[Scene din viata de provincie] Pierrette

n octombrie 1827, în zori, un tânăr de vreo șaisprezece ani, a cărui ținută trăda ceea ce frazeologia modernă denumește, cu atâta insolență, un proletar[1], se opri într-o piațetă aflătoare în partea de jos a orășelului Provins[2]. La ceasul acela, putu cerceta, fără a fi observat, feluritele case așezate în acea piață care alcătuiește un lung pătrat. Morile, construite pe râurile din Provins, începuseră să lucreze. Uruitul lor, repetat de ecourile din partea de sus a orașului, în acord cu aerul răcoros, cu lumina prietenoasă a zorilor, reliefa profunzimea tăcerii care-ți îngăduia să deslușești zgomotul unei diligențe, la o leghe depărtare, pe drumul mare. Cele două mai lungi rânduri de case, despărțite de o plantație de tei, oferă privirii niște construcții naive, care trădează existența tihnită și așezată a burghezimii. În locurile acelea, nici urmă de comerț. Abia de se zăreau pe-atunci porțile mari și luxoase ale bogătașilor! Iar acolo unde acestea se aflau, rareori se dădeau în lături cu excepția celei a domnului Martener, un medic silit să aibă o cabrioletă și să se folosească de ea. Câteva fațade erau ornate cu un vrej de viță, altele cu trandafiri urcători, care se înălțau până la catul întâi și ale căror flori înmiresmau ferestrele cu tufele lor mari și răsfirate. Un capăt al pieței ajunge până aproape de strada mare a orașului de jos. Capătul celălalt e închis de o stradă paralelă cu strada mare și ale cărei grădini se întind de-a lungul unuia dintre cele două râuri care scaldă valea orașului Provins.

În capătul acela, cel mai liniștit al pieței, tânărul lucrător recunoscu casa despre care i se vorbise: o fațadă de piatră albă, dungată de caneluri menite a figura rândurile de zidărie, iar în dreptul ferestrelor, închise cu persiene cenușii, ușoare balconașe de fier cu ornamente în formă de trandafiri, vopsite în galben. În partea de sus a acestei fațade, deasupra parterului și a primului etaj, trei lucarne de mansardă străpung acoperișul acoperit cu ardezie, iar pe una dintre părțile cele mai înalte ale zidului se rotește o giruetă nouă. O girueta modernă, care înfățișează un vânător luând la ochi un iepure. Trei trepte de piatră duc spre poarta cu două canaturi. De o parte a ei, pe gura unei țevi de plumb, se scurg lăturile deasupra unei mici rigole, semn că acolo e bucătăria; de partea cealaltă, două ferestre, cu grijă închise cu obloane cenușii, prin ale căror deschizături, decupate în formă de inimă, pătrunde slab lumina zilei, îi părură a fi ale sufrageriei. La nivelul celor trei trepte și dedesubtul fiecărei ferestre, se zăresc răsuflătorile beciurilor, închise de niște portițe de tablă vopsită și străpunse de găuri pretențios decupate. Pe-atunci, toate erau noi. În casa aceasta restaurată și al cărei lux încă proaspăt contrasta cu exteriorul învechit al tuturor celorlalte, un ochi atent ar fi putut îndată ghici gândurile meschine și desăvârșita mulțumire-de-sine a micului negustor retras din afaceri. Tânărul cercetă aceste detalii cu o expresie de plăcere amestecată cu tristețe: privirea lui se îndreptă mai întâi spre bucătărie, apoi spre mansardă, cu o mișcare care arăta că le cântărește din ochi. Razele trandafirii ale soarelui luminară, la una dintre ferestrele podului, o perdeluță de stambă, ceea ce lipsea la celelalte lucarne. Acum, fizionomia tânărului se înveseli deplin, el se dădu îndărăt câțiva pași, se rezemă de un tei și îngână, în tonul tărăgănat al locuitorilor din vestul țării, o romanță bretonă publicată de Bruguière[3], compozitor căruia îi datorăm încântătoare melodii. În Bretania, tinerii de la țară cântă această melodie celor ce se căsătoresc, în ziua nunții lor.

Venim să vă urăm fericire în căsătorie,

Domnului soț al tău,

Precum și ție.

Ai fost legată, doamnă mireasă,

Cu lanț deaur,

Ce numai moartea îl dezleagă.

Nu vei mai veni la baluri, la întâlnirile noastre;

Vei păzi casa,

În vreme ce noi vom petrece.

Ai înțeles bine cum trebuie să fii

Credincioasă omului tău:

Să-l iubești ca pe tine.

Primește buchetul ce mâna îți întinde.

Vai! deșartele tale onoruri

Pieri-vor precum florile aceste[4].

Aceasta muzică națională – la fel de plăcută ca și aceea adaptată de Chateaubriand la Îți mai aduci aminte, surioară?[5]– cântată în mijlocul unui orășel din Brie, în Champagne, trebuie să fi fost pentru o bretonă prilej de amintiri de neînlăturat, atât de fidel înfățișează ea datinile, blajinătatea, locurile acestei străvechi și nobile provincii. Cântecul este străbătut de nu-știu-ce melancolie, stârnită de înfățișarea vieții reale, care emoționează adânc. Această putere de a reînvia o întreaga lume de lucruri grave, înduioșătoare și triste, într-un ritm familiar și deseori vesel, nu e oare proprie cântecelor populare care reprezintă superstiția muzicii, dacă admitem că termenul superstiție înseamnă tot ceea ce rămâne după ruina popoarelor și supraviețuiește revoluțiilor lor? Sfârșind prima strofă, lucrătorul, care nu-și luase ochii de la perdeluța mansardei, nu zări nicio mișcare. În vreme ce cânta strofa a doua, stamba se agită. Când cuvintele „Primește buchetul” fură spuse, apăru chipul unei fete. Cu băgare de seamă, o mână albă deschise fereastra și fata îl salută cu o mișcare a capului pe călătorul care, în acea clipă, își sfârșea melancolicu-i gând, exprimat io aceste două versuri, atât de simple:

Vai! deșartele tale onoruri

Pieri-vor precum florile-aceste.

