[Scene din viata de provincie] Fata batrana – volumul 1 Rivalități
Aa
D |
esigur că mulți vor fi întâlnit prin provinciile Franței, câte un nobil cavaler – sau poate chiar mai mulți – purtând numele de Valois: unul în Normandia, altul la Bourges, un al treilea trăia în 1816 prin orașul Alençon, poate și prin ținuturile de miazăzi să mai fi fost vreunul… Dar catagrafierea[1]acestei seminții valesiene n-ar avea prea mare însemnătate. Toți acești cavaleri – printre care unii sunt, desigur, tot atât de Valois, pe cât și Ludovic, al XIV-lea este un Bourbon[2]– se cunoșteau atât de puțin între ei, încât zadarnic ai fi vorbit unora despre ceilalți; de altfel, cu toții lăsau pe Bourboni să domnească în deplină tihnă pe tronul Franței, fiind îndeobște cunoscut făptul că Henric al IV-lea a ajuns rege numai fiindcă prima ramură de Orléans, zisă de Valois, n-avea moștenitori în linie bărbătească. Cât timp nu se dovedește contrariul, cât timp încă mai dăinuiesc vlăstare din familia de Valois, ele se trag din spița lui Charles de Valois, duce de Angoûlème, fiul lui Carol al IX-lea și al Mariei Touchet[3], ai căror coborâtori masculini s-au stins. De aceea, la drept vorbind, nu s-a atribuit niciodată această ilustră obârșie soțului vestitei Lamothe-Valois, – implicată în afacerea colierului[4].
Acești cavaleri – dacă informațiile sunt cinstite – arătau fiecare aidoma celui din Alençon, un bătrân gentilom deșirat, uscățiv și fără nicio avere; cel din Bourges emigrase, cel din Touraine se ascundea, iar cel din Alençon se războise prin Vendeea, alăturându-se, într-o oarecare măsură, mișcării chouans-ilor[5]. Acesta din urmă își petrecuse cea mai mare parte a tinereții la Paris, unde, la treizeci de ani, fusese surprins de Revoluție, în toiul cuceririlor amoroase. Considerat de înalta aristocrație provincială drept un veritabil Valois, cavalerul din Alençon avea, ca și toți purtătorii numelui Valois, unele maniere osebite, arăta ca un bărbat din înalta aristocrație, iar în ce privește deprinderile lui, se știa că nu cina niciodată acasă; seară de seară juca partide de cărți și-și făcuse faima unui om foarte spiritual. Cusur de căpetenie avea pe acela de a povesti o multitudine de anecdote (toate în legătură cu domnia lui Ludovic al XV-lea și începuturile Revoluției); persoanele care-l auzeau prima oară găseau că le istorisește destul de bine și, dacă avea înțelepciunea de a nu-și repeta propriile vorbe de duh și de a nu se lăuda cu amorurile, fasoanele și surâsurile lui dădeau uneori în vileag cele mai delicate indiscreții. Acest om cumsecade uza de avantajul de care se bucură bătrânii gentilomi voltairieni, anume acela de a nu merge la liturghie. Lumea privea cu excesivă bunăvoință această lacună, care era de altfel compensată prin evlavia sa pentru cauza monarhică. Tabietul său de căpetenie consta în a priza tutunul dintr-o veche tabacheră de aur, împodobită cu portretul unei principese Goritza. Spre sfârșitul domniei lui Ludovic al XV-lea, această fermecătoare unguroaică fusese vestită prin nurii ei și tânărul cavaler, care tânjise atunci mult timp îndrăgostit, nu vorbea niciodată fără emoție de dânsa; mai mult încă, se și bătuse în duel pentru ea. Cavalerul, care număra atunci aproape cincizeci și opt de ani, nu arăta mai mult de cincizeci. Privilegiu hărăzit oamenilor uscățivi și blonzi – el își putea îngădui nevinovata amăgire de a avea acea tinerească siluetă ce nu da încă de gol (nici la bărbați, nici la femei), semnele bătrâneții. E bine să știți că toată viața, sau toată eleganța (care de altfel este o expresie a vieții), constă în statura omului. Însă de vreme ce am ajuns la virtuțile cavalerului, se cade să spunem că fața lui era împodobită cu un nas impunător. Nasul îi împărțea în chip hotărât palidul obraz în două secțiuni ce păreau a nu ști una de alta; dintre acestea, doar una se îmbujora în timpul digestiei… Fapt demn de relevat astăzi, când fiziologia se ocupă atât de mult de inima omului. Această incandescență apărea pe obrazul lui stâng. Deși picioarele lungi și subțiri, trupul pirpiriu și tenul gălbejit al cavalerului nu vădeau o prea viguroasă sănătate, el mânca totuși cât șapte și se plângea că suferă de o boală de ficat numită gălbinare – de bună seama, spre a-și putea ascunde nemăsurata lăcomie. Îmbujorarea feței venea și ea într-ajutorul spuselor sale; dar într-o regiune unde o masă ține îndeobște patru ceasuri și se întinde uneori până la treizeci-patruzeci de feluri de mâncare, stomacul cavalerului era ca o binefacere a Providenței pentru acest onorabil oraș. După unii doctori, roșeața așternută de-a stângă chipului vădea o inimă darnică. Viața de curtezan a cavalerului confirma aceste aserțiuni științifice, a căror răspundere, din fericire, nu apasă asupra istoricului. În pofida acestor semne, domnul de Valois avea un sistem nervos de o neobosită vioiciune. Dacă ficatul lui ardea – pentru a întrebuința o vorbă veche – nu mai puțin îi ardea și inima. Dacă pe obrazul lui se iviseră câteva zbârcituri, dacă părul îi era argintiu, un observator priceput ar fi întrezărit aci simptomele pasiunii și urmele plăcerilor. Într-adevăr, avea acele riduri atât de caracteristice care vin dinspre coada ochiului ca o labă de gâscă și acele cute de pe frunte care la curtea din Cythera[6]erau considerate drept foarte elegante. Totul trăda în el moravurile unui muieratic (ladie’s man). Cochetul cavaler își săvârșea cu atâta minuțiozitate abluțiunile, încât era o adevărată plăcere să te uiți la obrajii lui; păreau să fi fost lustruiți cu o apă miraculoasă. Acea parte a capului (pe care părul nu izbutea s-o mai acopere) lucea precum fildeșul. Sprâncenele și firele lui de păr, pieptănate linciurit, îi dădeau o notă de tinerețe. Carnația sa, atât de albă, părea încă mai dalbă datorită unui dres oarecare. Fără a folosi loțiuni parfumate, cavalerul avea un aer juvenil care-i împrospăta făptura. Mâinile sale de gentilom – îngrijite ca acelea ale unei mici cochete – și unghiile trandafirii, bine manichiurate, atrăgeau de asemenea privirile. În sfârșit, de n-ar fi avut un nas magistral și superlativ, ar îi putut chiar trece drept un om drăguț… Trebuie însă să ne hotărâm să stricăm frumusețea acestui portret prin denunțarea unor metehne: cavalerul își punea vată în urechi și se fandosea cu niște mici cercei de diamant – de altfel admirabil făuriți – înfățișând două capete de arapi, pe care-i îndrăgea nespus; iar pentru a justifica aceste ciudate apendice, istorisea că, de când își găurise urechile, îi pieriseră durerile de cap de care suferea. Noi nu tindem să înfățișăm pe cavaler drept un bărbat desăvârșit, dar nu trebuie oare iertat bătrânilor celibatari – a căror inimă încă le mai poate trimite atâta sânge în obraji – unele adorabile