, al cărei preț era mâna tinerei Eugénie Grandet, devenise o preocupare pătimașă a diferitelor grupuri din Saumur. Domnișoara Grandet se va căsători cu domnul președinte sau cu domnul Adolphe des Grassins? La această întrebare, unii răspundeau că domnul Grandet nu-și va da fiica nici unuia, nici altuia. Fostul dogar, ros de ambiție, căuta, se spunea, un ginere pair al Franței, care, pentru o rentă de trei sute de mii de livre, ar fi acceptat toate butoaiele trecute, prezente și viitoare ale familiei Grandet. Alții susțineau că domnul și doamna des Grassins erau nobili, foarte bogați, că Adolphe era băiat arătos și că, doar dacă nu cumva aveau un nepot de papă în mânecă, o alianță atât de convenabilă ar fi trebuit să mulțumească niște oameni simpli, pe unul ca el, pe care tot Saumurul îl văzuse cu rindeaua în mână, și mai purtase și bonetă roșie! Cei mai cu judecată atrăgeau atenția că domnul Cruchot de Bonfons intra oricând în casă, în timp ce rivalul lui era primit doar duminica. Primii susțineau că doamna des Grassins, mai intimă cu femeile din casa Grandet decât familia Cruchot, le putea insufla unele idei care, mai devreme sau mai târziu, o vor ajuta să reușească. Ceilalți răspundeau că abatele Cruchot era omul cel mai insinuant din lume și că, fiind vorba despre o înfruntare între o față bisericească și o femeie, partida era egală.

— Sunt taman pe taman!, se pronunțase un om de duh din Saumur.

Bătrânii din ținut, care știau mai multe, pretindeau că Grandet și ai lui erau mult prea abili ca să lase bunurile să părăsească familia, așa că domnișoara Eugénie Grandet de la Saumur va fi căsătorită cu fiul domnului Grandet de la Paris, un bogat angrosist de vinuri. La asta, tabăra Cruchot și tabăra Grassins răspundeau:

— Întâi că frații nu s-au văzut de două ori în treizeci de ani. Apoi, domnul Grandet de la Paris are pretenții mari pentru fiul lui. E primarul unui arondisment, deputat, colonel în garda națională, judecător la tribunalul de comerț; îl reneagă pe Grandet de la Saumur și are pretenția să se înrudească cu vreo familie ducală, prin bunăvoința lui Napoleon.

Dar câte nu se spuneau pe seama unei moștenitoare despre care se vorbea pe o rază de douăzeci de leghe și până și în diligentele de la Angers la Blois!

La începutul anului 1818, tabăra Cruchot a obținut un avantaj important asupra taberei Grassins. Domeniul Froidfond, remarcabil prin parcul, castelul admirabil, fermele, râul, iazurile și pădurile sale, valorând trei milioane, a fost pus în vânzare de tânărul marchiz de Froidfond, nevoit să facă rost de bani. Notarul Cruchot, președintele Cruchot, abatele Cruchot, ajutați de susținătorii lor, au reușit să împiedice vânzarea în loturi mici. Notarul a încheiat cu tânărul o înțelegere de milioane! L-a convins că vor avea loc multe procese cu beneficiarii bunurilor adjudecate până când își va primi banii pentru loturi și că era mai bine să-i vândă totul domnului Grandet, om solvabil și în stare să plătească domeniul în bani peșin. Falnicul marchizat de Froidfond a fost îndrumat atunci spre esofagul domnului Grandet care, spre uimirea orașului Saumur, i-a plătit, prin scont, după îndeplinirea formalităților. Această tranzacție a avut mare răsunet la Nantes și la Orléans. Domnul Grandet, profitând de întoarcerea unei șarete, se duse să-și vadă castelul. După ce aruncase asupra proprietății o privire de stăpân, se întorsese la Saumur sigur că-și plasase fondurile cu un câștig de cinci la sută și inspirat de un gând măreț: să sporească marchizatul de Froidfond, adăugându-i toate bunurile sale. Apoi, ca să-și umple din nou casa de bani aproape golită, hotărî să-și taie toate pădurile și să-și exploateze plopii de pe pășuni.

Acum este ușor de înțeles valoarea expresiei: „casa domnului Grandet” – acea casă ternă, rece, tăcută, situată în partea de sus a orașului, adăpostită de ruinele meterezelor. Cei doi stâlpi și bolta, care formau deschizătura porții, fuseseră, ca și casa, construiți din tuf calcaros, piatră albă specifică litoralului Loarei, atât de moale încât durata ei medie abia dacă este de două sute de ani. Numeroasele găuri inegale, pe care intemperiile le săpaseră în mod bizar, le dădeau bolții și stâlpilor aspectul pietrelor vermiculare ale arhitecturii franceze și o oarecare asemănare cu poarta mare a unei temnițe. Deasupra arcului de boltă trona un basorelief lung, din piatră dură sculptată, reprezentând cele patru anotimpuri, figuri roase deja și înnegrite de vreme. Acest basorelief avea deasupra o plintă ieșită în afară, pe care se înălța o vegetație spontană: parachernițe galbene, volbure, poala-rândunicii, pătlagină și un cireș mic, destul de înalt deja. Poarta, din stejar masiv, maronie, uscată, crăpată peste tot, șubredă în aparență, era solid menținută de un sistem de șuruburi mari, aranjați în desene simetrice. Un grilaj pătrat, mic, dar cu bare dese și înroșite de rugină, ocupa mijlocul portiței care se deschidea în poarta mare și servea, ca să spunem așa, ca bază unui ciocan prins de ea cu un inel, care lovea în capul schimonosit al unui piron. Acest ciocan prelung, de genul celor pe care strămoșii noștri îl numeau jacquemart, semăna cu un mare semn de exclamare; dacă l-ar fi examinat cu atenție, un arheolog ar fi găsit la el unele indicii ale figurii esențiale de bufon pe care o reprezenta pe vremuri, ștearsă acum de o lungă întrebuințare. Prin micul grilaj, destinat recunoașterii prietenilor în timpul războaielor civile, curioșii puteau să zărească, în adâncul unei bolți întunecoase și verzui, câteva trepte tocite care duceau la o grădiniță mărginită pitoresc de ziduri groase, umede, pline de prelingeri de apă și de tufe de arbuști pricăjiți. Aceste ziduri erau cele ale meterezelor, pe care se înălțau grădinile câtorva locuințe vecine.

