[Scene din viata de provincie] Vicarul din Tours

e la începutul toamnei anului 1826, abatele Birotteau, personajul cel mai de seamă al acestei istorisiri, a fost surprins de un ropot de ploaie pe când se întorcea din casa în care își petrecuse întreaga seară. Străbătea, prin urmare, atât de repede cât rotunjimea dolofană a ființei sale i-o îngăduia, mica piață pustie numită le Cloître[1]care se află în partea de dindărăt a bisericii Saint-Gatien din Tours.

Abatele Birotteau, omuleț scund, stacojiu și congestiv, în vârstă de vreo șaizeci de ani, avusese de suferit până acum câteva atacuri de gută. Și iată, dintre toate micile neajunsuri ale vieții omenești, cel pe care bunul preot îl ura mai îndeosebi, era să-și stropească pe neașteptate pantofii cu catarame mari de argint și să-și ude tălpile. Într-adevăr, cu toate că își împacheta pe orice vreme picioarele în șoșoni de flanelă, cu acea grijă pe care fețele bisericești o au pentru ele însele, totdeauna îl pătrundea puțintică umezeală; apoi, în ziua următoare, guta îi dădea fără greș câteva dovezi de statornicie. Dar fiindcă pavajul pieței le Cloître e totdeauna uscat și fiindcă abatele Birotteau câștigase trei franci și jumătate la doamna de Listomère la jocul de whist[2], el îndura ploaia cu resemnare, de pe la mijlocul Pieței Arhiepiscopiei unde începuse să cadă din belșug. De altfel, tocmai în clipa aceasta, el își dezmierda visul lui cel scump, o dorință veche de mai bine de doisprezece ani, o dorință preoțească, o dorință care, mângâiată seară de seară părea că se apropie de îndeplinire; în sfârșit, el se simțea prea bine cu gândul la veșmintele îmblănite ale unui canonic ca să mai ia seama la tulburările văzduhului. Toată seara oaspeții obișnuiți ai doamnei de Listomère aproape că îi garantaseră numirea lui în locul de canonic, pe atunci vacant la adunarea metropolitană de canonici de la Saint-Gatien, încredințându-l că nimeni nu-l merita mai mult ca el, ale cărui drepturi, multă vreme nesocotite, erau de netăgăduit. Dacă ar fi pierdut la cărți, dacă ar fi aflat că abatele Poirel, concurentul său, a fost făcut canonic, atunci bătrânelul ar fi găsit ploaia foarte rece. Poate că ar fi găsit că viața e rea. Dar se găsea într-una dintre rarele împrejurări ale vieții în care un simțământ de fericire te face să uiți de toate. Grăbind pasul, se supunea unei mișcări mașinale, și adevărul, atât de esențial într-o istorie a moravurilor, ne silește să spunem că nu se gândea nici la ploaie, nici la gută.

Pe vremuri, în piața le Cloître, în partea dinspre la Grande Rue erau mai multe case unite printr-o împrejmuire, toate proprietatea catedralei și în care locuiau câțiva demnitari bisericești. De când cu confiscarea bunurilor clerului, primăria făcuse din pasajul care desparte aceste case, o stradă numită de la Psalette și prin care te puteai duce din piața le Cloître în strada mare – la Grande Rue. Numele acesta ne arată îndeajuns că acolo sălășluiau altădată marele cantor, școlile sale și acei care trăiau sub ascultarea sa. Partea stângă a acesteia e ocupată în întregime de o singură casă ale cărei ziduri sunt străbătute de stâlpii de boltă ai catedralei Saint-Gatien, oare sunt așezați în mica și îngusta ei grădină într-un fel care te face să te întrebi dacă biserica a fost zidită înainte sau după această străveche locuință. Dar cercetând arabescurile și forma ferestrelor, boltirea porții și exteriorul acestei case înnegrite de vreme, un arheolog își dă seama că ea a făcut din capul locului parte din mărețul monument cu care se află unită. Un iubitor de lucruri vechi, dacă ar exista în Tours, unul dintre orașele cele mai puțin literare din Franța, ar putea chiar să recunoască, la intrarea din piață a pasajului, câteva urme din arcada care alcătuia odinioară portalul acestor locuințe ecleziastice și care fără îndoială că se armoniza cu înfățișarea generală a edificiului. Așezată la nord de Saint-Gatien această casă se afla necontenit în umbra aruncată de această mare catedrală asupra căreia timpul și-a aruncat mantaua sa întunecată în care și-a întipărit zbârciturile, și-a semănat frigul său umed, mușchiul său și înaltele ierburi. Astfel că această locuință e veșnic învăluită într-o adâncă tăcere, întreruptă doar de sunetele clopotelor, de cântul rugăciunilor care răzbate prin pereții bisericii, sau de țipătul ciorilor cuibărite în vârful clopotnițelor. Locul acesta e un pustiu de pietre, o singurătate care are o pronunțată fizionomie proprie și care nu poate fi locuită decât de ființe ajunse la o nesimțire totală sau înzestrate cu o putere sufletească uimitoare. Casa despre care e vorba a fost totdeauna locuită de câte un abate și aparținea unei fete bătrâne, numită domnișoara Gamard. Cu toate că bunul acesta a fost dobândit de la națiune, în timpul Terorii, de către tatăl domnișoarei Gamard, deoarece de douăzeci de ani această fată bătrână găzduia în ea numai preoți, nimeni nu lua în nume de rău, sub Restaurație[3], ca o dreptcredincioasă să păstreze un bun național; poate că oamenii evlavioși bănuiau că avea de gând să-l lase moștenire bisericii, iar oamenii de lume nu vedeau că i s-a dat o altă destinație.