caraghioslâcuri care poate au drept obârșie niște mărețe taine? De altfel, cavalerul de Valois răscumpăra capetele sale de arapi prin atâtea alte drăgălășenii, încât lumea se declara pe deplin mulțumită. Într-adevăr, își dădea nesfârșită osteneală pentru a-și măslui adevărata etate și pentru a fi pe placul cunoscuților săi. Mai întâi, trebuie semnalată grija extremă cu care-și purta lenjeria, singura distincție pe care și-o mai poate îngădui astăzi protipendada în materie de îmbrăcăminte; cămășile cavalerului erau totdeauna de o finețe și de o albeață aristocratică. Cât despre hainele sale, deși de o curățenie exemplară – erau veșnic uzate, dar fără vreo pată ori boțitură. Pentru cei ce observau eleganța indiferentă a cavalerului, măiestria cu care își păstra el îmbrăcămintea putea fi considerată o adevărată minune; nu mergea până a le rade cu sticlă – modă născocită de prințul de Galles – dar domnul de Valois urma rudimentele acelei mari eleganțe britanice cu o îngâmfare personală ce nu prea era pe placul concetățenilor din Alençon. Oare, lumea nu datorează niciun pic de considerație celor care-și dau atâta osteneală? Nu stă în aceasta îndeplinirea celui mai greu precept al Evangheliei, care poruncește să răspunzi la rău cu bine? Această spilcuială vestimentară, acest deosebit dichis se brodea de minune cu ochii săi albaștri, cu dinții ca de fildeș ai cavalerului și cu spălăceala întregii sale făpturi. Numai că Adonisul nostru în retragere n-avea nimic viril în făptura sa și căuta prin toate aceste artificii de toaletă s-ascundă urmările ravagiilor unei vieți de aprig curtezan. Pentru a spune tot, vocea cavalerului era în contradicție cu smeada și candida sa făptură. Doar alăturându-ne părerii ce și-o fac unii cunoscători ai sufletului omenesc, am fi putut găsi că glasul era pe măsura nasului său, altminteri rămâneai surprins s-auzi prea amplele și înfumuratele sale intonații. Fără să stăpânească impresionantul registru al baritonilor, timbrul vocii sale plăcea printr-un volum amplu, asemuitor accentelor cornului englez, rezistent și blând, puternic și catifelat. Cavalerul se descotorosise definitiv de ridicolul costum pe care îl mai purtau încă unii partizani ai monarhiei, și se modernizase cu simplitate: apărea totdeauna gătit într-o haină cafenie cu bumbii auriți, cu pantalonul croit pe picior, dintr-o mătase mată, încheiat cu catarame aurii, cu o vestă albă fără broderii și o cravată înfășurată în jurul gâtului, deoarece el nu purta guler la cămăși; la această ultimă rămășiță a vechii eleganțe franceze, știuse să renunțe foarte lesne, pentru a-și putea arăta în schimb gâtul de stareț înstărit. Pantofii lui de lac erau încheiați cu două catarame de aur pătrate, pe care generația de azi nu le-a mai apucat. Cavalerul mai exhiba o altă rămășiță a modei secolului al XVII-lea, pe care Les Incroyables[7]n-au disprețuit-o în timpul Directoratului; două lanțuri de ceas ce atârnau paralel la fiece buzunărel al jiletcii. Acest veșmânt de tranziție, care unea cele două veacuri, era purtat de cavaler cu o grație de marchiz, al cărei secret s-a pierdut pe scena franceză din ziua când murise și Fleury, acest ultim elev al lui Molé[8]. Aparent deschisă tuturor privirilor, viața sa particulară era de fapt o viață tăinuită. El avea o locuință modestă – ca să nu zicem altfel – pe strada du Cours, la al doilea cat al unui imobil aparținând doamnei Lardot, cea mai bună și căutată spălătoreasă din oraș. Această împrejurare explica excesiva albeață a lenjeriei cavalerului. Într-o zi, soarta a vrut ca Alençon-ul să înceapă să pună la îndoială purtarea lui de gentilom, de vreme ce pe furiș, spre bătrânețe, el se căsătorise cu o oarecare Césarine, mama unui copil care avusese obrăznicia să vină pe lume nechemat.
„A oferit – clevetea atunci un oarecare domn du Bousquier – mâna sa aceleia care-i pusese atâta timp la-ndemână fierul său de călcat.”
Mârșava ponegrire îndureră cu atât mai mult bătrânețile gingașului gentilom, cu cât istorisirea noastră ne va arăta cum a pierdut o speranță îndelung nutrită și pentru care făcuse o seamă de sacrificii. De fapt, doamna Lardot, pentru neînsemnata sumă de o sută de franci pe an, închiriase domnului de Valois două odăi la al doilea cat al locuinței sale. Demnul gentilom, care cina în fiece zi în oraș, nu se întorcea acasă decât spre a dormi. Singura sa cheltuială era așadar prânzul, invariabil compus dintr-o ceașcă de ciocolată însoțită, după sezon, fie de unt, fie de fructe. Nu aprindea focul decât în iernile cele mai aspre și numai cât timp se îmbrăca; între orele unsprezece și patru se plimba, se ducea să citească jurnalele sau făcea vizite. Încă din ziua așezării sale în Alençon, își mărturisise cu noblețe mizeria, spunând că toată averea sa constă într-o rentă viageră de șase sute livre, rămășiță a belșugului de odinioară – sumă ce i se vărsa în câteva câștiguri de către vechiul său om de afaceri, căruia îi încredințase dreptul de proprietate. Într-adevăr, un bancher din oraș îi număra o suta cincizeci de livre, trimise din trei în trei luni de un anume Bordin din Paris. Fiecare putea să afle amănuntul de la prima persoană căreia domnul de Valois îi încredințase această taină pentru a o păstra cu cea mai mare strictețe. El culesese roadele neajunsurilor sale: își avea tacâmul în casele cele mai distinse din Alençon și era invitat la toate soarelele. Talentele sale de jucător, de povestitor, de om plăcut în societate, amabilitatea sa – erau atât de prețuite, încât totul părea searbăd atunci când el lipsea. Stăpânii casei, doamnele aveau nevoie de mica sa schimonoseală aprobatoare. Când o tânără femeie auzea la un bal pe bătrânul cavaler spunându-i: „Ești încântător de bine îmbrăcată!” – era mai fericită de acest compliment decât de toată deznădejdea rivalei sale. Singur domnul de Valois își mai putea îngădui să rostească unele fraze demodate. Cuvinte ca: inimioara mea, giuvaerul meu, puicuța mea, regina mea – toate giugiulelile amoroase ale anului 1770 – ieșite din gura lui, căpătau o irezistibilă grație. În sfârșit, avea privilegiul superlativelor. Prin complimentele sale (pe care le împărțea de altfel cu zgârcenie) dobândea favorurile femeilor bătrâne; el măgulea pe toată lumea, chiar pe oamenii din administrație, de care n-avea nevoie. La joc era de o distincție care ar fi făcut să fie oriunde remarcat; nu se plângea niciodată, își lăuda adversarii atunci când pierdeau; nu-și dădăcea partenerii, explicându-le cum ar fi trebuit jucată lovitura. Atunci când în timpul împărțirii cărților se iscau obișnuitele anoste ciorovăieli, cavalerul, cu un gest demn de Molè, scotea tabachera, privea imaginea principesei Goritza, ridica demn capacul, lua o priză de tabac, îl pulveriza, îl vântura, îl fasona; iar