La parterul casei, încăperea cea mai mare era o sală, a cărei intrare se afla sub bolta porții mari. Puține persoane cunosc importanța unei săli în orășelele din Anjou, Touraine și Berry. Sala este totodată anticameră, salon, birou, budoar, sufragerie; este scena vieții casnice, căminul comun; acolo venea de două ori pe an frizerul cartierului ca să-l tundă pe domnul Grandet; acolo intrau fermierii, preotul, subprefectul, ajutorul morarului. Această încăpere, cu cele două ferestre care dădeau spre stradă, avea pe jos dușumele; panouri cenușii, cu muluri antice, o lambrisau de sus și până jos; tavanul era format din grinzi aparente, vopsite tot în cenușiu, spațiul dintre ele fiind umplut cu mortar din nisip și var, amestecat cu câlți, care se îngălbenise. O pendulă veche, din cupru încrustat cu arabescuri de baga, împodobea placa de deasupra șemineului din piatră albă, prost sculptată, pe care se afla o oglindă verzuie, ale cărei margini, tăiate oblic ca să-i arate grosimea, reflectau o rază de lumină de-a lungul unei tăblii gotice din oțel încrustat cu firișoare de metal prețios. Cele două candelabre de aramă aurită, care împodobeau fiecare dintre colțurile șemineului, puteau fi folosite în două feluri: scoțând trandafirii care le serveau ca talgere pentru picăturile de ceară, brațul principal se adapta la un piedestal de marmură albăstruie, cu incrustații vechi de aramă, acest piedestal formând un sfeșnic pentru zilele obișnuite. Scaunele de modă veche erau împodobite cu tapițerii ilustrând fabulele lui La Fontaine, dar trebuia să știi asta ca să recunoști subiectele, deoarece culorile stinse și figurile pline de cârpituri se deslușeau cu greu. În cele patru colțuri ale acestei săli se găseau colțare, un fel de bufete terminate cu etajere slinoase. O veche masă de joc, acoperită cu o marchetărie în forma unei table de șah, era așezată în spațiul dintre ferestre. Deasupra acestei mese se afla un barometru oval, cu margine neagră, ornat cu motive decorative imitând panglici înnodate din lemn aurit, unde muștele își făcuseră de cap atât de nerușinat, încât poleiala abia se mai zărea. Pe peretele opus șemineului, două portrete în pastel erau menite să-i reprezinte pe bunicul doamnei Grandet, bătrânul domn de La Bertellière, în uniformă de locotenent al gărzilor franceze, și pe răposata doamnă Gentillet, îmbrăcată în păstoriță. Cele două ferestre erau acoperite cu perdele din mătase groasă de culoare roșie, ridicate de șnururi de mătase cu ciucuri. Această decorare luxoasă, care se potrivea atât de puțin cu obiceiurile lui Grandet, existase la cumpărarea casei, ca și rama gotică, pendula, mobila tapițată și colțarele din lemn de trandafir. Lângă fereastra cea mai apropiată de ușă se găsea un scaun din pai, cu picioarele fixate pe tălpici, ca s-o ridice pe doamna Grandet la o înălțime care să-i permită să vadă trecătorii. O masă din lemn de cireș decolorat pentru lucrul de mână ocupa spațiul din fața ferestrei, foarte aproape fiind așezat micul fotoliu al tinerei Eugénie Grandet.

De cincisprezece ani, toate zilele mamei și ale fiicei se scurseseră tihnite în acel loc, într-o muncă permanentă, începând din luna aprilie până în luna noiembrie. În prima zi din această ultimă lună, puteau să-și ocupe locul de iarnă, în fața căminului. Numai în ziua aceea îngăduia Grandet aprinderea focului în sală, poruncind să fie stins pe 31 martie, fără să ia în seamă nici primele zile friguroase de primăvară, nici pe cele de toamnă. O cutie cu jar de la focul din bucătărie, pe care lungana Nanon îl obținea dând dovadă de o mare ingeniozitate, le ajuta pe doamna și pe domnișoara Grandet să suporte diminețile și serile mai reci din lunile aprilie și octombrie. Mama și fiica întrețineau toată lenjeria casei și-și foloseau cu atâta conștiinciozitate zilele cu această adevărată muncă de lucrătoare, încât, dacă Eugénie voia să-i brodeze un guleraș mamei sale, era nevoită s-o facă în orele ei de somn, înșelându-și tatăl ca să poată avea lumină. Avarul împărțea de mult timp lumânări numărate fiicei sale și lunganei Nanon, așa cum împărțea dimineața pâinea și tot ce era necesar consumului zilnic. Lungana Nanon era, poate, singura ființă omenească în stare să accepte tirania stăpânului. Întreg orașul îi invidia pentru ea pe domnul și pe doamna Grandet. Lungana Nanon, numită așa din pricina înălțimii cam de 1,70 m, muncea la Grandet de treizeci și cinci de ani. Deși primea drept plată numai șaizeci de livre, era considerată una dintre cele mai bogate slujnice din Saumur. Acești bani, strânși de treizeci și cinci de ani, îi îngăduiseră să plaseze recent patru mii de livre ca rentă viageră la maestrul Cruchot. Acest rezultat al unor lungi și persistente economisiri ale lunganei Nanon a părut enorm. Servitoarele, văzând că biata sexagenară își asigurase bătrânețea, erau invidioase, fără să se gândească cu câtă trudă fusese adunat fiecare bănuț. La vârsta de douăzeci și doi de ani, biata fată nu putuse intra la nimeni, într-atât de respingătoare era. Cu siguranță, această părere era foarte nedreaptă: chipul i-ar fi fost mult admirat dacă ar fi aparținut unui grenadier din gardă, dar, după cum se spune, în toate trebuie să fie o potriveală! Obligată să părăsească o fermă care arsese, unde păzea vacile, venise la Saumur, unde căutase de lucru, însuflețită de acel curaj robust care nu se dă în lături de la nimic.