Deodată, lucrătorul îi arătă, scoțând-o de sub vestă, o floare galbenă ca aurul, foarte obișnuită în Bretania și pe care, fără îndoială, o culesese pe câmpia din Brie, unde rar se găsește O floare de drobiță.

— Domnia-ta ești, Brigaut? întrebă fata, în șoaptă.

— Da, Pierrette, da. Locuiesc la Paris, acum însă fac turul Franței[6]; dar aș fi în stare să mă statornicesc aici, de vreme ce și domnia-ta ești aici.

În clipa asta, o cremonă scârțâi în odaia de la etajul întâi, dedesubtul odăii Pierrettei. Bretona, viu înspăimântată, îi spuse lui Brigaut: „Dispari!” Ca o broscuță speriată, lucrătorul sări spre cotitura pe care ulița o face după moară și care duce spre strada mare, artera orașului de jos; dar, cu toată sprinteneala tânărului, încălțările sale, cu tălpile bătute în ținte, răsunară pe micul pavaj din Provins, producând un zgomot lesne de deslușit în muzica morii și pe care putu să-l audă și persoana care deschidea fereastra.

Acea persoană era o femeie. Niciun bărbat nu se smulge, în zorii zilei, din dulceața somnului, spre a asculta un trubadur în haine bărbătești, ci numai o fată se poate trezi la un cântec de dragoste. Era așadar o fată, o fată bătrână. După ce, cu un gest ca de liliac, dădu la o parte persienele, privi în toate părțile, dar nu auzi decât nedeslușit pașii lui Brigaut, care o luase la sănătoasa. Poate fi pe lume ceva mai oribil la vedere decât apariția, în zori, la fereastra ei, a unei fete bătrâne și urâte? Dintre toate priveliștile grotești, de care fac haz călătorii care străbat orășelele, există vreuna mai neplăcută? Priveliște prea tristă, prea respingătoare ca să râdem de ea. Acea fată bătrână, cu auzul atât de ager, se înfățișa despuiată de toate feluritele artificii pe care le folosea spre a părea mai frumoasă; nu avea nici garnitura de păr fals, nici gulerașul ei. Ci purta un oribil săculeț de tafta neagră, cu care bătrânele își acoperă ceafa și care ieșea de sub scufia de noapte, strâmb așezată din pricina mișcărilor din timpul somnului. Atâta dezordine dădea capului ei înfățișarea amenințătoare pe care pictorii o dau vrăjitoarelor. Tâmplele, urechile și ceafa, destul de puțin ascunse privirilor, aveau un aspect veșted și respingător; zbârciturile adânci aveau nuanțe roșii, neplăcute la privire, care contrastau cu culoarea cândva albă a cămășii de noapte, înnodată la gât cu niște șireturi răsucite. Deschizăturile cămășii de noapte căscate scoteau la iveală un piept ca al unei țărănci bătrâne, căreia puțin îi pasă de propria-i urâțenie. Brațul ei era atât de descărnat, încât părea un băț înfășurat în stofă. Așa cum ședea la fereastră, această domnișoară părea înaltă, datorită obrazului ci mare și lat, care aducea cu nemaipomenitele proporții ale unor chipuri de soldățoi. Fizionomia ei, cu trăsături care păcătuiau printr-o nepotrivire de ansamblu, avea drept principală caracteristică o uscăciune a liniilor, o asprime a tonurilor, o insensibilitate de fond care pe un fizionomist l-ar fi dezgustat. Această înfățișare, vizibilă în acea clipă, se modifica de obicei grație unui surâs comercial, unei nerozii burgheze care mima atât de bine cumsecădenia, încât cei cu care viețuia această domnișoară puteau foarte bine să creadă că are inimă bună. Casa îi aparținea în indiviziune cu fratele ei. Care dormea atât de liniștit în odaia lui, încât nu l-ar fi putut trezi nici orchestra Operei, deși diapazonul acestei orchestre este vestit! Bătrâna domnișoară își scoase capul pe fereastră, își ridică spre mansardă ochii ei mici, de un albastru spălăcit și rece, cu gene scurte pe marginile mai întotdeauna umflate ale pleoapelor; încercă să o zărească pe Pierrette; dar, după ce-și dădu seama de zădărnicia manevrelor ei, se retrase din nou în odaie, cu mișcări asemănătoare celor ale unei broaște țestoase care-și ascunde capul după ce l-a scos din carapace. Persienele se închiseră și liniștea din piață nu mai fu tulburată decât de țăranii care soseau sau de trecătorii matinali. Casa în care se află o fată bătrână nu are nevoie de câini de pază: nu se poate întâmpla nici cel mai mărunt eveniment fără ca ea să nu-l vadă, să nu-l comenteze și să nu tragă toate concluziile cu putință. Iată de ce întâmplarea avea să dea naștere unor grave bănuieli, avea să fie începutul uneia dintre acele obscure drame familiale care, deși rămân ascunse, nu sunt mai puțin cumplite, dacă ne dați totuși voie să folosim cuvântul dramă când e vorba de o scenă de interior.