când jocurile erau făcute și falnicele-i nări bine garnisite de tutun, își punea „principesa” la loc în jiletcă – totdeauna în buzunarul stâng! Doar un gentilom al bunului secol (în opoziție cu marele secol)[9]ar fi putut născoci acest compromis între o disprețuitoare tăcere și un cuvânt de spirit care n-ar fi fost înțeles. Accepta pe ageamii și știa să tragă foloase de pe urma lor. Caracterul său încântător, mereu același, făcea pe oameni să zică: „Admir pe cavalerul de Valois!” Conversația sa, manierele sale, totu-n el părea bălai, senin, aidoma cu făptura lui. Se străduia să nu jignească nici pe bărbați, nici pe femei. Indulgent pentru viciile din născare ca și pentru slăbiciunile minții, asculta răbdător – cu ajutorul principesei Goritza – pe cei ce veneau să-și depene micile neajunsuri ale vieții lor de provincie, vorbindu-i despre oul nefiert de la prânz, despre cafeaua cu lapte care „se tăiase”, sau dându-i amănunte hazlii cu privire la sănătatea lor, somnul tor neliniștit, visele, vizitele. Cavalerul avea priviri languroase, atitudini clasice pentru a stimula mila, care făceau din el un foarte plăcut interlocutor; plasa aci un „ah!”, aici un „ei și!” sau „cum de s-a întâmplat”? – cu o încântătoare spontaneitate, A murit fără ca nimeni să fi bănuit că, în timpul unui asemenea potop de neghiobii, el își amintea de obicei de capitolele cele mai dulci ale romanului său cu principesa Goritza. V-ați gândit vreodată la serviciile pe care un simțământ care a asfințit îl mai poate aduce societății? V-ați gândit oare cât este amorul de sociabil și de util? Aceasta poate explica și faptul că, în ciuda câștigurilor lui constante la cărți, cavalerul rămânea copilul răsfățat al orașului, căci el nu părăsea niciodată jocul fără a lua pe puțin șase livre. Iar ori de câte ori pierdea – ceea ce se întâmpla foarte rar – el trâmbiță aceasta în gura mare. Toți cei care l-au cunoscut mărturisesc că n-au întâlnit niciodată, nicăieri, nici chiar în muzeul de Egiptologie din Turin, o mumie atât de gingașă ca dumnealui. Nicăieri pe lume parazitismul nu înflorise în chip atât de grațios. Niciodată egoismul cel mai feroce nu se arătase mai îndatoritor și mai puțin jignitor ca la acest gentilom; el făcea cât o prietenie devotată. Chiar dacă venea careva să-l roage pe domnul de Valois să-i facă un mic serviciu care nu prea era pe placul lui, nu pleca de la bunul cavaler fără să fie încântat de el și mai ales fără să se fi convins că nu l-ar fi putut cu nimic ajuta, ba chiar că i-ar fi stricat treaba dacă s-ar fi amestecat cumva.
Pentru a explica problematica viață a acestui cavaler, istoricul, căruia acest crud desfrânat – Adevărul – i-ar pune călușu-n gură, ar trebui să constate că, după tristele și glorioasele zile de iulie[10], Alençon-ul aflase, în sfârșit, că banii câștigați trimestrial la cărți, de domnul de Valois, însumau aproximativ cincizeci de scuzi[11]și că spiritualul cavaler avusese sfruntarea să-și trimită sie însuși renta viageră, pentru a nu părea lipsit de venituri într-o țară unde se ținea seama de realități. Mulți dintre prietenii săi susțineau însă morțiș (după moartea sa, notați acest amănunt) că astea-s născociri și basme, considerând pe cavalerul de Valois drept un respectabil și demn gentilom, astăzi calomniat de liberali. Din fericire pentru acei cartofori rafinați, la galerie există totdeauna oameni care să-i susțină. Rușinați că ar trebui să-și recunoască o greșeală, admiratorii neagă aceasta cu înverșunare. Nu-i învinuiți de a fi îndărătnici; acești oameni au simțământul demnității lor, iar guvernele dau tocmai exemplul acelei virtuți care constă în a-și înmormânta morții în taină, fără a le cânta Te-Deum-ul înfrângerilor. Dacă și cavalerul și-a îngăduit asemenea subtilă iscusință – care de altfel i-ar fi adus stima cavalerului de Gramont, surâsul baronului de Foeneste, o strângere de mină din partea marchizului de Moncade[12]– oare n-a rămas totuși același amabil musafir și om de duh, neobositul jucător, minunatul povestitor care constituia un mic punct de atracție al Alençon-ului? Și de altfel, fapta aceasta, considerată sub aspectul liberului său arbitru, era ea oare contrară moravurilor elegante ale unui gentilom? Când atâția oameni sunt constrânși să dea rente viagere altora, ce poate fi mai natural decât să dai de bună voie una celui mai bun prieten al tău? Însă Laïus a murit[13]… După cincisprezece ani de viață, cavalerul adunase în felul acesta peste zece mii de franci. La revenirea Bourbonilor[14], unul dintre vechii săi prieteni, domnul marchiz Pombreton, fost locotenent în compania mușchetarilor negri, îi restituise – zicea cavalerul – două sute de pistoli[15]pe care-i împrumutase pentru a emigra. Acest eveniment stârni vâlvă și mai târziu dezminți zeflemelile inventate de ziarul Le Constitutionnel[16]asupra felului cum, emigranții[17]înțelegeau să-și plătească datoriile. Când cineva vorbea în fața cavalerului despre nobilul gest al marchizului de Pombreton, bietul om se-nroșea până-n vârful urechilor. Atunci toată lumea se bucura pentru domnul de Valois, care consulta oameni de afaceri cu privire la felul în care ar putea să învestească restul său de avere. Având încredere în regimul Restaurației[18], el își plasă banii în rente de stat, în momentul în care acestea valorau cincizeci și șase de franci și douăzeci, și cinci centime. Domnii de Lenoncourt și de Navarreins, care – spunea el – îl cunoșteau, înlesniră obținerea unei pensii de e sută de taleri din caseta particulară a regelui, onorându-l și cu crucea Sfântului Ludovic[19]. Niciodată nu s-a știut în ce fel bătrânul cavaler obținuse aceste solemne consfințiri ale titlului și ale calității sale; sigur este că decretul crucii Sfântului Ludovic îl îndrituia să poarte gradul de colonel în retragere, pe baza serviciilor prestate în armata catolică din apus. În afară de basmul cu renta viageră, de care astăzi nimeni nu se mai sinchisea, cavalerul avea deci într-adevăr un venit de una mie de franci, în ciuda acestei ameliorări, nu schimbase întru nimic felul său de trai și nici obiceiurile; panglica roșie însă stătea de minune pe haina sa cafenie, completând oarecum fizionomia gentilomului. Începând din 1802, cavalerul își pecetluia scrisorile cu un străvechi sigiliu de aur, destul de prost gravat, dar pe care Castéranii, d’Esgrignonii, Troisvilii[20]puteau desluși un scut împărțit de culorile Franței, tăiate transversal de o fâșie roșie; pe acest câmp purpuriu, cinci rombi aurii având în creștet câte o cruce. În fruntea blazonului se afla o cruce pe câmp negru-argintiu. Totul încununat de o chivără de cavaler. Iar drept deviză: VALEO[21].Înarmat cu această nobilă pajură el ar fi trebuit, și ar fi putut, să se urce în toate trăsurile regale din lume.