Pe atunci, moș Grandet își pusese în gând să-și ia nevastă și voia deja să-și organizeze gospodăria. O văzuse pe această tânără respinsă de toți. Cântărindu-i forța fizică în calitatea lui de dogar, ghici câștigul pe care l-ar putea avea de pe urma unei femei care arăta ca un adevărat Hercule, care stătea zdravăn pe picioare ca un stejar de șaizeci de ani prins în rădăcinile lui, cu șolduri puternice, spatele lat, mâini de căruțaș și o onestitate solidă, după cum era și virtutea ei neștirbită. Nici negii care ornau acea față marțială, nici tenul cărămiziu, nici brațele vânjoase, nici veșmintele zdrențuite ale lui Nanon nu-l înspăimântaseră pe dogar, care avea încă vârsta la care te lași impresionat. Atunci, o îmbrăcă, o încălță și o hrăni pe biata fată, îi dădu o plată și o folosi la treburile casei, fără să se răstească prea mult la ea. Văzându-se primită astfel, lungana Nanon plânsese de bucurie pe ascuns și se atașase sincer de dogar, care, de altfel, o exploata ca în feudalism.

Nanon făcea tot: gătea, spăla rufele, clătea rufăria în apa Loarei și o aducea înapoi în cârcă; se scula cum se lumina de ziuă și se culca târziu; le făcea mâncare tuturor culegătorilor în timpul recoltării viilor, îi supraveghea pe cei care strângeau ciorchinii rămași după cules; apăra, ca un câine credincios, bunurile stăpânului ei; în sfârșit, având o încredere oarbă în el, se supunea, fără să cârtească, celor mai ciudate fantezii ale lui Grandet. În faimosul an 1811, a cărui recoltă a cerut strădanii nespus de mari, după douăzeci de ani de slujire, Grandet hotărî să-i ofere lui Nanon vechiul lui ceas, singurul dar pe care-l primise vreodată de la el. Deși îi dădea pantofii lui vechi (putea să-i încalțe), e cu neputință de considerat profitul trimestrial al încălțărilor lui Grandet ca un cadou, pentru că erau foarte uzați. Necesitatea o făcea pe această biată fată atât de zgârcită, încât Grandet ajunsese în cele din urmă să țină la ea așa cum ții la un câine, iar Nanon îi dăduse voie să-i pună la gât o zgardă cu țepi, cărora nu le mai simțea înțepăturile. Dacă Grandet împărțea pâinea cu prea multă zgârcenie, Nanon nu se plângea; participa cu veselie la profiturile igienice pe care le asigura regimul sever al casei, unde nimeni nu era bolnav vreodată. Apoi, Nanon făcea parte din familie: râdea când râdea Grandet, se întrista, dârdâia de frig, se încălzea, muncea cot la cot cu el. Câte compensații plăcute îi oferea această egalitate! Stăpânul n-o mustrase niciodată pe slujnică pentru ciorchinele, prunele sau piersicile mâncate sub pom.

— Haide, ospătează-te în voie, Nanon!, îi spunea el în anii când crengile se aplecau până la pământ de greutatea fructelor, pe care fermierii erau obligați să le dea la porci.

Pentru o fată de la țară, care în tinerețea ei nu avusese parte decât de bruftuluieli, pentru o sărmană primită din milă, râsul ambiguu al lui Grandet era o adevărată rază de soare. De altfel, în inima simplă și în mintea îngustă a slujnicei, nu puteau stărui decât un sentiment și-un gând. De treizeci și cinci de ani se revedea întruna ajungând în fața șantierului lui moș Grandet cu picioarele goale, cu hainele zdrențuite, și-l auzea pe dogar întrebând-o:

— Ce vrei, drăguțo?

Iar recunoștința ei era la fel de mare ca în prima zi. Uneori, Grandet, gândindu-se că acea biată creatură nu auzise vreodată nici cel mai mic cuvânt măgulitor, că nu avea habar de niciunul dintre sentimentele plăcute pe care le inspiră femeia și că ar fi putut să apară într-o zi în fața lui Dumnezeu mai curată decât era Fecioara Maria, cuprins de milă, exclama, privind-o:

— Biata Nanon!

Cuvintele lui erau urmate întotdeauna de o privire greu de definit, pe care i-o arunca bătrâna slujnică. Aceste vorbe, rostite din când în când, formau de mult timp un lanț de prietenie neîntrerupt, la care fiecare exclamație adăuga o nouă verigă. Această milă, care-și găsise locul în inima lui Grandet și era acceptată cu mare plăcere de biata fată bătrână, avea ceva oribil. Această milă atroce de cărpănos, care-i trezea o mare mulțumire bătrânului dogar, era pentru Nanon porția de fericire. Oricine ar fi spus la fel: „Biata Nanon!” Dumnezeu își va recunoaște îngerii după modulația plăcută a vocii și după regretele lor tainice.

