[Scene din viata de provincie] Salonul cu vechituri

ntr-una dintre cele mai pricăjite capitale de provincie ale Franței, în mijlocul târgului, la colțul unei străzi, se află o casă; dar numele străzii și orașului nu pot fi date în vileag aici. Va înțelege oricine înțeleptele motive ale discreției pe care împrejurările o impun. Când pornește la drum să cerceteze lumea în care trăiește, scriitorul atinge multe răni…

Casa noastră era palatul Esgrignon, dar trebuie să aflați că Esgrignon este un nume convențional, cu nimic mai real decât Belval, Floricour, Derville din Comedia umană, sau Adalbert ori Monbreuse din roman. Numele principalelor personaje vor fi de asemenea schimbate. Autorul ar dori să adune aci elemente contradictorii și să îngrămădească unele anacronisme, pentru a acoperi adevărul cu un văl de absurdități și lucruri de necrezut; dar își dă seama că orișice ar face, acest adevăr va încolți necontenit, așa cum vița prost smulsă răzbate cu vlagă în podgoria desțelenită.

Palatul Esgrignon era nimic alt decât locuința unui nobil bătrân, pe nume Charles-Marie-Victor-Ange-Carol, marchiz d’Esgrignon, sau des Grignons potrivit unor mai vechi titluri. Negustorimea și burghezia orașului îi decretase casa „palat” mai mult în derâdere; și, de vreo douăzeci de ani, cei mai mulți dintre localnici sfârșiseră prin a pronunța cu seriozitate „palatul Esgrignon”, ori de câte ori vorbeau despre reședința marchizului.

Carol (frații Thierry ar fi scris Karawl[1]) era numele glorios al uneia dintre cele mai de vază căpetenii venite pe vremuri din nord pentru a cuceri și feudaliza pe gali. Purtătorii acestui nume nu plecaseră niciodată capul, nici în fața Comunelor[2], nici în fața Regalității, nici în fața Bisericii, nici în fața marii finanțe. Chemați în alte vremi să apere o provincie franceză, titlul de marchiz reprezenta pentru ei în același timp o datorie și o onoare, și nicidecum simulacrul presupuselor împuterniciri: iar feuda Esgrignon fusese din totdeauna un bun al lor.

Adevărată nobilime de provincie, neluată în seamă la curtea regală timp de două secole, dar neprihănită de orice mezalianțe, atotputernică în împrejurimi, respectată de oamenii locului ca un crez, familia aceasta – precum o binefăcătoare fecioară ce tămăduiește durerile de dinți – se conservase în străfundul provinciei, așa cum în adâncul unui fluviu se păstrează pilonii carbonizați ai vreunui pod din vremea lui Cezar. Timp de treisprezece veacuri – fără să se abată o singură dată – domnișoarele fuseseră căsătorite fără zestre, sau trimise la mănăstire; mezinii acceptaseră supuși succesiunea maternă, se făcuseră ostași, preoți, sau se căsătoriseră la Curte. Un mezin al casei d’Esgrignon, fost amiral, e făcut duce și pair[3],dar moare fără urmași. Marchizul d’Esgrignon, șeful ramurii principale, n-a acceptat niciodată titlul de duce.

— Eu stăpânesc marchizatul d’Esgrignon în aceleași condiții în care regele stăpânește Statul Francez, spunea el conetabilului Luynes[4]care în timpul acela apărea în ochii săi ca un partener neînsemnat. În timpul tulburărilor, câțiva din familia Esgrignon fuseseră decapitați. Sângele lor frânc s-a păstrat nobil și mândru până la 1789. Actualul marchiz d’Esgrignon nu a emigrat: el trebuia să-și apere moșia. Datorită respectului pe care i-l purtau țăranii, capul lui a fost cruțat de eșafod; dar ura adevăraților „Sans-Culottes”[5]atât a fost de aprigă, încât l-au considerat emigrat, când de fapt el fusese silit doar să se ascundă. În numele poporului suveran, districtul a cotropit pământul familiei d’Esgrignon, iar pădurile au fost vândute ca bunuri naționale, în pofida împotrivirii marchizului care, pe atunci, avea patruzeci de ani.