Mulți invidiau tihnita existență a bătrânului celibatar, existență plină de partide de boston, trictrac, reversi, whist și pichet, bine jucate, existență alcătuită din dineuri bine mistuite, din tabac prizat cu grație sau din liniștite promenade. Aproape tot Alençon-ul credea că viața lui era lipsită de ambiții și interese serioase. Dar nimeni nu duce o viața atât de simplă, pe cât ar voi invidioșii s-o înfățișeze. Veți descoperi uneori în spatele cele mai îndepărtate moluște umane, rotatori, în aparență morți, dar care au pasiunea lepidopterelor sau a conchiliologiei și-și dau o nesfârșită osteneală pentru cine știe ce fluture sau pentru o Concha Veneris[22]. Cavalerul nu numai că-și avea scoicile sale, dar mai nutrea cu ambiție o dorință pe care o urmărea cu o perseverență demnă de Sixt al cincilea[23]. Cavalerul năzuia să se însoare cu o fată bătrână și bogată, pentru a-și croi astfel drumul spre sferele înalte ale Palatului. Aici era tot tâlcul ținutei sale maiestuoase și al șederii sale în Alençon.
Într-o miercuri, dimineață devreme, în toiul primăverii anului 16[24](acesta era felul lui de a vorbi), în clipa când cavalerul își îmbrăca halatul din vechi damasc verde, înflorat, auzi pe scară – deși avea vată-n urechi – pasul ușor al unei fetișcane care urca. Urmară îndată trei discrete bătăi la ușă; apoi, fără să mai aștepte răspuns, o ființă frumoasă se strecură ca un țipar în odaia bătrânului celibatar.
— Ah! tu erai, Suzanne? exclamă cavalerul de Valois, fără a înceta să-și ascută briciul pe o curea. Ce mi te aduce aici, odraslă scumpă, mică și șăgalnică?
— Veneam să vă spun ceva care vă va face poate tot atâta plăcere cât și supărare.
— E vorba de Césarine?
— Mult îmi pasă mie de Césarine a dumitale! răspunse ea cu un aer vioi, grav și totodată nepăsător.
Această fermecătoare Suzanne – a cărei nostimă aventură era menită să aibă o atât de mare înrâurire asupra destinului eroilor acestei povestiri – era lucrătoare la doamna Lardot.
Un cuvânt acum asupra topografiei locului. Atelierele ocupau tot catul de jos. Curtea cea mică era folosită pentru a întinde pe frânghii din păr de cal batiste brodate, gulerașe, corsaje cu horbotele, manșete, cămăși cu jabou, cravate, dantele, rochii brodate – în sfârșit, toată lenjeria fină a celor mai bune case din oraș. Cavalerul pretindea a ști – după numărul corsajelor de dantelă ale nevestei perceptorului general – din fir în păr, intrigile sale; căci se găseau cămăși cu jabou și cravate într-o anumită legătură cu corsajele de dantelă și gulerașele. Deși această împrejurare îi dădea posibilitatea să fie la curent cu toate dedesubturile întâlnirilor din oraș, cavalerul nu săvârșise niciodată vreo indiscreție, și (deși avea spirit!) nu făcuse vreo epigramă care ar fi avut drept urmare să se închidă ușa vreunei case. Tocmai de aceea veți considera poate pe domnul de Valois ca pe un om cu ținută aleasă, dar ale cărui talente – ca ale altor mulți – s-au irosit într-un cerc închis. De bună seamă, căci doar era bărbat, cavalerul își îngăduia numai anumite ocheade fulgerătoare care făceau pe femei să se înfioare; totuși el era îndrăgit, fiindcă toate se convinseseră de marea discreție și simpatia pe care o avea față de slăbiciunile frumoaselor. Prima lucrătoare, mâna dreaptă a doamnei Lardot (o fată bătrână de vreo patruzeci și cinci de ani, urâtă foc) locuia ușă-n ușă cu cavalerul. Deasupra nu mai erau decât niște mansarde, unde se uscau rufele iarna. Ca și apartamentul cavalerului, fiecare era alcătuit din două odăi luminoase: una da spre stradă, cealaltă spre curte. Dedesubt locuia un bătrân paralitic, un vechi corsar numit Grévin, bunicul doamnei Lardot, care servise sub amiralul Simeuse în Indii și acum surzise. Cât despre doamna Lardot, care ocupa cealaltă aripă de la primul etaj, marea ei slăbiciune pentru oamenii cu vază o făcea să nu observe defectele cavalerului. Pentru ea, domnul de Valois era ca un monarh absolut și tot ce făcea el era bine. Dacă vreuna dintre lucrătoarele ei s-ar fi îndurat să fericească pe cavaler, ea ar fi spus: „E atât de amabil!” Așadar, în pofida faptului că această casă era ca un felinar, așa cum sunt toate casele din provincie, odaia domnului de Valois era ferită ca o tainiță de hoți. Confident al măruntelor combinații din atelier, cavalerul nu trecea niciodată prin dreptul ușii (care era mai totdeauna deschisă), fără să dea câte ceva micuțelor sale simpatii: ciocolată, bomboane, panglicuțe, dantele, o cruciuliță de aur, tot soiul de nimicuri care plac grozav de mult acestor grizete[25]. Astfel că fetișcanele îl ridicau în slăvi pe bunul nostru cavaler. Femeile simt prin instinct pe bărbații care le îndrăgesc pentru simplul fapt că ele poartă fustă, pe aceia care sunt fericiți să trăiască lângă ele, fără a se gândi să le ceară, prostește, răsplata galanteriei lor. În această privință femeile au exact instinctul câinelui care, aflat în fața unui grup, merge drept la omul care iubește animalele. Sărmanul cavaler de Valois păstra, din prima parte a vieții sale, nevoia acestei ocrotitoare curtenii care osebea înainte vreme pe marele senior. Veșnic credincios sistemului micii gospodării, îi plăcea să umple de daruri femeile, singurele care știu să primească bine, fiindcă la rândul lor pot oricând răsplăti. Într-o epocă în care liceenii căutau, la ieșirea din clasă, să descopere simboluri sau să deslușească legende, nu este oare extraordinar ca nimeni să nu fi dat încă o explicație în legătură cu mentalitatea fetelor din veacul al optsprezecelea? Nu era acesta ca un turnir din veacul al cincisprezecelea? În 1550, cavalerii se băteau în duel pentru doamne; în 1750, își exhibau amantele la Longehamps[26]; astăzi se iau la întrecere cu cai de curse; în orișice epocă, gentilomul a căutat să-și facă un fel de viață proprie. Încălțările cu vârfurile răsucite din veacul al patrusprezecelea s-au prefăcut în pantofii cu tocuri înalte, roșii[27], ai secolului al optsprezecelea, iar luxul afișat de țiitoarele din anul 1750 a devenit tot atât de ostentativ ca simțămintele manifestate de Cavaleria Erantă[28]? (Numai că în aceste zile cavalerul nu se mai putea ruina pentru o ibovnică.) În locul bomboanelor învelite-n bilete de bancă, el oferea amabil, pur și simplu, o punguță cu cofeturi. Să presupunem, pentru fala Alençon-ului, că aceste cofeturi erau primite cu mai multă bucurie decât ar fi acceptat, pe vremuri, vestita Duthé[29], o garnitură de toaletă din argint aurit, sau vreun echipaj, venit ca dar din partea contelui d’Artois. Toate aceste grizete înțelegeau măreția scăpătată a cavalerului de Valois și-i ascundeau cu grijă gândurile lor tainice. Iar când încerca cineva să le iscodească, prin casele pe unde se vânturau, despre cavalerul de Valois, ele vorbeau cu seriozitate despre gentilom și-l îmbătrâneau; devenea atunci un domn respectabil care ducea o viață sfântă; acasă însă ele s-ar fi cocoțat pe umerii lui ca niște papagali. Știau că îi plăcea să afle secretele pe care le iscodeau spălătoresele în intimitatea căsniciilor și alergau dis-de-dimineață să-i istorisească bârfele din Alençon; le poreclise „gazetele lui cu fuste” – „foiletoanele sale vii”; niciodată domnul de Sartines[30]n-ar fi putut avea iscoade atât de inteligente și avantajoase, care să fi păstrat atâta onestitate în timp ce gândeau la cele mai șăgalnice lucruri. Țineți seamă că în timpul prânzului cavalerul se desfăta ca un preafericit.