Existau la Saumur multe gospodării unde servitoarele erau mai bine tratate, dar stăpânii nu se bucurau de nicio manifestare de mulțumire din partea lor. De aici și vorbele: „Ce-i fac acești Grandet lunganei de Nanon de le este atât de atașată? Ar sări și-n foc pentru ei!”

Bucătăria, ale cărei ferestre cu grilaj dădeau în curte, era întotdeauna curată, totul frumos rânduit, rece, o adevărată bucătărie de om zgârcit, unde nimic nu trebuia să se piardă. După ce spăla vasele, strângea resturile de la masă și stingea focul, Nanon părăsea bucătăria, despărțită de sală de un culoar, și venea să toarcă cânepă lângă stăpânele ei. Seara, o singură lumânare era de ajuns pentru întreaga familie. Slujnica dormea în fundul acestui culoar, într-o cămăruță luminată de o ferestruică cu gratii, care dădea spre casa vecină. Sănătatea robustă îi îngăduia să locuiască fără consecințe supărătoare în acel soi de bortă, de unde putea să audă cel mai mic zgomot, grație liniștii profunde care domnea în casă ziua și noaptea. Trebuia, asemenea unui câine de pază, să doarmă iepurește și să se odihnească stând de veghe.

Descrierea celorlalte părți ale locuinței se va face în strânsă legătură cu evenimentele acestei povestiri, dar schița sălii, unde strălucea luxul acelei gospodării, ne poate face să bănuim dinainte goliciunea etajelor.

În anul 1819, pe la mijlocul lunii noiembrie, spre seară, lungana Nanon aprinse focul pentru prima dată. Toamna fusese foarte frumoasă. Ziua aceea era una de sărbătoare bine cunoscută de tabăra Cruchot și de tabăra Grassins. Astfel, cei șase potrivnici se pregăteau să vină înarmați până în dinți, urmând să se întâlnească în sală și să se întreacă în dovezi de prietenie. Dimineața, întregul Saumur le văzuse pe doamna și pe domnișoara Grandet, însoțite de Nanon, ducându-se la biserica parohială, să asiste la slujbă și fiecare își amintise că în acea zi era aniversarea nașterii domnișoarei Eugénie. De aceea, calculând ora la care masa de seară trebuia să se sfârșească, notarul Cruchot, abatele Cruchot și domnul C. De Bonfons s-au grăbit să sosească înaintea familiei des Grassins, ca s-o sărbătorească pe domnișoara Grandet. Toți trei aduceau buchete enorme de flori, culese din micile lor sere. Cozile florilor pe care președintele voia să le ofere erau înfășurate în mod ingenios cu o panglică de satin alb, ornată cu franjuri aurii.

Încă de dimineața, domnul Grandet, după cum îi era obiceiul în ziua memorabilă a nașterii și în cea a onomasticii tinerei Eugénie, venise înainte ca ea să se dea jos din pat și-i oferise cu solemnitate darul lui părintesc, care consta, de treisprezece ani încoace, într-o monedă de aur de colecție. Doamna Grandet îi dăruia în mod obișnuit fiicei sale o rochie de iarnă sau de vară, după împrejurare. Cele două rochii și monedele de aur, pe care le primea de Anul Nou și la aniversarea tatălui ei, formau un mic venit de aproape o sută de scuzi, iar lui Grandet îi plăcea s-o vadă cum îi strânge, într-un fel, asta însemna să-și pună banii dintr-un buzunar în altul și, ca să zicem așa, să educe în mod minuțios avariția moștenitoarei sale, căreia îi cerea uneori să-i dea socoteală de avutul ei, sporit mai de mult de rudele din familia La Bertellière, spunându-i:

— Va fi cadoul tău de nuntă!

Un astfel de cadou este un obicei străvechi, care se mai practică și se păstrează cu sfințenie în câteva ținuturi situate în centrul Franței. În Berry, în Anjou, când o tânără se căsătorește, familia ei sau cea a soțului trebuie să-i dăruiască o pungă în care se găsesc, în funcție de avere, douăsprezece monede sau douăsprezece duzini de monede sau o sută de duzini de monede de aur sau de argint. Cea mai săracă ciobăniță nu s-ar mărita fără darul ei de nuntă, chiar dacă ar fi vorba despre câțiva gologani amărâți de aramă. Se mai vorbește și acum la Issoudun despre un dar de nuntă oferit unei moștenitoare bogate: o sută patruzeci și patru de portugheze[2]de aur. Papa Clement al VII-lea, unchiul Caterinei de Medici, i-a dăruit, căsătorind-o cu Henric al II-lea, o duzină de medalii de aur străvechi, de cea mai mare valoare. În timpul mesei, tatăl, foarte bucuros s-o vadă pe Eugénie a lui mai frumoasă în rochia nouă, exclamase:

— Azi e ziua lui Eugénie, așa că facem focul! Să fie cu noroc!

— Domnișoara o să se căsătorească anul ăsta, mai mult ca sigur, zise lungana Nanon, luând de pe masă resturile unei fripturi de gâscă, fazanul dogarilor.

— Nu văd nicio partidă pentru ea la Saumur, răspunse doamna Grandet, privindu-și soțul cu un aer timid care, având în vedere vârsta, vădea întreaga robie conjugală sub care gemea biata femeie.

Grandet se uită cu luare aminte la fiica lui și exclamă voios:

— Copila împlinește azi douăzeci și trei de ani, va trebui să ne ocupăm de ea!

Eugénie și mama ei se priviră în tăcere, cu subînțeles.

Doamna Grandet era o femeie uscățivă, galbenă ca o gutuie, neîndemânatică, înceată; una dintre acele femei care par făcute anume ca să fie tiranizate. Era ciolănoasă, cu un nas mare, o frunte lată, ochi mari și, la prima vedere, semăna vag cu acele fructe acoperite de puf care nu mai au nici gust, nici zeamă. Avea dinții negri și rari, gura ridată și bărbia ascuțită. Era însă o femeie de toată isprava, o adevărată La Bertellière. Abatele Cruchot știa să găsească ocazii de a-i spune că nu arătase rău deloc, iar ea îl credea.