Pierrette nu se mai culcă. Pentru ea, apariția lui Brigaut era un eveniment extraordinar. În timpul nopții, acest Eden al nefericiților, mai scăpa de neplăcerile, de sâcâielile pe care trebuia să le îndure ziua. Precum eroului nu mai știu cărei balade germane sau rusești, somnul îi părea a fi o viață fericită, iar ziua un vis urât. După trei ani, pentru prima oară se trezise plăcut din somn. Amintirile din copilărie îi legănaseră melodic, sufletul cu poezia lor. Prima strofă o auzise ca prin vis, la a doua tresărise brusc, la a treia o cuprinsese îndoiala: cei nefericiți sunt din școala sfântului Toma. La strofa a patra, alergase la fereastră, numai în cămașă și desculță, și-l recunoscuse pe Brigaut, prietenul ei din copilărie. Da, îi recunoscuse vesta pătrată, cu poalele ei mici, scurt tăiate, cu pulpanele atârnând peste șale, vesta de stofă albastră, clasică în Bretania, jiletca de postav ordinar, cămașa de pânză, închisă cu o agrafă de aur, gulerul mare, răsfrânt, cerceii, încălțările grosolane, pantalonii de pânză albastră neprelucrată, țesută din fire lungi, inegal decolorate, cu un cuvânt, toate acele lucruri modeste și solide care alcătuiesc portul unui sărman breton. Nasturii mari, de corn alb, ai jiletcii și ai vestei, făcură ca Pierrettei să-i bată mai tare inima în piept. La vederea buchetului de drobiță, îi dădură mai întâi lacrimile apoi o spaimă cumplită îi strivi în inimă florile, o clipă deschise, ale amintirilor. Își zise că, poate, vară-sa o auzise când s-a dat jos din pat și a pășit spre fereastră, ghici gândul fetei bătrâne și-i făcu lui Brigaut un semn, dictat de teamă, căruia bietul breton se grăbi să i se supună, fără a înțelege nimic. Această docilitate instinctivă nu este oare dovada unei iubiri nevinovate și absolute care apare, în cursul veacurilor, pe acest pământ, unde înflorește precum aloele din Isola bella[7],de două sau trei ori într-o sută de ani? Cel ce l-ar fi văzut pe Brigaut cât de repede dispăruse, ar fi admirat eroismul cel mai naiv al celui mai naiv sentiment. Jacques Brigaut era vrednic de Pierrette Lorrain, care mergea pe cincisprezece ani: doi copii! Pierrette nu-și putu opri plânsul văzându-l cum o ia la picior, speriat de gestul ei. Apoi fata se întoarse și se așeză pe un fotoliu mizerabil, lângă o măsuță, deasupra căreia se afla o oglindă. Se sprijini în coate, își luă capul în mâini și rămase astfel, dusă pe gânduri, preț de un ceas, străduindu-se să-și amintească de Marais[8], de orășelul Pen-Hoël[9], de primejdioasele călătorii întreprinse pe un eleșteu, într-o barcă pe care, pentru ea, micul Jacques o dezlegase de o salcie bătrână, apoi de chipurile bătrâne ale bunicii, ale bunicului, de figura suferindă a mamei și înfățișarea chipeșă a maiorului Brigaut, pe scurt, de o întreagă copilărie fără griji! Trăise încă un vis: bucurii senine pe un fond cenușiu. Părul ei frumos, blond, cu reflexe întunecate, era în dezordine sub bonețica ce se șifonase pe când dormea, o bonețică de percal, cu volănașe plisate, pe care și-o făcuse cu mâna ei. De cele două părți ale capului, buclele scăpaseră din moațele de hârtie cenușie. La ceafă, o cosiță groasă, turtită, atârna despletită. Tenul, din cale-afară de alb, trăda acea boală de temut a fetelor, căreia medicina i-a dat simpatica denumire de cloroză[10]și care răpește trupului culoarea lui naturală, taie pofta de mâncare și prevestește mari tulburări ale organismului. Tot coloritul pielii era ca ceara. Gâtul și umerii, cu paloarea lor de plantă ofilită, se însoțeau cu brațele slăbănoage, aduse înainte și încrucișate. Picioarele Pierrettei păreau că nu o mai pot ține, subțiate precum erau de boală. Cămașa, care nu ajungea decât până la jumătatea pulpelor, lăsa la vedere încheieturile obosite, venele albăstrii, o carnație secătuită. Frigul care o cuprinsese îi învinețise ușor buzele. Zâmbetul trist pe care-l schițaseră colțurile gurii, îndeajuns de delicate, îi scosese la vedere dinții mici, de sidef fin, frumoșii dinți transparenți în armonie cu urechile fine, cu nasul cam ascuțit dar elegant, cu conturul feței care, cu toată rotunjimea ei desăvârșită, era drăguță. Toată vioiciunea acestui chip fermecător se afla în ochii al căror iris, de culoarea tutunului de Spania, presărat cu puncte negre, scânteia prin reflexe de aur în jurul pupilei adânci și vii. Pierrette trebuie să fi fost cândva o fire veselă, acum însă era tristă. Veselia ei pierdută mai dăinuia în vioiciunea privirilor, în grația nevinovată a frunții și a liniilor bărbiei scurte. Genele-i lungi se schițau ca pictate pe umerii obrajilor, marcați de suferință. De altfel, albul, peste măsură de intens, dădea trăsăturilor și detaliilor fizionomiei ei o mare puritate. Urechea era o micuță capodoperă a sculpturii: s-ar fi zis că e de marmură. Pierrette suferea în fel și chip. Încât, poate doriți să-i cunoașteți povestea? Iat-o.