Suzanne, una dintre favoritele sale, spirituală și ambițioasă, era de teapa Sophiei Arnould[31]; de ar fi voit Tizian s-o zugrăvească pe Venus și ar fi poftit o curtezană să pozeze în fața unei catifele negre, desigur că n-ar fi putut găsi niciuna ca Suzanne; atâta doar că fața ei, deși fin modelată în trăsăturile frunții și ale ochilor, păcătuia prin liniile vulgare ce se conturau spre bărbie. Avea acea frumusețe normandă, proaspătă, strălucitoare și durdulie – carnația lui Rubens înfrățită cu musculatura lui Hercule-Famese – iar nicidecum frumusețea grațioasei Venus de Medicis, soția lui Apollo.
— Ei bine! fetițo, ia s-auzim ce mare sau mică poveste vii să-mi istorisești!
Ceea ce distingea pe cavaler de toți bărbații, de la Pekin și până la Paris, era tocmai purtarea lui blajină, părintească, față de orice grizetă. Aceste fete i-aminteau de ilustrele nimfe ale Operei de odinioară, a căror faimă umpluse Europa o bună parte a veacului XVIII. Gentilomul nostru trăise înainte vreme în tovărășia acestui soi de femei, astăzi date uitării, așa precum date uitării sunt toate mărețele înfăptuiri
— Iezuiții ca și flibustierii, stareții ca și otcupcii[32]; dobândise astfel faima unei irezistibile bonomii, a unei grațioase ușurințe, a unui lasă-mă să te las lipsit de egoism, desăvârșitul incognito al lui Jupiter la Alemena[33]– al zeului care se lasă păcălit, lepădându-se de toată atotputernicia trăsnetelor, dornic doar de desfătare, cât mai departe de Junorva, într-un Olimp de nebunii, de mici ospețe cu belșug de fete…
Le primea îmbrăcat în halatul lui de damasc verde, în camera-i golașă; pe jos, o tapiserie urâtă ținea loc de covor, vechile fotolii erau jerpelite, pereții tapisați cu o hârtie care n-o mai întâlneai decât pe la unele hanuri și pe care apărea chipul lui Ludovic al XVI-lea – cu toată dinastia – zugrăvit între niște ramuri de salcie plângătoare; sublimul lor testament era înfățișat în chip de urnă, împreună cu alte sentimentalități născocite de Regalitate în timpul Terorii. Dar în ciuda decrepitudinii în care trăia cavalerul, bărbierindu-se în fața unei vechi măsuțe de toaletă împodobită cu dantele ofilite, întreaga-i făptură emana acel aer al secolului al optsprezecelea. Tot grațiosul desfrâu al tinereții sale reapărea dintr-odată; ai fi spus că e un bogătaș înavuțit, cu trei sute de mii de livre datorii, care-și ține partenera la ușă. Părea mare ca Berthier[34], în timpul retragerii de la Moscova, în timp ce poruncea batalioanelor unei armate spulberate.
— Domnule cavaler, zise șăgalnic Suzanne, mi se pare că nici nu trebuie să vă povestesc nimic: n-aveți decât să vă dați singur seama.
Și Suzanne se așeza de profil, pentru a întări cuvintele sale cu un argument avocățesc. Cavalerul care, credeți-mă, era un viclean, trăgea cu coada ochiului la pântecul fetișcanei și ținând mai departe briciul oblic aproape de gât, se prefăcu a înțelege.
— Bine, bine, fetica mea, vom sta numaidecât de vorbă. Dar nu ți se pare c-o iei cam repede?
— Ce crezi, domnule cavaler, că trebuie s-aștept pe mama să mă bată și doamna Lardot să mă dea afară? Dacă nu plec numaidecât la Paris, aci, în târgul ăsta, unde oamenii-s atât de caraghioși, n-am să mă mai pot mărita niciodată.
— Ce vrei, copila mea, societatea se schimbă; femeile, ca și noblețea, sunt victimele unei groaznice neorânduieli ce se pregătește. După tulburările politice, urmează destrăbălarea moravurilor. Din păcate, nu va trece mult și femeia nu va mai exista (își scoase vata pentru a-și curăța urechile), va pierde nespus de mult lăsându-se prada simțămintelor ei; femeia. Își va toci nervii; nu va mai putea gusta micile plăceri ale zilelor noastre, pe care le poftea fără rușine și le accepta fără nazuri, în timpul când frumoasele leșinau la comandă (își șterse de săpun micii cercei cu capete de arapi) doar pentru a-și atinge țelul. De acum încolo ele vor suferi de o boală de care se vor lecui printr-o infuzie de flori de portocal (începu să râdă). În fine, căsătoria, care era un lucru așa de vesel pe vremea mea, va deveni ceva (își luă cimbistra pentru a se epila) – ceva foarte plictisitor! Ține minte, copila mea: domnia lui Ludovic al XIV-lea și a lui Ludovic al XV-lea a însemnat asfințitul celor mai frumoase moravuri din lume.
— Dar, domnule cavaler, zise fetișcana, aci e vorba de moravurile și de onoarea micei dumneavoastră Suzanne, și sper că n-o s-o părăsiți.
— Vai de mine! strigă cavalerul, terminându-și coafura – dar mai degrabă-mi pierd numele.
— Ah! făcu Suzanne.
— Ascultă-mă, codană caraghioasă! spuse cavalerul întinzându-se pe o mare canapea numită odinioară. „duchesse” (și pe care, cu destulă greutate, i-o putuse procura doamna Lardot).