Abatele Birotteau se îndrepta deci spre casa aceasta, în care locuia de doi ani de zile. Așa cum era pe atunci canonicatul, apartamentul său fusese ținta râvnei sale și al său hoc erat in votis[4]vreme de doisprezece ani. Să fie chiriașul cu masă și locuință al domnișoarei Gamard și să ajungă canonic, iată cele două mari visuri ale vieții sale: poate că ele rezumă tot ce poate cuprinde ambiția unui preot care, socotindu-se ca într-o călătorie spre veșnicie, nu poate dori pe lumea asta decât un adăpost bun, o masă bună, veșminte curate, pantofi cu catarame de argint, lucruri care îndestulează nevoile trupului și un canonicat pentru mulțumirea amorului-propriu, acest sentiment de nedescris oare se zice că ne va însoți până și atunci când vom fi în preajma lui Dumnezeu, fiindcă și sfinții au o ordine ierarhică. Însă râvnirea apartamentului, pe atunci locuit de abatele Chapeloud, acest sentiment, o nimica toată în ochii oamenilor de lume, fusese pentru el o adevărată patimă, o patimă plină de piedici și, întocmai ca și cele mai criminale patimi, plină de speranțe, de plăceri și de remușcări.

Împărțirea încăperilor casei nu era convenabilă și nu îngăduia domnișoarei Gamard să țină în gazdă mai mult de două persoane. Or, cu aproape doisprezece ani înainte de ziua în care Birotteau ajunse chiriașul acestei fete bătrâne, ea își luase sarcina de a îngriji de cele necesare pentru mulțumirea și sănătatea domnului abate Troubert și a domnului abate Chapeloud. Abatele Troubert era în viață. Abatele Chapeloud murise și Birotteau îi luase neîntârziat locul.

Răposatul domn abate Chapeloud, în timpul vieții sale canonic de Saint-Gatien, fusese prietenul intim al abatelui Birotteau. De câte ori vicarul intrase la canonic[5]în casă, îi admirase cu statornicie apartamentul, mobila și biblioteca. Din această admirație îi veni într-o bună zi pofta să ia în stăpânire toate aceste frumoase lucruri. I-a fost cu neputință abatelui Birotteau să-și înăbușe această dorință din a cărei pricină suferise adesea îngrozitor când își dădea seama că numai moartea celui mai bun prieten al său putea să-i îndestuleze această lăcomie ascunsă. Abatele Chapeloud și prietenul său Birotteau nu erau oameni bogați. Amândoi fii de țărani, nu aveau alt nimic afară de lefurile sărăcăcioase hărăzite preoților și micile lor economii au fost folosite ca să străbată vremurile de restriște ale Revoluției. Când Napoleon puse din nou cultul catolic în drepturile lui, abatele Chapeloud fu numit canonic de Saint-Gatien și Birotteau deveni vicar al catedralei. Chapeloud intră atunci în gazdă la domnișoara Gamard. Când Birotteau se duse să-l vadă pe canonic în noua 1ui locuință, găsi că apartamentul e cât se poate de bine împărțit; dar nu văzu nimic altceva. Începutul acestei neînfrânate pofte mobiliare semăna cu acel al unei adevărate patimi care, la un tânăr, pornește câteodată de la o admirație rece pentru femeia pe care mai târziu o va iubi pe veci.