Mama Pierrettei era o fostă domnișoară Auffray, din Provins, soră după tată a doamnei Rogron, mama actualilor proprietari ai acestei case.

Căsătorit, mai întâi la optsprezece ani, domnul Auffray contractase, pe la șaizeci și nouă de ani, o a doua căsătorie. Din prima căsătorie, avusese o singură fiică, destul de urâtă, care se măritase, la șaisprezece ani, cu un hangiu din Provins, pe nume Rogron.

Din a doua căsătorie, bătrânul Auffray mai avu o fiică, încântătoare însă. Astfel, printr-o întâmplare destul de ciudată, între cele două fiice ale domnului Auffray era o enormă deosebire de vârstă: cea din prima căsătorie avea cincizeci de ani când se născuse a doua. Când bătrânul ei tată îi dăruise o surioară, doamna Rogron avea doi copii majori.

La vârsta de optsprezece ani, fiica bătrânului îndrăgostit fu măritată, după gustul ei, cu un ofițer breton, pe nume Lorrain, căpitan în Garda imperială. Deseori, dragostea îl face pe om ambițios. Căpitanul, care ținea să fie repede avansat la gradul de colonel, trecu la Infanterie. În timp ce comandantul de batalion și nevastă-sa, destul de fericiți cu suma de bani pe care le-o acordaseră domnul și doamna Auffray, făceau furori la Paris sau colindau Germania pe urmele bătăliilor sau ale păcilor imperiale, bătrânul Auffray, fostul băcan din Provins, închise ochii la vârsta de optzeci și opt de ani, fără a fi avut timp să lase vreo dispoziție testamentară. Succesiunea bătrânelului a fost atât de bine manevrată de fostul hangiu și de nevastă-sa, încât aceștia își luară partea leului, nelăsând văduvei bătrânului Auffray decât casa din piață a răposatului și un petic de pământ. Văduva, mama doamnei Lorrain, avea, la moartea bărbatului ei, numai treizeci și opt de ani. Ca multe văduve, a avut ideea nefericită de a se recăsători. Vându fiicei sale vitrege, bătrânei doamne Rogron, pământul și casa, pe care le dobândise în virtutea actului de căsătorie, spre a se putea mărita cu un medic tânăr, pe nume Néraud, care-i tocă averea. După doi ani, doamna Auffray se prăpădi de inimă rea, în mizerie.

Așadar, partea care i-ar fi puiuț reveni doamnei Lorrain la succesiunea Auffray, dispăruse în cea mai mare parte, reducându-se la vreo opt mii de franci. Maiorul Lorrain căzu pe câmpul de onoare la Montereau[11], lăsând o văduvă de douăzeci și unu de ani, împovărată cu o copilă de un an și două luni, fără altă avere decât pensia la care avea dreptul și moștenirea ce avea să-i revină după moartea soților Lorrain, negustori cu bucata la Pen-Hoël, orășel în Vendée, în regiunea denumită Le Marais. Acești Lorrain, tatăl și mama ofițerului dispărut, bunicul și bunica dinspre tată ai Pierrettei Lorrain, vindeau lemn de construcție, plăci de ardezie, olane, șindrilă, burlane și altele. Negustoria lor, fie din nepricepere, fie din lipsă de noroc, mergea șchiopătând, încât abia aveau din ce-și duce zilele. Falimentul cunoscutei firme Collinet[12]din Nantes, din pricina evenimentelor din 1814 care au dus la o scădere neprevăzută a prețului mărfurilor coloniale, le adusese o pagubă de douăzeci și patru de mii de franci, pe care-i avuseseră depuși. Încât nora lor fu bine primită. Văduva maiorului aducea o pensie de opt sute de franci, sumă considerată enormă la Pen-Hoël. Cei opt mii de franci, pe care cumnatul ei și soră-sa Rogron îi trimiseră cu prețul a mii de formalități datorate depărtării, ea îi încredință soților Lorrain, luând totuși ca Ipotecă o căsuță pe care aceștia o posedau la Nantes, închiriată pe o sută de scuzi și care nu valora mai mult de zece mii de franci.