Sora sa, domnișoara d’Esgrignon, fiind minoră, a salvat o parte a feudei prin mijlocirea unui tânăr administrator al familiei care, în numele clientei sale, a cerut împărțirea presuccesorală; cu prilejul lichidării efectuate de Republică, i-au fost atribuite câteva ferme și castelul. Devotatul Chesnel a trebuit să cumpere pe numele său (cu bani pe care îi dădu marchizul) anumite părți ale domeniului, la care stăpânul său ținea în chip deosebit, precum biserica, prezbiteriul și grădinile castelului.

Sfârșindu-se cu anii cei iuți, dar trecători, ai terorii, marchizul d’Esgrignon, al cărui caracter impusese respect în regiune, voi să-și reia reședința în castel, împreună cu sora sa, domnișoara d’Esgrignon, pentru a repune în picioare ce putuse fi salvat datorită strădaniilor lui Chesnel, fostul său intendent, devenit acum notar. Dar vai! Castelul jefuit, rămas fără mobilă, nu era oare prea mare, prea costisitor pentru un proprietar ale cărui drepturi la dijmă fuseseră suprimate, ale cărui păduri fuseseră parcelate, care deocamdată nu putea scoate mai mult de nouă mii de franci de pe pământurile fostelor sale domenii?

Când notarul îl readuse pe vechiul său stăpân, în octombrie 1800, în bătrânul castel feudal, nu-și putea stăpâni o adâncă emoție văzând pe marchiz cum sta înmărmurit, în mijlocul curții, în fața șanțurilor pline, privind turnurile năruite până la nivelul acoperișurilor. Urmașul francilor contempla tăcut când cerul, când locul unde pe vremuri se-nvârteau elegantele moriști de vânt ale turlelor gotice, întrebând parcă pe Dumnezeu ce rost a avut toată această răsturnare socială.

Doar Chesnel putea cuprinde adânca mâhnire a marchizului, care se numea atunci cetățeanul Carol. Marele d’Esgrignon, rămas multă vreme mut, sorbind parcă adânc mireasma strămoșească a acelor meleaguri, i se adresă cu o adâncă melancolie:

— Chesnel, vom reveni aci mai târziu, când vor înceta tulburările; întrucât nu-mi dau voie să-mi refac blazonul, până la edictul de pacificare n-aș mai putea locui aici.

Arătă castelul, se întoarse și, încălecând, își petrecu sora care venise în șubreda trăsurică de răchită a notarului.

În oraș nu mai exista palatul d’Esgrignon. Măreața casă fusese dărâmată; pe locul ei se ridicaseră două fabrici de manufactură.

Cu ultima pungă de galbeni a marchizului, maestrul Chesnel îi cumpără, într-un colț al pieței, o veche casă cu stâlpi, cu moriști, cu turnulețe, cu hulubărie, care fusese pe vremuri un tribunal seniorial, apoi Președinția, și care aparținuse odinioară marchizului d’Esgrignon. Contra sumei de cinci sute de galbeni, achizitorul național înapoie vechiul edificiu proprietarului său legitim.

De atunci, mai în batjocură, mai în serios, casa a fost poreclită „palatul” d’Esgrignon. În 1800, când ștergerea numelor din listele negre ale proscrișilor se obținea destul de ușor, – câțiva emigranți se întoarseră în Franța. Printre nobilii care cei dinții se înapoiară În oraș, se aflau baronul de Nouastre cu fiica sa; erau cu desăvârșire scăpătați. Domnul d’Esgrignon le oferi cu mărinimie un adăpost, unde baronul muri după două luni de amărăciune. Domnișoara de Nouastre avea douăzeci și doi de ani. Familia Nouastre era de cea mai nobilă viță și marchizul d’Esgrignon, pentru ca să nu i se stingă stirpea – o luă în căsătorie; dar ea muri atunci când avea să nască, ucisă de nepriceperea medicului. lăsând – din fericire – familiei d’Esgrignon un fiu.

Bietul bătrân (cu toate că marchizul n-avea atunci decât cincizeci și trei de ani, necazurile și chinuitoarele dureri ale vieții sale făcură ca anii săi să fie mai lungi), pierdu și bucuria ultimelor zile, văzând cum s-a dus cea mai frumoasă dintre făpturi, femeia nobilă în care retrăiau gratiile – azi asfințite – ale figurilor de femei din al XVI-lea veac… A fost una dintre acele lovituri care nu se uită, care lasă urme adânci în tot restul vieții.