Apartamentul acesta, deservit de o scară de piatră, se găsea într-o aripă de locuit așezată înspre miazăzi. Abatele Troubert locuia la parter și domnișoara Gamard la primul etaj al clădirii principale cu fața la stradă. Atunci când Chapeloud intră în locuința sa, încăperile erau goale și tavanele înnegrite de fum. Pervazurile căminelor de piatră, destul de prost sculptate, nu fuseseră niciodată vopsite. Drept orice mobilier, bietul canonic și-a pus mai întâi un pat, o masă, câteva scaune și puținele cărți pe care le avea. Apartamentul semăna cu o femeie frumoasă, în zdrențe. Dar după vreo doi sau trei ani, o doamnă vârstnică îi lăsă două mii de franci moștenire și abatele Chapeloud cumpără cu această sumă o bibliotecă de stejar care provenea de la dărâmarea unui castel jefuit de către Banda Neagră[6]și impresiona prin niște sculpturi vrednice de admirația artiștilor. Abatele făcu această cumpărătură ademenit nu atât de ieftinătatea ei, cât de desăvârșita potrivire dintre dimensiunile mobilei și acelea ale galeriei. Economiile sale îi îngăduiră să restaureze în întregime acea galerie până atunci săracă și lăsată în părăsire. Parchetul a fost ceruit cu grijă, tavanul văruit, lambriurile au fost vopsite în așa fel, încât să se vadă variația de culoare și nodurile stejarului. Un cămin de marmură înlocui pe cel vechi. Canonicul avea destul gust ca să umble și să găsească fotolii vechi de lemn de nuc sculptat. O masă lungă de abanos și două dulapuri de Boulle[7]dădură în cele din urmă acestei galerii o înfățișare plină de expresie. În răstimp de doi ani, darurile din partea drept-credincioșilor și câteva moșteniri, deși mărunte, de la evlavioasele care se spovedeau la el, umplură cu cărți rafturile bibliotecii până atunci pustii. În sfârșit, un unchi al lui Chapeloud, un bătrân oratorian[8], îi lăsă prin testament colecția lui în in-folio din Părinții Bisericii și multe alte mari lucrări foarte prețioase pentru un cleric. Surprins din ce în ce mai mult de schimbările una după alta ale galeriei altădată goale, Birotteau ajunse treptat și fără voia lui la o neînfrânată poftă. Dorea să fie stăpânul acestui cabinet atât de potrivit cu seriozitatea moravurilor bisericești. Patima aceasta creștea din zi în zi. Ocupat zile întregi la lucru în acest azil, vicarul putu să-i prețuiască tihna și tăcerea, după ce îi admirase la început armonioasa împărțire. În anii următori, abatele Chapeloud făcu din chilia sa un oratoriu pe care evlavioasele sale credincioase îl înfrumusețaseră cu drag. Ceva mai târziu, o doamnă oferi canonicului pentru camera sa o masă tapisată pe care o brodase îndelung ea însăși sub ochii acestui om blajin, fără ca el să-i bănuiască destinația. Așa că de atunci și odaia de culcare, ca și galeria, îl ameți de încântare pe vicar. În sfârșit, cu trei ani înainte de a muri, Chapeloud își completase cu tot dichisul apartamentul său, împodobindu-i și salonul. Deși tapisată simplu cu catifea roșie de Utrecht, mobila îi plăcuse foarte mult lui Birotteau. Din ziua în care colegul canonicului văzu perdelele de mătase roșie cu desene mari, mobilele de mahon, covorul Aubusson[9]care împodobeau această largă încăpere proaspăt zugrăvită, apartamentul lui Chapeloud deveni pentru el obiectul unei monomanii secrete. Să locuiască acolo, să se culce în patul cu perdele mari de mătase, în care dormea canonicul, să găsească în jurul lui, totul la îndemână, întocmai ca Chapeloud, însemna pentru Birotteau toată fericirea: dincolo, nu mai vedea nimic. Tot ceea ce lucrurile pământești pot stârni ca poftă și ambiție în inima celorlalți oameni, se concentră la abatele Birotteau în sentimentul adânc și tainic cu care dorea un interior asemănător cu acela pe care și-l crease abatele Chapeloud. Când prietenul său se îmbolnăvea, el se ducea desigur să-l vadă, călăuzit de o dragoste adevărată: dar, când afla de boala canonicului său, sau când sta cu el să-i țină de urât, în fundul sufletului său luau naștere, fără voia lui, mii de gânduri a căror expresie simplă era întotdeauna:

„Dacă Chapeloud ar muri, aș putea căpăta locuința sa”. Cu toate acestea, fiindcă Birotteau avea o inimă de aur, idei înguste și o minte mărginită, nu mergea până la a concepe mijlocul prin care să i se lase prin testament, biblioteca și mobilele prietenului său.