Doamna Lorrain-tânăra muri la trei ani după nefericita căsătorie de-a doua a mamei sale, în 1819, aproape odată cu ea. Copila bătrânului Auffray și a tinerei sale soții era slăbuță, plăpândă și bolnăvicioasă: aerul umed al regiunii Marais nu-i pria. Familia soțului ei o convinse, spre a o reține lângă ea, că în niciun colț de pe lume nu se află regiune mai salubră ți mai plăcută decât Marais, martoră a faptelor de arme ale lui Charette[13]. Ea fu atât de răsfățată, de alintată, de lingușită, încât acest deces le aduse cea mai mare cinstire bătrânilor Lorrain. Unii susțin ca numai datorită lui Brigaut, veteran al răscoalelor din Vendée, bărbat tare, ca fierul, care luptase sub comanda lui Charette, a lui Mercier[14], a marchizului de Montauran[15]și a baronului du Guénic[16]în campaniile împotriva Republicii, doamna Lorrain-tânăra se resemnase. Dacă așa au stat lucrurile, cu siguranță că a fost vorba de un suflet din cale-afară de iubitor și de credincios. De altfel, întregul Pen-Hoël îl vedea pe Brigaut căruia, în semn de respect, i se spunea maiorul, grad pe care-l avusese în armata catolică, petrecându-și zilele și serile în salon, în preajma văduvei maiorului din armata imperială. În vremea din urmă, preotul din Pen-Hoël își permisese, în mai multe rânduri, s-o dojenească pe bătrână doamna Lorrain: o rugase să o convingă pe nora ei să se mărite cu Brigaut, făgăduindu-i că va cere sprijin vicontelui de Kergarouët[17], ca maiorul să fie numit judecător de pace al cantonului Pen-Hoël. Decesul bietei tinere făcu inutilă propunerea. Pierrette rămase la bunicii ei, care-i datorau o dobândă de patru sute de frânei pe an, folosiți, desigur, pentru întreținerea ei. Acești bătrâni, din ce în ce mai nepricepuți într-ale negustoriți, avură un concurent activ și iscusit, pe care-l blestemau, dar fără a încerca să se apere împotrivă-i. Maiorul, sfetnicul și prietenul lor, muri la șase luni după prietena lui, poate de inimă rea, poate de pe urma rănilor, douăzeci și șapte la număr. Ca bun comerciant ce era, vecinul cel rău plănui să-și ruineze adversarii, spre a scăpa de orice concurență. Îi convinse pe soții Lorrain să semneze un împrumut, prevăzând că nu vor putea să-l achite și-i sili ca, la bătrânețe, să se declare în stare de faliment. Ipoteca Pierrettei fu înlăturată de ipoteca legală a bunicii ei, care se mulțumi cu drepturile pe care le avea, spre a-i asigura bărbatului ei bucata de pâine. Casa din Nantes fu vândută pe nouă mii cinci sute de franci, iar cheltuielile se ridicară la o mie cinci sute de franci. Cei opt mii de franci rămași reveniră doamnei Lorrain, care-i plasă într-o ipotecă, spre a putea trăi la Nantes, într-un fel de mănăstire, numită Saint Jacques, de felul azilului Sainte-Périne[18]de la Paris, unde cei doi bătrâni, plătind o sumă modestă, aveau casă și masă. Neputând ține pe lângă ei pe nepoata lor, care era ruinată, bătrânii Lorrain își aduseră aminte de unchiul și de mătușa ei, Rogron, cărora le trimiseră scrisoare. Alde Rogron din Provins muriseră.

Scrisoarea soților Lorrain către Rogroni părea deci a se fi rătăcit. Dar dacă, pe lumea asta, există o Providență, aceea nu poate fi decât Poșta. Spiritul Poștei, incomparabil mai presus decât spiritul public, care de altfel nici nu aduce vreun câștig, întrece în inventivitate spiritul celor mai iscusiți romancieri. Când Poșta intră în posesia unei scrisori care, pentru ea, are o valoare între cincisprezece și cincizeci de centime și nu-l poate găsi îndată pe acela sau pe aceea cui trebuie să i-o înmâneze, dă dovadă de o solicitudine financiară care nu se întâlnește decât la creditorii cei mai neobosiți. Poșta se agită, scotocește toate cele 86 de departamente. Dificultățile înverșunează spiritul amploiaților ei, care adesea sunt literați și care pornesc în căutarea necunoscutului cu râvna matematicienilor de la Observatorul astronomic: explorează întregul regat. La cea mai mică rază de speranța, birourile din Paris se pun din nou în mișcare. Deseori, se întâmplă să rămâi uluit văzând însemnările ilizibile care brăzdează dosul și fața unui plic, mărturii glorioase ale perseverenței administrative cu care s-a pus în mișcare Poșta. Dacă un individ ar întreprinde ceea ce îndeplinește Poșta, ar trebui să cheltuiască zece mii de franci pe călătorii, să irosească timp, bani, spre a recupera șaizeci de centime. Hotărât lucru, Poșta are încă mai mult spirit decât transportă. Scrisoarea soților Lorrain, adresată domnului Rogron din Provins, care-și dăduse sufletul cu un an înainte, Poșta o expedie domnului Rogron, fiul celui dintâi, negustor de mercerie pe strada Saint-Denis, la Paris, În aceasta strălucește spiritul Poștei. Un moștenitor este mereu mai mult sau mai puțin neliniștit să știe dacă a primit totul dintr-o moștenire, dacă n-a uitat vreo creanță sau niscaiva bulendre. Fiscul le ghicește pe toate, până și firea oamenilor. O scrisoare adresată bătrânului Rogron din Provins, care murise, nu putea să nu trezească curiozitatea lui Rogron-fiul, la Paris, sau a domnișoarei Rogron, soră-sa, moștenitorii săi. Încât Fiscul își recupera cele șaizeci de centime.

Alde Rogron, spre care bătrânii Lorrain, deznădăjduiți că trebuie să se despartă de nepoata lor, întindeau rugătoare mâini, urmau deci să fie arbitrii destinului Pierrettei Lorrain. Iată de ce este neapărat necesar să înfățișăm antecedentele și caracterul lor.