O atrase lângă el pe splendida Suzanne, cuprinzându-i picioarele între genunchi. Și frumoasa se lăsa – ea care se ținea atât de mândră pe stradă, ea care de zeci de ori refuzase, fie din cinste, fie din dispreț față de meschinăria tor, toate avantajele cu care o îmbiau unii bărbați din Alençon. Și Suzanne se gudură pe lângă cavaler, exhibând cu atâta neobrăzare așa-zisul ei păcat încât acest ticălos bătrân, care scrutase existente mult mai pline de viclenie și de mister, sesiză dintr-o singură privire toată tevatura. Știa prea bine că nicio fată nu glumește cu adevărata dezonoare; însă nu catadicsi să se atingă de această frumoasă minciună și s-o spulbere,
— Zadarnic ne calomniem, o alintă cavalerul, surâzând cu deosebită finețe, suntem cuminți precum fata al cărui nume-l purtăm, putem să ne căsătorim fără de frică; numai că nouă nu ne prea place să ne uscăm aici, nouă ne este dor de Parisul unde ființele fermecătoare, când sunt spirituale, devin și bogate; iar noi nu suntem proaste. Așadar, vrem să mergem să vedem dacă în capitala plăcerilor nu cumva ne așteaptă niște tineri cavaleri de Valois, o caleașcă, diamante, o lojă la Operă… rușii, englezii, austriecii au de zvârlit acolo milioane – averi pentru care mama ne-a dat zestrea frumuseții. În fine, mai suntem și patriote și vrem să ajutorăm Franța să-și recapete banii din buzunarul acestor domni. Hei! hei, oiță pârdalnică, toate astea nu-s rele! Chiar dacă lumea în care trăiești va să clevetească puțin, dar succesul tău va îndreptăți totul… Ceea ce însă e tare rău, e atunci când nu ai bani – și asta-i boala noastră a amândurora. Având însa imaginație, am pus la cale să tragem un folos din mica noastră onoare, prinzând în laț pe un holtei bătrân; dar burlacul ăsta – vezi comoara mea – cunoaște pe de rost toate vicleșugurile femeiești, ceea ce înseamnă că mai degrabă pui un bob de sare pe coada unui vrăbioi, decât să mă faci să cred că sunt amestecat cât de cât în sforăriile tale. Du-te la Paris, micuța mea, du-te pe socoteala vanității unui celibatar – nu eu am să te împiedic, dimpotrivă, eu te voi ajuta, căci bătrânii burlaci, Suzanne, sunt pavezele firești ale fetișcanelor. Eu unul nu vreau să mă vâr însă în treaba asta! Ascultă, regina mea, tu care înțelegi atât de bine viața, ai putea să-mi faci mult rău și amar: rău?… ai putea să zădărnicești căsătoria mea, într-o lume unde morala contează; amar… – chiar dacă ai fi la ananghie (ceea ce nu cred), știi, drăguța mea, că eu n-am lețcaie, sunt sărac lipit pământului. Ah! Dacă aș lua o domnișoară Cormon, dacă m-aș îmbogăți, de bună seamă c-atunci te-aș prefera Césarinei. Mi-ai părut totdeauna fină ca aurul cu care se poleiește plumbul și croită spre a deveni iubita unui mare domn. Te cunosc atât de bine, încât renghiul pe care ai vrut să mi-i joci nu mă surprinde de fel, îl așteptam. Pentru o fată, e ca și când ai zvârli teaca unei săbii! Pentru a acționa în felul acesta, îngerașul meu, e nevoie de idei. Iată de ce ai toată stima mea!
Și o bătu ușor pe obraz, ca un episcop ce miruiește.
— Dar, domnule cavaler, v-asigur că vă înșelați, și că…
Se înroși fără să îndrăznească să continue, căci cavalerul ghicise și-i dăduse-n vileag, dintr-o singură privire, tot gândul.
— Da, te aud. Vrei să te cred? Ei bine! hai să te cred. Dar urmează-mi sfatul: du-te la domnul du Bousquier. Nu ești tu aceea care duce lenjeria domnului Bousquier de vreo cinci-șase luni de zile? Ei bine! nu te întreb ce se petrece între voi, dar pe el îl cunosc: are amor propriu, e un flăcău tomnatic, e putred de bogat, are o rentă de două mii cinci sute de livre și nu cheltuiește nici măcar opt sute. Dacă ești îndemânatică și ai atâta minte precum bănuiesc, cu siguranță că vei vedea Parisul pe spezele lui. Hai, du-te, căprioara mea, du-te de mi-l zăpăcește și mai ales fii mlădioasă ca mătasea, cumpănește și răscumpănește fiecare cuvânt; du Bousquier moare de frică de scanda! și dacă ți-a dat prilejul, atunci fă-l de ocară… În fine, înțelegi tu! Amenință-l că-l vei face de râs pe lângă doamnele de la biroul de binefaceri. În afară de asta, el e un ambițios. Și de altfel, un bărbat poate ajunge la orice prin femeia sa. Nu ești tu oare destul de frumoasă și de spirituală ca să faci norocul soțului tău? Împielițată ce ești! tu ai fi în stare să-nfrunți chiar și pe o doamnă de la Curte!
Fremătând de bucurie la ultimele cuvinte ale cavalerului, Suzanne abia aștepta, s-o tulească la domnul du Bousquier. Dar ca să nu plece chiar așa brusc, în timp ce-l ajuta să se îmbrace, îi mai puse câteva întrebări în legătură cu Parisul. Cavalerul ghici efectul staturilor sale și înlesni ieșirea Suzannei, rugând-o să-i spună Césarinei să-i aducă ciocolata pe care doamna Lardot i-o pregătea în fiece dimineață. Suzanne porni glonț la victima ei, a cărei biografie iat-o:
Urmaș al unei vechi familii din Alençon, du Bousquier deținea în societate un rang cam între boiernaș și burghez. Tatăl său ocupase dregătoria juridică de Locotenent-Criminolog. După moartea lui, rămas fără venituri, du Bousquier – ca toți scăpătații din provincie – se dusese să se căpătuiască la Paris. La începutul Revoluției se apucă de afaceri. În ciuda republicanilor care făceau mare caz de cinstea revoluționară, treburile pe atunci nu prea mergeau pe roate. Mișunau tot soiul de afaceriști: spioni politici, samsari, slujbași însărcinați cu aprovizionarea armatei, emisari de-ai Sindicului Comunei pentru confiscarea și valorificarea bunurilor celor emigrați, miniștri și generali. Între 1793 și 1799, du Bousquier fusese însărcinat cu aprovizionarea armatelor franceze. Locuia pe atunci într-o casă somptuoasă, un adevărat palat, și devenise unul dintre matadorii finanțelor; făcu afaceri în cârdășie cu faimosul Ouvrard[35]. Avea mereu musafiri, ducând viața scandaloasă obișnuită a vremurilor, o viață de Cincinatus[36], înfruptându-se din delapidări și sustrageri de rafii; ținea mai multe ibovnice și dădea frumoase serbări în cinstea directorilor Republicii… Cetățeanul du Bousquier, care fusese unul dintre intimii lui Barras, era prieten la toartă cu Fouché și cu Bernadotte[37]. În speranța de a deveni ministru, se avânta însă orbește în partida care uneltea în taină împotriva lui Bonaparte – aceasta până la Marengo. Șarja lui Kellermann și moartea lui Dessaix[38]au însemnat pentru du Bousquier năruirea aspirațiilor lui de mare om de stat. Du Bousquier era chiar pe punctul să devină unul dintre înalții demnitari ai guvernului în perspectivă pe care-l anihila