O blândețe angelică, o resemnare de insectă chinuită de copii, o pioșenie rară, o constanță sufletească neștirbită, o inimă bună, toate făceau să fie compătimită și respectată de toți. Soțul nu-i dădea niciodată mai mult de șase franci o dată pentru micile cheltuieli. Deși ridicolă în aparență, această femeie care, prin zestre și moșteniri, îi adusese lui moș Grandet mai bine de trei sute de mii de franci, se simțise întotdeauna atât de profund umilită de o dependență și de o robie contra cărora blândețea ei sufletească o împiedica să se revolte, încât nu ceruse niciodată un bănuț, nici nu făcuse vreo observație în privința actelor pe care notarul Cruchot i le prezenta la semnat. Această mândrie prostească și tainică, această noblețe sufletească permanent desconsiderată și rănită de Grandet domina comportarea acestei femei. Doamna Grandet îmbrăca întotdeauna o rochie din mătase naturală, verzuie, pe care se obișnuise s-o facă să țină aproape un an; purta o basma din stambă albă, o pălărie de pai cusută și păstra aproape întotdeauna un șorț de tafta neagră. Ieșind mai rar din casă, își uza puțin pantofii. În sfârșit, nu dorea niciodată ceva pentru ea. De aceea, Grandet, cuprins uneori de remușcare gândindu-se la cât timp trecuse de când îi dăduse șase franci soției, stipula întotdeauna gratificații pecuniare pentru ea în actul de vânzare anuală a recoltelor. Cei patru-cinci ludovici oferiți de olandezul sau de belgianul care achiziționa recolta Grandet formau cel mai sigur venit anual al doamnei Grandet. Dar, după ce primea cei cinci ludovici, soțul ei îi spunea deseori, ca și cum ar fi avut pungă comună:

— N-ai să-mi împrumuți câțiva gologani?

Iar biata femeie, fericită să poată face ceva pentru un om pe care duhovnicul i-l înfățișa ca fiind domnul și stăpânul ei, îi înapoia, în cursul iernii, câțiva scuzi din banii gratificațiilor. Când Grandet scotea din buzunar moneda de o sută de bani alocată lunar micilor cheltuieli – ață, ace, toaleta fiicei sale –, nu scăpa niciodată ocazia, după ce-și încheia buzunarul de la vestă, să-i spună soției sale:

— Mamă, vrei și tu ceva?

— Dragul meu, vom vedea, răspundea doamna Grandet, însuflețită de un sentiment de demnitate maternă.

Devotament sublim, dar irosit! Grandet se credea foarte generos cu soția lui. Filosofii care întâlnesc persoane precum Nanon, doamna Grandet și Eugénie nu au oare dreptul să considere că ironia constituie fondul caracterului Providenței?

După această masă, la care, pentru prima dată, se vorbise despre căsătoria tinerei Eugénie, Nanon aduse o sticlă de lichior de coacăze din camera domnului Grandet și puțin lipsi să nu cadă coborând scara.

— Prostănacă ce ești!, îi spuse stăpânul. Cazi și tu de-a-npicioarelea?

— Domnule, e de la treapta de la scară, care nu mai ține.

— Are dreptate, interveni doamna Grandet. Ar fi trebuit să pui s-o repare de mai de mult. Eugénie era să-și scrântească ieri piciorul.

— Uite!, îi zise Grandet lui Nanon, văzând-o foarte palidă. Dacă tot e ziua de naștere a fetei și era să cazi, bea un păhărel de lichior ca să-ți vină inima la loc!

— Zău că-l merit!, răspunse Nanon. Alții ar fi spart sticla, dar mi-aș fi rupt cotul și tot aș fi ținut-o.

— Biata Nanon!, exclamă Grandet, turnându-i lichiorul de coacăze.

— Te-ai lovit?, întrebă Eugénie, privind-o curioasă.

— Nu, pentru că m-am ținut, opintindu-mă în șale.

— Ei bine, pentru că tot e ziua de naștere a lui Eugénie, o să vă repar treapta, spuse Grandet. Voi nu știți să puneți piciorul în colț, acolo unde ține încă bine.

Grandet luă lumânarea, le lăsă pe soție, fiică și pe slujnică doar cu lumina focului, care ardea cu flăcări vioaie, și se duse în magazia unde era cuptorul de pâine ca să ia scânduri, cuie și sculele.

— Să vă ajut?, îi strigă Nanon, auzindu-l bătând în scară.

— Nu! Nu! La asta mă pricep, răspunse fostul dogar.

Pe când Grandet își repara singur scara mâncată de cari și fluiera de-ți spărgea timpanele, amintindu-și anii tinereții, la poartă bătură cei trei Cruchot.

— Dumneavoastră sunteți, domnule Cruchot?, întrebă Nanon, uitându-se prin ferestruica cu grilaj.

— Da, răspunse președintele.

Nanon deschise ușa, și lumina focului, care se reflecta sub boltă, le îngădui celor trei Cruchot să zărească intrarea sălii.

— A! Ați venit pentru aniversare!, le spuse Nanon, mirosind florile.

— Scuzați, domnilor, într-o clipă sunt al dumneavoastră!, strigă Grandet, recunoscând glasul prietenilor. Eu nu mă țin cu nasul pe sus și-mi dreg singur treapta la scară.

— Nu vă grăbiți, nu vă grăbiți, domnule Grandet. Fiecare e primar la el acasă![3], spuse sentențios președintele, râzând singur de aluzia pe care nimeni nu o înțelese.