Unchiașul Rogron, hangiul din Provins, căruia bătrânul Auffray i-o dăduse în căsătorie pe fiica sa din prima căsătorie, era un personaj roșcovan la față, cu nasul brăzdat de vinișoare și pe obrajii căruia Bachus își lăsase urmele-i înroșite și bulboase. Deși greoi, scund și pântecos, cu picioare groase și mâini grosolane, era înzestrat cu finețea hangiilor elvețieni, cu care semăna. Chipul lui aducea vag cu o vie întinsă, bătută de grindină. Desigur, nu era frumos, dar nevastă-sa îi semăna. Niciodată n-a existat pereche mai potrivită. Lui Rogron îi plăcea să mănânce zdravăn și să fie servit de fete frumoase. Făcea parte din secta egoiștilor cu purtări brutale care, căzuți pradă viciilor fac pe față tot ce le trece prin minte, în ochii întregii lumi. Lacom, meschin, lipsit de orice delicatețe, deprins să-și satisfacă toate gusturile, mâncă tot ce câștigase, până când rămase fără dinți din gură. Dar avariția și-o păstră. La bătrânețe își vându hanul, puse mâna, după cum s-a văzut, pe mai toată moștenirea lui socru-său și se retrase în căsuța din piață, pe care o cumpărase, pe un dărab de pâine, de la văduva lui Auffray-tatăl, bunica Pierrettei. Rogron și nevastă-sa aveau o rentă de vreo două mii de franci, care provenea din arendarea a douăzeci și șapte de terenuri situate în suburbiile orașului Provins și din dobânzile celor douăzeci de mii de franci, pe care-i obținuseră la vânzarea hanului lor. Casa bătrânului Auffray, deși în foarte proastă stare, era ocupată, în halul în care se afla, de acești foști hangii, care se feriră ca de ciumă să-i aducă vreo îmbunătățire: șobolanilor bătrâni le plac pereții crăpați și ruinele. Fostul hangiu, căruia începuse să-i placă grădinăritul, își cheltui economiile spre a-și mări grădina; o extinse până la malul gârlei, îi dădu o formă dreptunghiulară, o strânse între două ziduri și o închise cu o împietruire, unde natura acvatică, lăsată în voia ei, își etala bogăția florei sale. La începutul căsniciei lor, acești Rogron avuseseră, la intervale de doi ani, o fată și un băiat: cum totul degenerează, copiii lor erau îngrozitori. Încredințați unei dădace, la țară, pe o plată derizorie, acești nefericiți copii se întoarseră cu oribila educație a satului, după ce plânseseră, deseori și îndelung, după sânul doicii lor, care ieșea la munca câmpului și care, în lipsa ei, îi închidea într-o odaie întunecată, umedă și scundă, de felul celor care servesc drept locuință țăranului francez. Astfel tratați, trăsăturile copiilor se înăspriră, glasul li se alteră; măguleau destul de puțin amorul-propriu al mamei, care încerca să-i dezvețe de relele lor apucături, printr-o severitate pe care cea a tatălui lor o transforma în dragoste. Erau lăsați să se zbenguie prin curțile, grajdurile și acareturile hanului sau să colinde ulițele orașului; uneori, părinții îi băteau cu biciul; alteori îi expediau la bunicul lor Auffray, care nu prea îi iubea. Nedreptatea asta a constituit unul dintre motivele care i-au încurajat pe soții Rogron să pună mâna pe cea mâi mare parte a succesiunii acestui bătrân nelegiuit. Cu toate astea, taica Rogron își ținu fiul la școală, îi tocmi un om, unul dintre cărăușii săi, spre a-l scăpa de rechiziție. De îndată ce fie-sa, Sylvie, împlini treisprezece ani, o trimise la Paris ca practicantă la o firmă comercială. După doi ani, îl îndrumă și pe fiul său, Jérôme-Denis, pe aceeași cale. Când prietenii săi, tovarășii săi, cărăușii sau cunoscuții îl întrebau ce gânduri are cu privire la copii, bătrânul Rogron le explica sistemul său, cu o conciziune care avea, asupra celor mai mulți părinți, meritul de a fi sinceră.

— Când vor ajunge la vârsta de a mă înțelege, le voi trage un picior, știți unde? și le voi spune: „Duceți-vă de faceți avere!”, le răspundea el, trăgând o dușcă sau ștergându-și buzele cu dosul palmei. Apoi își privea interlocutorul, clipind cu subînțelesuri: – Haida de! ăștia nu-s mai proști decât mine, adăuga. Tătâne-meu mi-a tras trei picioare, eu nu le voi trage decât unul; el mi-a pus un ludovic în palmă, eu le voi pune zece: așa că vor fi mai fericiți decât am fost eu. Asta-i calea cea bună, încât, după mine, ce va rămâne, va rămâne; s-or pricepe ei, notarii, să le găsească toate. Că nu face să te ostenești atâta pentru copiii tăi!… Alor mei le-am dat viață, i-am hrănit și nu le cer nimica; îmi rămân datori, nu-i așa, vecine? Mai întâi am făcut cărăușie și asta nu m-a împiedecat să mă însor cu fiica lui moș Auffray, nelegiuitul ăla bătrân.