norocul lui Napoleon, în 1793. Neașteptata izbândă, cucerită prin încleștarea de la Marengo, a însemnat înfrângerea acestei fracțiuni ce avea gata tipărite până și proclamațiile către țară, spre a reveni la sistemul Montagnard[39], în cazul când Primul Consul ar fi fost înfrânt. Convins acum de imposibilitatea unui triumf, du Bousquier își speculase cea mai mare parte a averii la Bursă, păstrând însă legătură cu două ștafete pe câmpul de luptă: cea dintâi părăsi câmpul de luptă în clipa când Mêlas[40]biruia, dar în timpul nopții, la un interval numai de patru ore, cea de-a doua iscoadă sosi să vestească înfrângerea austriecilor. Du Bousquier blestemă pe Kellermann și pe Dessaix, neîndrăznind însă să afurisească și pe Primul Consul care-i datora milioane. Alternativa între un câștig de milioane de franci și o ruină totală îl tâmpi pe furnizor cu desăvârșire timp de câteva zile; atâta abuzase de viață, încât lovitura îl găsi gata vlăguit. Lichidarea creanțelor sale de stat îndreptățea totuși oarecare speranțe; dar, în ciuda șperțurilor, du Bousquier trebui sa înfrunte ura lui Napoleon împotriva furnizorilor care mizaseră pe înfrângerea lui. Domnul de Fermon (poreclit în glumă Fermon-Pușculiță) lăsă pe du Bousquier făr’ de sfanț. Imoralitatea vieții sale particulare, legăturile cu Barras și Bernadotte displăcură Primului Consul mai mult chiar decât speculațiile la Bursă; îl șterse așadar de pe lista perceptorilor generali unde, datorită faimei lui de odinioară, ajunsese să fie numit la Alençon. Din tot avutul lui du Bousquier nu-i mai rămăsese decât o rentă viageră de una mie două sute franci înscrisă pe Marea Carte, – plasament făcut într-o doară, dar care-l scăpase acum din mizerie. Ignorând rezultatul lichidării, creditorii nu-i lăsară decât o mie de franci rentă, dar toți banii fură plătiți, prin lichidarea proprietăților, prin recuperări și prin vinderea hotelului de Beauséant, care era al lui du Bousquier. Astfel încât speculantul, deși ajuns aproape în pragul falimentului, își păstră totuși numele neîntinat. Un om ruinat de Primul Consul și cunoscut prin covârșitoarea reputație pe care i-o făcuseră relațiile cu șefii guvernelor trecute, prin felul său de viață și vremelnica sa atotputernicie, era de natură să intereseze orașul Alençon unde, într-ascuns, domnea regalismul. Furios împotriva lui Bonaparte, du Bousquier povesti neajunsurile din viața de alcov a Primului Consul, destrăbălarea Josefinei și câteva anecdote secrete din timpul celor zece ani de revoluție; în consecință, fu foarte bine primit. În acea epocă, du Bousquier, în ciuda faptului că avea patruzeci de ani bătuți pe muchie, făcea pe tinerelul de treizeci și șase; de statură mijlocie, oacheș, gras ca un negustor, fălindu-se cu pulpele sale durdulii, avea trăsături bine marcate, nasul teșit, cu nările păroase, sprâncene stufoase și ochi ce trimiteau priviri pătrunzătoare, ca ale domnului Talleyrand[41], – dar puțin mai șterse; păstra haina cu reverurile în chip de „aripi” (caracteristice modei republicane), iar părul său negru îl purta foarte lung. Mâinile, garnisite cu mici smocuri de peri pe fiece deget, adevereau, prin vinele vânjoase și albastre, o puternică musculatură. În sfârșit, avea pieptul lui Hercule-Farnese[42]și niște umeri solizi ca să-și ducă renta. Astăzi nu se mai văd asemenea umeri decât pe la Tortoni[43]. Acest exces de vitalitate masculină e caracterizat admirabil într-o expresie folosită în secolul trecut – astăzi abia dacă i se mai înțelege tâlcul; în stilul galant al epocii de odinioară, du Bousquier ar fi trecut drept un așa-zis „plătitor de amenzi”, Dar întocmai ca la cavalerul de Valois, se observau și la du Bousquier unele simptome care contrastau cu aspectul general al persoanei sale. Bunăoară, fostul furnizor n-avea vocea corespunzătoare mușchilor săi; însă aceasta nu fiindcă vocea lui ar fi fost doar firișorul subțire ce iese câteodată din gura acestor foci bipede; dimpotrivă, avea un glas puternic, dar înăbușit, cu un timbru ce nu s-ar putea asemui decât cu zgomotul stârnit de un ferăstrău ce se opintește într-un lemn jilav și moale; într-un cuvânt, avea glasul unui speculant ostoit.
Du Bousquier păstrase costumul la modă, așa cum o apucase el, în zilele lui bune: cizme cu manșetă, ciorapi de mătase albă, pantalon de postav cu dungi de culoare cafenie, jiletcă à la Robespierre și haină albastră. În pofida titlurilor cu care disprețul Primului Consul îl recomandase regaliștilor, domnul du Bousquier nu fu primit în cele șapte-opt familii care alcătuiau cercul aristocrației din Alençon, frecventat în schimb de cavalerul de Valois.
[1] catagrafierea – inventarierea, înregistrarea (n.k.).
[2] pe cât și Ludovic al XIV-lea era un Bourbon – de fapt, Ludovic al XIV-lea nu era Bourbon decât prin bunicul lui după tată, Henric al IV-lea. Mama acestuia fusese nepoata regelui Francisc I; ținea deci de casa de Valois.
[3] Marie Touchet – Marie Touchet, din Belleville (1549—1638), a fost iubită de tânărul rege Carol al IX-lea și cântată de poeții vremii. Ea apare și într-o nuvelă istorică a lui Balzac: Taina Ruggierilor.
[4] afacerea colierului – scandal provocat la sfârșitul secolului al XVIII-lea (1784—1786) prin cumpărarea unui colier foarte scump pentru regina Marie-Antoinette, de către cardinalul de Rohan, care voia să-i câștige protecția. Totul fusese pus la cale de o intrigantă, contesa de Lamothe.
[5] mișcarea chouans-ilor – mișcare reacționară a regaliștilor care au antrenat pe unii țărani din vestul Franței, în ultimii ani ai revoluției din 1789—1794; ei s-au raliat la un moment dat mișcării de același fel a vandeenilor, dar au fost învinși de armatele republicane.
[6] curtea din Cythera – Curtea lui Ludovic al XV-lea, așa numită de Balzac pentru că asemenea Cytherei, insulă din arhipelag unde se afla un templu măreț al zeiței Venus, era considerată ca un loc de desfătare, o țară a dragostei sau mai curând a libertinajului.
[7] les Incroyables – tineri din vremea Directoratului (1795—1799) care se îmbrăcau pretențios și vorbeau afectat, repetând mereu că totul este „de necrezut” (incroyable); ei aparțineau opoziției regaliste.
[8] Fleury… Molé – actori francezi din sec. XVIII–XIX; Molé (François-René), născut la Paris, a trăit între 1734—1802, iar Fleury (pseudonimul lui Abraham-Joseph Bénard), născut la Chartres (1750—1822).
[9] bunul secol… marele secol – secolul al XVIII-lea, considerat ca secolul amabilității grațioase, față de secolul al XVII-lea, epocă de maiestate rigidă.