Abatele Chapeloud, un egoist blând și iertător, ghici patima prietenului său, ceea ce nu era greu, și îl iertă pentru aceasta, ceea ce poate părea mai puțin ușor din partea unui preot. Dar și vicarul, a cărui prietenie a rămas mereu aceeași, n-a încetat să se plimbe zilnic cu prietenul său pe aceeași alee de ulmi din Tours, fără să-i pară rău vreo clipă de timpul închinat de douăzeci de ani acestei preumblări. Birotteau care socotea că dorințele sale cele fără voie sunt niște greșeli, ar fi fost în stare din căință, de cel mai mare devotament pentru abatele Chapeloud. Acesta își plăti datoria față de o frăție atât de naiv de sinceră, spunând cu câteva zile înainte de moarte vicarului care îi citea gazeta La Quotidienne[10]:

— De data asta, ai să capeți apartamentul. Simt că totul s-a sfârșit pentru mine.

Într-adevăr, abatele Chapeloud lăsă prin testament lui Birotteau biblioteca și mobilierul său. Stăpânirea acestor lucruri, dorite cu atâta patimă și perspectiva de a fi luat în pensiune de către domnișoara Gamard, alină foarte mult durerea pricinuită lui Birotteau de pierderea prietenului său, canonicul; poate că nu l-ar fi înviat din morți, dar de plâns l-a plâns. Vreme de câteva zile a fost întocmai ca Gargantua care, când îi muri nevasta la nașterea lui Pantagruel, nu știa dacă trebuie să se bucure de nașterea fiului său. sau să se întristeze că și-a înmormântat-o pe buna sa Badebec[11]și se amăgea bucurându-se de moartea nevestei sale și jeluindu-se de nașterea lui Pantagruel. Abatele Birotteau își petrecu primele zile de doliu verificând cărțile din biblioteca sa, slujindu-se de mobilele sale, cercetându-le, spunând pe un ton care, din nenorocire, n-a putut fi notat: „Bietul Chapeloud!” În sfârșit, bucuria și durerea îl stăpâneau într-atât, încât nu simți nicio durere aflând că locul de canonic, în care răposatul Chapeloud nădăjduise să-l aibă ca urmaș pe Birotteau, fusese dat altuia. Și cum domnișoara Gamard îl luase cu dragă inimă în gazdă pe vicar, acesta luă parte din clipa aceea la toate fericirile vieții materiale pe care i-o lăuda defunctul canonic. Neprețuită fericire! Dacă ne-am lua după spusele răposatului abate Chapeloud, niciunul dintre toți preoții ce locuiau în orașul Tours, nici chiar arhiepiscopul, nu putea fi obiectul unor îngrijiri atât de gingașe, atât de migăloase ca acelea cu care domnișoara Gamard îi copleșea pe cei doi găzduiți ai săi. Aproape întotdeauna, pe când se plimba cu prietenul său pe aleea de ulmi, canonicul începea prin a-i lăuda cina îmbelșugată pe care o avusese și rareori i se întâmpla, în timpul celor șapte preumblări pe săptămână, să nu spună cel puțin de patruzeci de ori:

— Fata asta nemaipomenită a fost desigur făcută să aibă grijă de clerici. la gândește-te, îi spunea abatele Chapeloud lui Birotteau, că vreme de doisprezece ani unul după altul, rufăria albă, stihare, gulere, nimic nu mi-a lipsit niciodată. Totdeauna găsesc fiecare lucru la locul său, în număr îndestulător și cu miros de stânjenei. Mobilele mele sunt frecate regulat și totdeauna atât de bine șterse, că de multă vreme nu mai știu ce e praful. Văzut-ai vreodată la mine vreun grăunte de praf? Unde mai pui că lemnele de foc sunt bine alese, că lucrurile cele mai mărunte sunt deosebit de bune; pe scurt, se pare că domnișoara Gamard e necontenit cu ochii pe camera mea. Nu-mi amintesc să fi sunat de două ori în doisprezece ani, ca să cer ceva! Asta viață! Să n-ai nevoie să cauți nimic, nici măcar papucii. Să găsești totdeauna un foc bun, o masă bună. În sfârșit, foalele mele mă scoteau din răbdări, aveau gâtlejul îmbâcsit, dar n-a trebuit să mă plâng de două ori. Zis și făcut, în ziua următoare domnișoara mi-a dat niște foale noi și două vătraie cu care mă vezi scurmând în foc.