Doamna și domnișoara Grandet se ridicară. Președintele, profitând de penumbră, îi șopti tinerei Eugénie:

— Dați-mi voie, domnișoară, să vă urez astăzi, cu ocazia zilei de naștere, ani fericiți și să fiți mereu sănătoasă ca acum!

Îi oferi un buchet mare de flori rare la Saumur, apoi, strângând-o pe moștenitoare de coate, o sărută de o parte și de alta a gâtului, într-un fel care o făcu să se rușineze. Președintele, care semăna cu un cui mare ruginit, credea că așa îi făcea curte.

— Nu vă sfiiți, spuse Grandet, intrând. Ce elan vă dau zilele de sărbătoare, domnule președinte!

— Păi, cu domnișoara alături, toate zilele ar fi sărbători pentru nepotul meu, răspunse abatele Cruchot, cu buchetul lui în mână.

Abatele îi sărută mâna tinerei Eugénie. Cât despre notarul Cruchot, el o pupă de-a dreptul pe amândoi obrajii și zise:

— Vai, cum ne mai cresc fetele! Cu douăsprezece luni în fiecare an!

Punând la loc lumânarea în fața pendulei, Grandet, care o ținea lângă cu o glumă și o repeta până la saturație când i se părea hazlie, spuse:

— Pentru că tot e ziua de naștere a lui Eugénie, să aprindem candelabrele!

El scoase cu grijă brațele candelabrelor, fixă discul pentru ceară la fiecare piedestal, luă din mâinile slujnicei

O lumânare nouă, înfășurată într-o bucată de hârtie, o vârî în gaură, o potrivi bine, o aprinse, apoi se așeză lângă soția lui, privindu-și pe rând prietenii, fiica și cele două lumânări. Abatele Cruchot, scund și rotofei, cu perucă roșcată și netedă, cu chip de bătrână ghidușă, întrebă, întinzându-și picioarele cu pantofi strașnici cu catarame de argint:

— Familia des Gressins n-a venit?

— Nu încă, răspunse Grandet.

— Dar trebuie să vină?, întrebă bătrânul notar, strâmbându-și fața găurită ca o lingură de spumă.

— Cred că da, răspunse doamna Grandet.

— Ați terminat culesul viei?, îl întrebă președintele Bonfons pe Grandet.

— Peste tot!, îi răspunse bătrânul podgorean, ridicându-se să se plimbe de-a lungul sălii și înălțându-și pieptul cu o mișcare plină de îngâmfare, ca și răspunsul. Peste tot!

Prin ușa culoarului care ducea la bucătărie, el o văzu atunci pe Nanon așezată lângă foc cu o lumânare și pregătindu-se să toarcă acolo, ca să nu strice petrecerea.

— Nanon, fă bine și stinge focul, stinge lumânarea și vino să stai cu noi!, îi zise el, pășind pe culoar. La naiba! Sala e destul de mare pentru toți.

— Da, domnule, dar o să aveți lume bună.

— Și ești cumva altfel? Tot din coasta lui Adam ai ieșit și tu!

Grandet se întoarse spre președinte și-l întrebă:

— V-ați vândut recolta?

— Nu, pe legea mea, o păstrez. Dacă acum vinul e bun, peste doi ani va fi și mai bun. Proprietarii, știți foarte bine asta, s-au înțeles să păstreze prețurile hotărâte, iar anul ăsta belgienii nu vor avea ce face. Dacă pleacă, n-or să nimerească să se-ntoarcă!

— Da, dar să fim bine înțeleși, răspunse Grandet, pe un ton care-l făcu pe președinte să se înfioare.

„O fi și el amestecat?”, își zise în sinea lui Cruchot.

În acel moment, o lovitură de ciocan anunța sosirea familiei des Grassins, ceea ce întrerupse o discuție începută între doamna Grandet și abate.

Doamna des Grassins era una dintre acele femei scunde și vioaie, durdulii, cu pielea albă și rozalie la față, care, din pricina regimului monahal din provincie și a obiceiurilor unei vieți virtuoase, s-au păstrat tinere încă la patruzeci de ani. Ele sunt ca ultimii trandafiri de toamnă, pe care-ți face plăcere să-i vezi, dar ale căror petale au o oarecare răceală și aproape că nu mai miros. Se îmbrăca destul de bine, își comanda stofele de la Paris, dădea tonul în orașul Saumur și organiza serate. Soțul ei, fost ofițer trezorier în Garda Imperială, rănit grav la Austerlitz și rezervist acum, își păstra, în pofida considerației față de Grandet, vorbirea directă a militarilor.

— Bună ziua, Grandet, îi spuse el podgoreanului, întinzându-i mâna și afișând un fel de superioritate sub care-i strivea întotdeauna pe cei din familia Cruchot.

O salută apoi pe doamna Grandet și i se adresă astfel tinerei Eugénie:

— Domnișoară, ești mereu frumoasă și cuminte, așa că nu prea știu ce ți-aș putea ura.

Apoi îi oferi o lădiță, adusă de servitorul lui, care conținea o phylica, o floare adusă de curând în Europa și foarte rară.

Doamna des Grassins o sărută foarte tandru pe Eugénie, îi strânse mâna și-i zise:

— Adolphe a vrut să-ți ofere el micul meu dar.