[10] glorioasele ziledin iulie – revoluția din ultimele zile ale lunii iulie 1830, când a fost răsturnat guvernul reacționar al lui Carol al X-lea și, prin aceasta, lichidată dinastia Bourbonilor.
[11] cincizeci de scuzi – aproximativ una sută cincizeci franci.
[12] cavalerul de Gramont, baronul de Foeneste, marchizul de Moncade – gentilomi cunoscuți pentru vioiciunea – cu sau fără efecte bune – a spiritului lor: Philibert de Gramont (1621—17071 a fost unul dintre cei mai spirituali curteni ai lui Ludovic al XIV-lea, baronul de Foeneste este protagonistul vorbăreț și iscusit în a arunca praf în ochi, din scrierea lui Agrippa d’Aubigné Aventurile baronului de Foeneste (1617—1630); iar Moncada (Francisco), generalisim al trupelor spaniole în Flandra (1586—1635), era foarte cultivat.
[13] Laïus a murit – joc de cuvinte între: Laius, tatăl lui Oedip și laïus = discurs (termen de argou școlăresc ocazionat de primul subiect de compunere dat la Politehnica din Paris, în 1804, asupra cuvântării lui Laius, tatăl lui Oedip).
[14] la revenirea Bourbonilor – adică în 1815. În 1814, după înfrângerile suferite de Napoleon, Bourbonii nu reocupaseră decât câteva luni tronul, fiind răsturnați din nou, pentru o sută de zile, prin reîntoarcerea lui Napoleon. Înfrângerea de la Waterloo a acestuia și coaliția guvernelor reacționare europene împotriva Franței i-au readus pentru 15 ani (1813—1830).
[15] două sute de pistoli – moneda cu acest nume valora în Franța zece franci.
[16] Le Constitutionnel – Constituționalul, ziar francez liberal, înființat în 1815. În coloanele lui s-a dus o campanie susținută împotriva politicii absolutiste a lui Carol al X-lea.
[17] emigranții – așa erau denumiți aristocrații care s-au refugiat – în principal în Anglia – pe durata revoluției franceze (1789—1794) și a republicii. Au revenit odată cu căderea lui Napoleon și începutul Restaurației.
[18] Restaurația – epoca dintre 1814 și 1830, timp în care, cu ajutorul armatelor străine, a avut loc în Franța restaurarea dinastiei Bourbonilor.
[19] crucea sfântuluiLudovic – decorație instituită de Ludovic al XIV-lea, în 1693, pentru a recompensa serviciile de ordin militar; era însoțită și de o mare sumă de bani.
[20] Castèranii, d’Esgrignonii, Troisvilii – nume de aristocrați, personaje din diverse romane ale lui Balzac.
[21] valeo – în limba latină: sunt puternic.
[22] Concha Veneris – scoica Venerei, specie de scoică rară.
[23] Sixt al cincilea – Papă între 1585 și 1590, cunoscut pentru activitatea lui în domeniul reformelor religioase
[24] anul 16 – se referă la 1816. Cavalérul de Valois vorbește astfel pentru a ridiculiza pe republicanii din vremea revoluției din 1789—1794, care decretaseră o nouă numărătoare calendaristică.
[25] o grizetă – fată din popor, muncitoare franceză, așa numită din cauza rochiilor de stofă ieftină numită grisette, care constituiau îmbrăcămintea ei obișnuită.
[26] Longehamp – loc de plimblare lângă Paris și pădurea Boulogne, devenit apoi câmp de curse.
[27] tocurile roșii – sub monarhia absolută, numai aristocrații aveau dreptul să poarte încălțăminte cu tocuri roșii.
[28] Cavaleria Errantă – cavalerii rătăcitori din Evul Mediu se distingeau prin acțiunile lor locale de reparare a nedreptăților și de ajutorare a oropsiților. Don Quijole este parodia unui asemenea cavaler.
[29] faimoasa Duthé – Rosalie Duthe (1752—1820) a fost o curtezană celebră, printre ai cărei admiratori s-a numărat și contele d’Artois (viitorul rege Carol al X-lea).
[30] domnul de Sartines – șef al poliției franceze în secolul al XVIII-lea. Gabriel de Sartine sau Sartines a trăit între 1729—1801.
[31] Sophie Arnould – cântăreață a Operei din Paris, cunoscută pentru frumusețea și inteligența ei (1744—1802).
[32] Iezuiții, flibustierii… otcupcii – Balzac apropie aceste categorii de atotputernici din trecut, nu fără ironie. Iezuiții, ordin religios înființat în 1534 pentru a ajuta ofensiva antireformă, au avut mare influență sub Ludovic al XIV-lea. Flibustierii erau, în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, pirați ai mărilor americane, temuți de vasele spaniole. Otcupcii (traitants) – cei care luau cu arendă dreptul de a încasa impozitele – se îmbogățiseră peste măsură în secolul al XVIII-lea.
[33] Jupiter la Alemena – pentru a se putea apropia de Alemena, care-și iubea soțul, pe Amphytrion, Jupiter – spune legenda mitologică – a trebuit să ia chipul acestuia.
[34] Berthier(Louis-Alexandre) – mareșal al Franței sub Napoleon I, care-l prețuia în mod deosebit (1753—1815).
[35] faimosul Ouvrard – Gabriel-Julien Ouvrard (1770—1846), financiar fără scrupule, s-a îmbogățit pe socoteala armatelor republicane și napoleoniene, pe care trebuia să le aprovizioneze.
[36] o viață de Cincinaius – simplă și austeră, ca cea care l-a făcut celebru pe consulul și apoi dictatorul roman Cincinatus (sec. V î.e.n.).
[37] Barras, Fouche, Bernadotte – personaje istorice care au participat la revoluția din 1789—1794, iar apoi au trădat-o; membru al Convențiunii, Paul Barras (1755—1829) a devenit apoi unul dintre membrii Directoratului; Fouché (Joseph) membru montagnard (v. mai jos) al Convențiunii, a ajuns ministrul poliției sub Napoleon I și și-a păstrat postul chiar la întoarcerea regilor (Restaurație); Bernadotte (Charles) a participat ca mareșal al Franței la războaiele Revoluției și la cele napoleoniene, – apoi s-a raliat Contrarevoluției și a devenit rege al Suediei (1763—1844).
[38] Marengo… Kellermann… Desaix – la Marengo, în Italia, armatele lui Bonaparte i-au învins pe austrieci la 14 iunie, 1800; în această bătălie a pierit tânărul general francez Desaix căruia i se datora victoria; Kellermann (François-Christophe), mareșal al Franței, a contribuit la succes printr-o șarjă celebră. Victoria de la Marengo a fost decisivă pentru cariera dictatorială și imperială a lui Napoleon, care a putut să se substituie guvernului republican.
[39] sistemul Montagnard – partidul cu ideile cele mai radicale în timpul revoluției din 1789—1794; extrema stângă.
[40] Mélas – general austriac, învins de Napoleon Bonaparte la Marengo.
[41] Talleyrand(Charles Maurice de) – diplomat și om politic fără scrupule (1754—1838).
[42] Hercule Farnese – statuie antică impozantă, personificând forța fizică unită cu siguranța morală.
[43] Tortoni – cafenea din Paris, deschisă de un italian la începutul secolului al XIX-lea; aici se întâlneau oamenii politici și scriitorii de seamă ai vremii; a existat până pe la 1887.