Drept orice răspuns, Birotteau zicea:

— Cu miros de stânjenei! Acest cu miros de stânjenei îl izbea întotdeauna. Cuvintele canonicului însemnau o fericire de neînchipuit pentru bietul vicar, căruia gulerele și stiharele acelea îi luau mințile, pentru că nu era ordonat duși de puțin și adesea uita să se îngrijească să aibă de-ale mâncării. Astfel, fie că umbla cu strânsul milosteniei, fie că slujea liturghia, când o zărea pe domnișoara Gamard la Saint-Gatien, nu pierdea din vedere să-i arunce o privire blândă și binevoitoare, asemeni celeia pe care sfânta Tereza o arunca spre cer.

Bunăstarea pe care și-o dorește fiecare făptură, și pe care o dorise de atâtea ori, îi fu în sfârșit hărăzită. Dar fiindcă îi vine foarte greu fiecăruia să trăiască fără un vis al său, chiar și unui preot, de vreun an și jumătate abatele Birotteau își înlocuise cele două patimi satisfăcute cu dorul de un canonicat. Titlul de canonic devenise pentru el ceea ce trebuie să fie senatoria pe viață pentru un ministru plebeu. Astfel că probabilitatea numirii sale, speranțele care tocmai i se dăduseră la doamna de Listomère, îi învârteau așa de bine capul, încât nu-și aduse aminte că și-a uitat umbrela, decât când a ajuns acasă. Poate chiar nici nu și-ar fi adus aminte dacă n-ar fi fost ploaia care cădea șiroaie, până într-atâta era de absorbit de plăcerea cu care își repeta întruna tot ceea ce îi spuseseră în privința înaintării sale, oaspeții doamnei de Listomère, o bătrână doamnă la care își petrecea seara de miercuri. Vicarul sună foarte tare, ca și cum ar fi vrut să spună servitoarei să nu-l facă să aștepte. Apoi se ghemui sub poartă, ca să-l plouă cât mai puțin cu putință, dar apa care se scurgea de pe acoperiș îi udă tocmai vârful pantofilor și vântul din când în când îi repezi în față câteva răbufniri de ploaie, destul de asemănătoare unor dușuri. După ce calculase câtă vreme îi trebuie cuiva să iasă din bucătărie și să vină să tragă de funia de la poartă, el sună încă o dată într-un fel menit să iște un clinchet foarte plin de înțeles. „Se poate să fie plecați”, își zise el, neauzind nicio mișcare înăuntru. Și pentru a treia oară el începu din nou cu sunetul care se auzi atât de ascuțit în casă și fu repetat atât de dar de toate ecourile catedralei, încât era cu neputință să nu se trezească cineva de atâta zarvă. Și nu fără oarecare plăcere amestecată cu necaz, auzi el după câteva clipe, saboții servitoarei răsunând pe podeaua de prundiș. Cu toate acestea, suferința podagrosului nu luă sfârșit atât de repede cât credea el. În loc să tragă de funie, Marianne fu silită să deschidă poarta cu cheia cea mare și să scoată zăvoarele.

— Cum poți să mă lași să sun de trei ori pe o vreme ca asta? îi zise el Mariannei.

— Dar domnule, vezi bine că poarta era încuiată. Toată lumea s-a culcat de mult și a sunat de unsprezece fără un sfert. Domnișoara o fi crezut că nici nu ai plecat de acasă.

— Dar dumneata m-ai văzut bine că am plecat! De altfel, domnișoara știe că mă duc la doamna de Listomère în fiecare miercuri.

— Zău domnule. am făcut numai ce mi-a poruncit domnișoara, răspunse Marianne închizând poarta.

Aceste cuvinte dădură abatelui Birotteau o lovitură care îi fu eu am mai dureroasă cu cât visarea de până atunci îl făcuse și mai fericit. Tăcu, o urmă pe Marianne în bucătărie ca să-și ia sfeșnicul pe oare se aștepta să-l găsească la locul știut. Dar în loc să intre în bucătărie, Marianne îl duse pe abate în odaia lui, unde vicarul își zări sfeșnicul pe o masă ce se găsea la ușa salonului roșu, într-o, anticameră formată de palierul scării la care defunctul canonic adaptase un geamlâc încăpător. Mut de uimire, intră repede în odaie, nu zări niciun foc în cămin și o chemă pe Marianne care nu apucase să coboare.