Un tânăr înalt și blond, palid și delicat, cu purtări destul de frumoase, timid în aparență, dar care tocmai tocase la Paris, unde se dusese să studieze dreptul, nouă-zece mii de franci, pe lângă suma pe care o primea în mod regulat, se apropie de Eugénie, o sărută pe amândoi obrajii și-i oferi o cutie cu ustensile de lucru, toate din argint aurit, de proastă calitate, chiar dacă stema, cu inițialele E. G., gotice, destul de abil gravate, putea să dea impresia unei lucrături foarte îngrijite. Deschizând-o, Eugénie simți una dintre acele bucurii nesperate și complete care le fac pe tinere să roșească, să tresară, să tremure de plăcere. Își îndreptă ochii spre tatăl ei, vrând parcă să afle dacă-i era îngăduit să primească darul, iar domnul Grandet îi răspunse „Ia-l, fiica mea!” pe un ton de actor. Cei trei Cruchot rămaseră stupefiați văzând privirea bucuroasă și plină de însuflețire aruncată lui Adolphe des Grassins de tânăra moștenitoare, care socotea că primise ceva nemaivăzut. Domnul des Grassins îi oferi lui Grandet o priză de tutun, luă și el una, scutură firișoarele căzute pe panglica Legiunii de Onoare prinsă la butoniera redingotei albastre, apoi se uită la cei trei Cruchot de parcă ar fi spus: „Cum parați lovitura asta?”

Doamna des Grassins își aruncă privirea spre vasele albastre unde se aflau buchetele celor trei Cruchot, stăruind asupra cadourilor lor cu buna-credință prefăcută a unei femei ironice. În această situație delicată, abatele Cruchot îi lăsă pe toți să se așeze în cerc în fața focului și se duse să se plimbe în fundul sălii cu Grandet. După ce bătrânii ajunseră în dreptul celei mai îndepărtate ferestre de familia des Grassins, preotul șopti la urechea avarului:

— Oamenii ăștia aruncă banii pe fereastră.

— Ce dacă, de vreme ce intră în pivnița mea!, replică podgoreanul.

— Dacă ați fi vrut să-i dați o foarfecă de aur fiicei dumneavoastră, ați fi avut cu ce s-o plătiți, spuse abatele.

— Îi dau ceva mai bun decât o foarfecă, răspunse Grandet.

„Nepotul meu e un neghiob, își zise abatele, uitându-se la președinte, al cărui păr ciufulit sporea lipsa de farmec a chipului său măsliniu. Nu putea să inventeze și el un fleac mai acătării?”

— Să jucăm o partidă, doamnă Grandet, propuse doamna des Grassins.

— Dar suntem cu toții, așa că am putea să facem două mese…

— Dacă tot e ziua lui Eugénie, să jucăm toți loto, spuse moș Grandet. Și acești doi copii vor lua parte.

Fostul dogar, care nu juca niciodată, arătă spre fiica lui și spre Adolphe.

— Hai, Nanon, pregătește mesele!

— Vă ajutăm noi, domnișoară Nanon, se oferi veselă doamna des Grassins, bucuroasă de plăcerea pe care i-o făcuse tinerei Eugénie.

— N-am mai fost niciodată în viața mea atât de mulțumită!, îi spuse moștenitoarea. Nicăieri n-am văzut ceva mai drăguț.

— Adolphe a adus-o de la Paris și tot el a ales-o, îi șopti doamna des Grassins la ureche.

„Așa, dă-i înainte, intrigantă afurisită!, își spuse președintele. Dacă vei avea vreodată un proces, tu sau bărbatul tău, n-o să câștigați în veci.”

Notarul, așezat într-un colț, se uita la abate cu un aer calm, zicându-și:

„Degeaba se străduiesc acești Grassins; averea mea, cea a fratelui și a nepotului meu urcă la un milion o sută de mii de franci. Familia des Grassins posedă cel mult jumătate și au și o fiică: pot să facă orice dar! Moștenitoarea și cadourile vor fi ale noastre într-o zi.”

La opt și jumătate seara erau pregătite două mese. Drăguța doamnă des Grassins reușise să-și așeze fiul lângă Eugénie. Actorii acestei scene pline de interes, deși banală în aparență, înarmați cu cartonașe pestrițe cu cifre și cu jetoane din sticlă albastră, păreau să asculte glumele bătrânului notar, care nu trăgea un număr fără să facă o remarcă, dar toți se gândeau la milioanele domnului Grandet. Bătrânul dogar se uita cu îngâmfare la penele roz, la toaleta nouă a doamnei des Grassins, la mutra marțială a bancherului, la cea a lui Adolphe, la președinte, la abate, la notar și-și spunea în sinea lui: „Ăștia sunt aici pentru bănișorii mei. Au venit să se plictisească pentru fiica mea. Dar fiica mea nu va fi nici a unora, nici a celorlalți, și toți oamenii ăștia îmi slujesc drept momeală pentru pescuit!”

Veselia de familie, în vechiul salon cenușiu, prost luminat de cele două lumânări; râsetele, însoțite de zgomotul vârtelniței lunganei Nanon, sincere doar din partea tinerei Eugénie și a mamei sale; meschinăria alăturată unor interese atât de mari; tânăra care, asemenea acelor păsări victime ale sumei mari la care sunt prețuite fără să știe nimic, era hărțuită, asaltată de dovezi de prietenie în care credea – totul insufla acelei scene o tristețe comică. Dar nu-i oare o scenă din toate timpurile și de peste tot, redusă însă la cea mai simplă expresie? Figura lui Grandet, care exploata falsul atașament al celor două familii, trăgând profituri enorme, domina această dramă și o lumina. Oare nu aceasta este singura divinitate modernă în care toți se încred: Banul în toată puterea lui, exprimată de o singură fizionomie? Sentimentele blânde ale vieții ocupau aici doar un loc secundar, însuflețind trei inimi curate: Nanon, Eugénie și mama ei. Și câtă ignoranță în naivitatea lor! Eugénie și mama ei nu știau cât de mare era averea lui Grandet, nu vedeau viața decât în lumina palidelor lor idei și nu prețuiau, dar nici nu disprețuiau banii, obișnuite fiind să se lipsească de ei. Sentimentele lor, ofensate fără să știe, dar vivace, taina existenței lor constituiau excepții ciudate la acea reuniune de oameni a căror viață era pur materială. Ce destin cumplit are omul! Toate fericirile sale provin dintr-o ignoranță oarecare. În momentul în care doamna Grandet câștiga o miză de șase bănuți, cea mai mare care se jucase vreodată în acea sală, iar lungana Nanon râdea de bucurie că doamna strânsese această mare sumă, o lovitură de ciocan răsună în poartă cu atâta putere, încât femeile tresăriră de pe scaune.