Sylvie Rogron fu plasată ca practicantă, pentru o plată de o sută de scuzi, pe strada Saint-Denis[19], la niște negustori de fel din Provins. După doi ani, lucra fără a mai plăti niciun ban: dacă nu câștiga nimic, în schimb nici părinții ei nu mai plăteau nimic pentru găzduirea și hrana sa. Pe strada Saint-Denis, aceasta se numește a lucra pe casă șimasă[20]. După alți doi ani, în cursul cărora mama ei îi trimisese o sută de franci pentru întreținere, Sylvie primi o simbrie de o sută de scuzi. Astfel, încă de la vârsta de nouăsprezece ani, domnișoara Sylvie Rogron devenise independență. La douăzeci, era ajutoare de premieră a prăvăliei Julliard, negustor de sculuri de mătase, „La Viermele-de-China”[21], pe strada Saint-Denis. Povestea fratelui fu asemenea celei a surorii. Micul Jérôme-denis Rogron fu băgat la unul dintre cei mai de seamă negustori de mercerie de pe strada Saint-Denis, la prăvălia Guepin, „La Trei Fuioare”[22]. Dacă, la douăzeci și unu de ani, Sylvie era premieră cu un salariu de o mie de franci, Jérôme-Denis, bucurându-se de împrejurări mai prielnice, lucra, la optsprezece ani, ca prim-vânzător la Guépin, altă familie din Provins, cu un salariu de o mie două sute de franci. Fratele și sora se întâlneau în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare, pe care le petreceau distrându-se fără a cheltui mult, luau masa în afara orașului, se duceau să viziteze Saint-Cloud, Meudon, Belleville, Vincennes. Către sfârșitul anului 1815, își puseră la un loc sumele economisite cu sudoarea frunții, vreo douăzeci de mii de franci, și cumpărară de la doamna Guénée cunoscuta firmă „La Sora Familiei”, una dintre cele mai solide case de mercerie, care vindea cu bucala. Sora se ocupa de încasări, de vânzări și de registre. Fratele era patronul și, în același timp, primul-vânzător, după cum Sylvie fusese, o bucată de vreme, propria sa premieră. În 1821, după cinci ani de exploatare, concurența deveni atât de acerbă și devie în mercerie, încât fratele și sora cu greu izbutiră să-și soldeze firma și să apere vechea ei reputație. Deși Sylvie Rogron nu avea pe atunci decât patruzeci de ani, urâțenia ei, munca necurmată și un anume aer morocănos, datorat atât trăsăturilor feței cât și grijilor, o făceau să arate ca o femeie de cincizeci de ani. La treizeci și opt de ani, Jeroine-Denis Rogron avea fizionomia cea mai neghioabă pe care o tejghea o poate prezenta unor mușterii. Fruntea teșită, îmbătrânită de trudă, era brăzdată de trei cute adânci. Părul cărunt, tuns scurt, grăia despre nemărginita stupiditate a animalelor cu sânge rece. Privirea ochilor de un albastru-spălăcit nu vădea nici sentiment, nici gândire. Fața rotundă și plată nu trezea nicio simpatie și nu stârnea nici măcar râsul pe buzele celor care obișnuiesc să studieze varietățile de parizian, ci întrista, în sfârșit, dacă Jérôme-Denis era, ca și tată-său, scund și spătos, formele lui, lipsite de brutalele proporții ale hangiului, prezentau, până în cele mai mici detalii, o gârboveală ridicolă. În locul tenului excesiv de colorat al tatălui său, la el se vedea tenul pământiu și fleșcăit, propriu celor ce-și duc traiul în odăițele neaerisite din fundul dughenelor, în firidele zăbrelite unde-și păstrează câștigurile, veșnic ocupați să înfășoare și să împacheteze fire de mătase, plătind sau încasând, îndemnându-i la treabă pe vânzători sau repetând aceleași lucruri mușteriilor. Puțina judecată a fratelui și a surorii se consumase, în întregime, pentru buna lor înțelegerea într-ale negustoriei, pentru Dare și Avere, pentru a cunoaște legile speciale și uzanțele pieții pariziene. Mosoarele de ață, acele, panglicele, andrelele, nasturii, furniturile de croitorie, cu un cuvânt, imensa cantitate de articole care alcătuiesc merceria pariziană le epuizase memoria. Scrisorile cu oferte sau cu răspunsuri, facturile, inventarele le solicitaseră întreaga energie. În afara ocupației lor, nu știau absolut nimic, nu cunoșteau nici măcar Parisul. Pentru ei, Parisul era ceva care se întindea în jurul străzii Saint Denis. Orizontul minții lor înguste era prăvălia lor. Se pricepeau de minune să-și strunească băieții de prăvălie și vânzătoarele, să le caute pricină. Erau fericiți să vadă toate mâinile trebăluind pe tejghele, ca niște furnicuțe, mânuind mărfurile sau împachetând articolele. Când auzeau șapte sau opt glasuri de vânzătoare sau de băieți, vânturând frazele gata făcute, prin care amploiații răspund observațiilor mușteriilor, atunci ziua era frumoasă, vremea era radioasă! Când seninul cerului însuflețea Parisul, când parizienii se plimbau și nu-i interesa altă mercerie decât cea pe care o purtau pe ei, atunci: „Proastă zi pentru vânzări!” zicea imbecilul de patron. Marea știință a lui Rogron, care-i atrăgea admirația practicanților, consta în arta sa de a împacheta, de a lega cu sfoară, de a dezlega sfoara, a o lega din nou și a face un pachet. Rogron putea face un pachet în timp ce urmărea ce se întâmplă pe stradă sau în timp ce își supraveghea prăvăli a în toate colțurile ei; văzuse totul în clipa când, prezentând clientei pachetul, zicea: „Vă rog, doamnă, mai