După ce rămase câteva clipe în picioare lângă catafalc, marchizul sărută fruntea soției sale, culcată ca o sfântă, cu mâinile împreunate, își scoase ceasul, îi sfărâmă rotița și se duse să-l atârne deasupra căminului. Era unsprezece înainte de amiază.

— Domnișoară d’Esgrignon, să rugăm pe Dumnezeu ca această oră să înceteze a mai fi năpasta casei noastre. Unchiul meu, arhiepiscopul, a fost căsăpit la această oră și tot la aceeași oră s-a prăpădit și tatăl meu.

Îngenunche, rezemându-și capul pe pat; tot astfel făcu și sora sa. Apoi, după un timp, amândoi se ridicară; domnișoara d’Esgrignon izbucni în plâns, bătrânul marchiz privi cu ochii uscați copilul, odaia și pe moartă. La încăpățânarea sa de franc se adăuga un zel creștinesc, întâmplarea aceasta avea loc în al doilea an al veacului nostru.

Domnișoara d’Esgrignon avea atunci douăzeci și șapte de ani. Era frumoasă, Un parvenit, furnizor al armatelor Republicii născut în acel ținut, având o rentă de o mie de scuzi[6], obținu de la maestrul Chesnel – după ce izbuti să-i înduplece împotrivirea – să intervină în favoarea căsătoriei cu domnișoara d’Esgrignon. Și fratele și sora se mâniară de această nemaipomenită îndrăzneală. Chesnel nu-și ierta faptul că se lăsase înduplecat de jupânul du Croisier. Din ziua aceea, el n-a mai găsit mângâietoarea bunăvoință, care putea fi socotită prietenie, nici în felul de a se purta, nici în vorbele marchizului d’Esgrignon. Marchizul nu-i mai păstra decât recunoștință. Dar această recunoștință, deși nobilă și adevărată, a rămas pentru notar o pricină de nesfârșită amărăciune. Sunt unele inimi deosebite cărora recunoștința li se pare o prea mare răsplată și care preferă monotonia unor sentimente prietenești, pe care ți-o dă comuniunea unor gânduri și o voită fuziune sufletească. Maestrul Chesnel gustase din bucuria acestei prețioase amiciții; marchizul îl ridicase până la el. Pentru nobilul bătrân, personajul acesta era mai puțin decât un copil și mai mult decât un servitor; un șerb supus de bună voie, un vasal legat cu tot sufletul de suzeranul său. Nu mai putea fi vorba de socoteli cu acest notar, ci totul se cumpănea printr-un neîncetat schimb de afecțiune. În ochii marchizului, caracterul oficial pe care notariatul îl conferea lui Chesnel nu mai însemna nimic, i se părea că servitorul său este doar deghizat în notar.

În ochii lui Chesnel, marchizul rămăsese o ființă de obârșie dumnezeiască; el credea în aristocrație și își amintea, fără umilință, că tatăl lui deschidea porțile salonului, vestind: – „Masa este servită, domnule marchiz!”

Devotamentul său pentru nobila familie scăpătată nu pornea însă numai dintr-o evlavie, ci dintr-un tel de egoism; se socotea ca făcând parte dintre ai casei. Adâncă i-a fost dar mâhnirea când a îndrăznit să vorbească de eroarea sa marchizului, cu toate că marchizul îi interzisese.

— Chesnel – îi răspunse bătrânul nobil pe un ton grav – înainte de Tulburări[7]cred că nu ți-ar fi trecut prin cap să ai năluciri atât de jignitoare. Cum sunt oare aceste noi doctrine de ți-au putut strica în așa hal mintea?

Maestrul Chesnel era prețuit, se bucura de încrederea întregului oraș. Cinstea sa desăvârșită și marea sa avere îi sporeau prestigiul. Din ziua aceea nenorocită descoperi că avea o adevărată silă pentru jupân du Croisier. Cu toate că notarul nu purta nimănui pică, făcu în așa fel ca această silă să fie împărtășită de un număr destul de însemnat de familii. Du Croisier, om afurisit și în stare să clocească o răzbunare timp de douăzeci de ani, prinse o ură de moarte împotriva notarului și a familiei d’Esgrignon, o ură din acelea mocnite, cum numai în provincie se mai întâlnesc.