— Nu-i din Saumur cel care bate așa, spuse notarul.

— Ce-i asta?, se indignă Nanon. Vor să ne spargă poarta?

— Cine naiba e?, zise și Grandet.

Nanon luă una dintre cele două lumânări și se duse să deschidă, însoțită de Grandet.

— Grandet, Grandet!, strigă soția lui, care, îmboldită de un sentiment vag de teamă, se repezi spre ușa sălii.

Toți jucătorii se uitară unul la altul.

— Dacă ne-am duce și noi?, propuse domnul des Grassins. Bătaia asta de ciocan mi se pare cu intenții rele.

Domnul des Grassins abia dacă întrezări fața unui tânăr, însoțit de funcționarul de la mesagerie, care ducea două geamantane enorme și târa niște genți. Grandet se întoarse brusc spre soția lui și-i zise:

— Doamnă Grandet, vedeți-vă mai departe de loto. Lăsați-mă să stau de vorbă cu domnul.

Apoi închise brusc ușa sălii, unde jucătorii agitați își reocupară locurile, dar fără să continue jocul.

— E cineva din Saumur, domnule des Grassins?, îl întrebă soția lui.

— Nu, e un drumeț.

— Nu poate veni decât de la Paris. Chiar așa, e ora nouă, zise notarul, scoțându-și cu două degete groase vechiul ceas, care semăna cu o corabie olandeză. Drace! Diligenta mare nu întârzie niciodată!

— Și domnul ăsta e tânăr?, întrebă abatele Cruchot.

— Da, răspunse domnul des Grassins. Are niște bagaje care cred că atârnă pe puțin trei sute de kilograme.

— Nu se mai întoarce Nanon, spuse Eugénie.

— Poate că e vreo rudă, presupuse președintele.

— Să punem mizele, le ceru cu glas blând doamna Grandet. Mi-am dat seama, după voce, că domnul Grandet era contrariat, așa că ar putea fi nemulțumit dacă ar băga de seamă că vorbim de treburile lui.

— Domnișoară, spuse Adolphe, trebuie să fie vărul dumitale Grandet, un tânăr foarte drăguț, pe care l-am văzut la balul domnului de Nucingen[4].

Adolphe se opri, mama sa îl calcă pe picior, apoi, cerându-i doi bănuți pentru miză, ea-i șopti la ureche:

— Tacă-ți gura, nătângule!

În acel moment, Grandet reveni în sală fără lungana Nanon, iar pașii ei și cei ai omului de la mesagerie răsunară pe scară. Stăpânul casei era urmat de drumețul care, de câteva momente, stârnea o curiozitate atât de mare și care punea la grea încercare imaginația tuturor, încât sosirea lui în acea casă și în acea lume ar putea fi comparată cu cea a unui melc într-un stup și cu introducerea unui păun în vreo ogradă amărâtă de la țară.

— Așează-te lângă foc, îl îndemnă Grandet.

Înainte să se așeze, tânărul străin salută cu amabilitate întreaga adunare. Bărbații se ridicară să răspundă printr-o înclinare politicoasă, iar femeile făcură o reverență ceremonioasă.

— Ați înghețat, domnule?, i se adresă doamna Grandet. Poate că veniți de la…

— Astea-s femeile!, exclamă bătrânul podgorean, fără să sfârșească de citit scrisoarea pe care o avea în mână. Lăsați-l pe domnul să se odihnească.

— Dar, tată, poate că domnul are nevoie de ceva, interveni Eugénie.

— Are și el limbă!, replică cu severitate podgoreanul. Această scenă îl surprinse numai pe necunoscut. Celelalte persoane erau obișnuite cu purtările despotice ale stăpânului casei. Totuși, după rostirea celor două întrebări și a celor două răspunsuri, necunoscutul se ridică, se întoarse cu spatele la foc, ridică un picior ca să încălzească talpa cizmei și-i spuse tinerei Eugénie:

— Mulțumesc, verișoară, am luat cina la Tours. Și nu am nevoie de nimic, nici măcar nu sunt obosit, adăugă el, uitându-se la Grandet.

— Domnul vine din capitală?, întrebă doamna des Grassins.

Domnul Charles – acesta era numele fiului domnului Grandet de la Paris –, auzind întrebarea, apucă un mic monoclu agățat de gât cu un lănțișor, îl lipi de ochiul drept ca să examineze ce se afla pe masă și persoanele din jurul ei, se holbă foarte impertinent la doamna des Grassins și, după ce văzu totul, îi răspunse:

— Da, doamnă. Jucați loto, mătușă, adăugă el. Vă rog să vă continuați jocul, e prea amuzant ca să renunțați la el…

„Eram sigură că-i vărul”, își zise doamna des Grassins, aruncându-i mici ocheade.

— Patruzeci și șapte!, strigă bătrânul abate. Nu marcați, doamnă des Grassins, că e numărul dumneavoastră?

Domnul des Grassins puse un jeton pe cartonul soției sale, care, cuprinsă de presentimente triste, se uită rând pe rând la vărul de la Paris și la Eugénie, fără să-i mai fie mintea la joc. Din când în când, tânăra moștenitoare îi arunca o privire furișă vărului ei, iar soția bancherului putu să descopere cu ușurință în ea un crescendo de uimire și de curiozitate.