doriți și altceva?” Fără soră-sa, acest cretin s-ar fi ruinat. Căci Sylvie avea bun-simț și spirit comercial. Ea îl dirija pe fratele său când cumpăra de la fabrici și-l mâna fără milă, până în fundul Franței, spre a obține astfel, la un articol, un beneficiu de cinci centime. Agerimea cu care, mai mult sau mai puțin, e înzestrată orice femeie, nefiind în slujba inimii sale, ea o canalizase spre speculații. O firmă de achitat! iată gândul care, ca un piston, punea în mișcare această mașină și o făcea uluitor de activă. Rogron rămăsese vânzător-șef, nefiind în stare să înțeleagă afacerea în ansamblul ei: interesul personal, cea mai mare forță motrice a inteligenței, nu-l ajutase să înainteze nici măcar un pas. Deseori rămânea uluit când soră-sa poruncea ca un articol să fie vândut în pierdere, fiindcă prevăzuse că avea să iasă din modă; iar mai târziu, prinse s-o admire prostește pe soră-sa Sylvie. Nu judeca nici bine, nici rău, ci era incapabil să judece; atâta îl ducea mintea, să fie supus soru-si, căreia i se subordona dintr-un considerent care nu avea nimic a face cu comerțul: „E mai în vârstă decât mine, zicea. Poate că traiul lui, veșnic în singurătate, redus la satisfacerea necesităților, lipsit de bani și de plăceri în tinerețe, ar explica fiziologiștilor și gânditorilor expresia brută a chipului, slăbiciunea creierului, atitudinea tembelă a acestui negustor. Soră-sa îl oprise întotdeauna să se căsătorească, poate de teamă să nu-și piardă influența în casă, văzând un pericol de cheltuială și de ruină într-o femeie, desigur mai tânără și fără îndoială mai puțin urâtă decât ea. Prostia are două feluri de a fi: sau tace sau vorbește. Prostia tăcută e suportabilă, dar prostia lui Rogron era limbută. Acest prăvăliaș luase obiceiul să-și bruftuluiască băieții de prăvălie, să le explice toate chițibușurile negustoriei de mercerie în mic-gros, presărându-și spusele cu glumele nesărate care alcătuiesc jargonul dughenelor. Vorba asta care, odinioară, denumea o vorbire stereotipă, a fost detronată de cuvântul soldățesc șarjă. Rogron, pe care oamenii lui de casă îl ascultau de nevoie, Rogron satisfăcut de sine, sfârșise prin a-și făuri o frazeologie proprie. Acest flecar se credea orator. Nevoia de a explica mușteriilor ceea ce poftesc, de a le sonda gândurile, de a-i face să dorească ceea ce nu le trebuie, dezleagă limba prăvăliașului. Micul negustor deprinde, până la urmă, darul de a debita fraze făcute din vorbe care nu comunică nicio idee, dar care obțin succese. Bunăoară, explică mușteriilor metode puțin cunoscute; drept pentru care, i se năzare nu-știu-ce superioritate de moment asupra clientului; dar odată scos din cele o mie și una de explicații cerute de cele o mie și una de articole ale sale, este, din punctul de vedere al gândirii, ca un pește pe uscat și la soare. Rogron și Sylvie, aceste două mecanisme pe nedrept botezate, nu aveau, nici în natura, nici în activitatea lor sentimentele care dau sufletului o viață proprie. Încât aceste două firi erau din cale-afară de sucite și de uscate, împietrite de atâta trudă, de renunțări, de amintirea suferințelor îndurate în timpul unei lungi și aspre ucenicii. Niciunul dintre ei nu se plângea de vreo nenorocire. Erau nu numai neîndurători, dar și îndărătnici cu cei la strâmtoare. Pentru ei, virtutea, onoarea, buna-credință, toate sentimentele omenești constau în a-ți achita, cu regularitate, sumele datorate. Cicălitori, fără suflet, de o zgârcenie dezgustătoare, fratele și sora aveau o reputație oribilă printre comercianții de pe strada Saint-Denis. De n-ar fi avut relații cu cei din Provins, unde se duceau de trei ori pe an, în perioadele când puteau să-și închidă prăvălia pentru două sau trei zile, n-ar fi avut băieți de prăvălie, nici vânzătoare. Dar Rogron bătrânul le expedia copiilor săi toți nenorociții pe care părinții lor îi sorteau negoțului, trafica spre folosul lor cu ucenici și ucenice din Provins, unde se lăuda, din vanitate, cu norocul copiilor lui. Fiecare, sedus de perspectiva de a-și ști fiica sau fiul bine instruit și bine supravegheat, de șansa de a-l vedea cândva pășind pe calea lui Rogron-fiul, își trimitea odrasla, care acasă îi dădea de furcă, la firma ținută de cei doi celibatari. Dar de îndată ce practicantul sau practicanta care-și plăteau ucenicia cu o sută de scuzi găseau prilej să părăsească acea galeră, o ștergeau cu o bucurie care lățea cumplita celebritate a celor doi Rogron. Neobositul hangiu descoperea pentru ci mereu alte victime. De la vârsta de cincisprezece ani, Sylvie Rogron, deprinsă să-și compună o anumită expresie în vederea vânzărilor, avea două măști: fizionomia amabilă a vânzătoarei și fizionomia naturală a fetelor bătrâne și sfrijite. Fizionomia pe care o dobândise ca vânzătoare înfățișă o mimică minunată: era toată numai zâmbet, glasul, dulce și vesel, învăluia cu farmec comercial clienta. Adevăratul ei chip era cel care se arătase între cele două persiene întredeschise și care l-ar fi putut face s-o ia la goană și pe cel mai viteaz dintre cazacii de la 1815[23]cărora, totuși, le plăceau franțuzoaicele de orice speță.