Refuzul disprețuitor al marchizului îl desființa în ochii răutăcioșilor provinciali printre care venise să-și petreacă zilele și pe care voia să-i domine. A fost o adevărată catastrofă, încât urmările ei n-au întârziat să se facă simțite. Du Croisier, în disperare de cauză, se adresă unei fete bătrâne, care de asemenea îl respinse. Și astfel ambițioasele planuri pe care le făurea s-au năruit, întâi datorită refuzului domnișoarei d’Esgrignon, care i-ar fi deschis porțile acestui provincial „Faubourg Saint-Germain[8]”, apoi datorită celui de-al doilea refuz care îl umili atât de mult, încât abia se putea menține în societatea de mâna a doua a orașului.

În 1805, domnul de la Roché-Guyon, primul născut al uneia dintre cele mai vechi familii din regiune, care se înrudise pe vremuri cu d’Esgrignon – peți, tot prin maestrul Chesnel, mâna domnișoarei d’Esgrignon. Dar domnișoara Marie-Armande-Claire d’Esgrignon nu voi să asculte pe notar.

— Ar fi trebuit să ghicești că sunt mamă, dragul meu Chesnel, îi zise ea adormindu-și nepotul, un copil frumos de cinci ani.

Bătrânul marchiz se ridică pentru a-și întâmpina sora care se întorcea de lângă leagăn; plin de respect, îi sărută mâna apoi, așezându-se din nou, își regăsi graiul pentru a-i spune;

— Ești o adevărată d’Esgrignon, scumpa mea soră!

Nobila fată tresări și plânse. La bătrânețe, domnul d’Esgrignon, tatăl marchizului, se căsătorise cu nepoata unui mic birtaș, înnobilat sub Ludovic al XIV-lea. Această căsătorie a fost socotită în familie o îngrozitoare mezalianță, dar fără importanță, deoarece din ea nu rezultase decât o fată. Armande știa aceasta, cu toate că fratele său era atât de bun cu ea. O privise întotdeauna ca pe o străină; acum însă cuvintele lui o repuneau în drepturi. Dar și răspunsul ei nu era oare o deplină încoronare a purtării nobile pe care o avusese timp de unsprezece ani de când, după majorat, fiece faptă a sa purta pecetea celui mai desăvârșit devotament? Avea un soi de cult pentru fratele ei.

— Voi muri domnișoară d’Esgrignon! spuse ea cu simplitate notarului.

— Nu există pentru dumneavoastră un titlu mai frumos, răspunse Chesnel, crezând că-i face un compliment.

Sărmana fată se îmbujoră.

— Ai spus o prostie, Chesnel, replică bătrânul marchiz, în același timp măgulit de vorbele fostului său servitor, dar necăjit de mâhnirea pricinuită surorii sale, O d’Esgrignon se poate căsători cu un Montmorency: sângele nostru nu este atât de amestecat cum a fost al lor. Pajura Esgrignonilor cuprinde pe un câmp de aur, două benzi roșii. Nimic altceva, de nouă sute de ani încoace, n-a fost schimbat în blazonul nostru. El este același ca și în prima zi.

Blondet, căruia literatura contemporană îi este îndatorată, printre altele, și pentru această povestire, istorisește următoarele:

„Nu-mi amintesc să fi întâlnit vreo femeie care să-mi stimuleze mai mult imaginația ca domnișoara d’Esgrignon. Eram într-adevăr foarte tânăr copil și poate că imaginea care mi-a rămas stăruitoare în minte, cu strălucirea și coloritul ei, se datorează în bună parte și acelei porniri ce presupunea în copilăria noastră predispoziția pentru supranatural. Când o vedeam de departe venind pe Promenadă, unde mă jucam cu alți copii, însoțită de Victurnien, nepotul său, simțeam o emoție asemănătoare reflexelor produse de curenții galvanici asupra morților. Cât eram de tânăr, mă simțeam totuși însuflețit de o nouă viață.