— Nu mi-ai făcut focul? zise el.

— Să fie cu iertare, domnule abate, răspunse ea. Dar s-o fi stins.

Birotteau se uită din nou la cămin și se încredință că nu se aprinsese focul în acea zi.

— Trebuie să-mi usuc picioarele, reluă el, fă focul.

Marianne se supuse cu graba omului căruia îi e somn. Pe când își căuta papucii pe care nu-i găsea în mijlocul covorașului de lângă pat, ca altă dată, abatele băgă de seamă după unele amănunte din îmbrăcămintea Mariannei, că ea nu ieșise din pat, precum îi spusese. Își aminti atunci că de vreo cincisprezece zile încoace era lipsit de toate acele mici îngrijiri care, vreme de optsprezece luni, îi făcuseră traiul atât de lin. Și pentru că firea spiritelor înguste le îndeamnă să ghicească tot ce e mărunțiș, el se adânci în strașnice gânduri asupra acestor patru evenimente, imperceptibile pentru oricare altul, dar care, pentru el constituiau patru catastrofe. Era vorba, într-adevăr, de pierderea întregii sale fericiri, în această uitare a papucilor, în minciuna Mariannei cu privire la foc, în neobișnuita mutare a sfeșnicului său pe masa din anticameră și în popasul silnic, de mai înainte pregătit, pe pragul porții, în ploaie.

Când flacăra străluci în cămin, când lampa fu în sfârșit aprinsă și când Marianne îl părăsi fără să-l mai întrebe ca altă dată: „Domnul abate mai are nevoie de ceva?” – abatele Birotteau se lăsă încetișor în frumoasa și încăpătoarea berjeră a răposatului său prieten; dar mișcarea căderii lui avu în ea ceva trist. Omul nostru era ca doborât sub presentimentul unei cumplite nenorociri. Privirile sale alunecară pe rând peste frumoasa pendulă din perete, peste scrin, peste scaune, perdele, covoare, peste patul ca un mormânt, peste agheasmatar, crucifix, peste Sfânta Fecioară de Valentin, peste un Crist de Lebrun[12], în sfârșit peste toate amănuntele acestei încăperi; și expresia fizionomiei sale dezvălui durerile celui mai duios rămas bun pe care și l-a luat vreodată un îndrăgostit de la prima sa iubită, sau un bătrân de la cei din urmă arbori sădiți de el. În clipa aceea vicarul descoperise, nițel cam târziu, ce e drept, semnele unei prigoane ascunse, dezlănțuite împotriva lui cam de vreo trei luni, de către domnișoara Gamard, ale cărei rele intenții ar fi fost, fără îndoială, mult mai din vreme ghicite de către un om de duh. Fetele bătrâne nu sunt oare toate înzestrate cu un anumit talent de a accentua cuvintele și acțiunile pe care li le inspiră ura? Ele zgârie întocmai ca pisicile. Apoi nu numai că ele rănesc, dar le și place să rănească și să arate victimei lor că ele au rănit-o. Într-o împrejurare în care un om de lume nu s-ar fi lăsat zgâriat de două ori, bietul Birotteau trebuia să simtă de mai multe ori o gheară pe obraz ca să poată crede într-o intențiune răutăcioasă.

Fără zăbavă, cu acea agerime de minte gata mereu să pună întrebări, pe care o capătă preoții obișnuiți a dirigui conștiințele și de a studia în toate amănuntele nimicuri în adâncul confesionalului, abatele Birotteau se apucă să-și formuleze, ca și cum ar fi fost vorba de o controversă religioasă, problema următoare: dacă aș admite că domnișoara Gamard nu s-a mai gândit la seara de la doamna de Listomère, că Marianne a uitat să-mi facă focul, că ele au crezut că m-am întors acasă; dat fiind că azi dimineață am dus jos eu însumi sfeșnicul meu!!! e imposibil ca domnișoara Gamard, zărindu-l în salonul ei să fi crezut că m-am culcat. Ergo[13], domnișoara Gamard a vrut să mă lase afară în ploaie și, trimițând sfeșnicul la mine în odaie, a avut de gând să-mi dea de știre… „Ce?” zise el cu glas tare, întărâtat de gravitatea împrejurărilor și ridicându-se ca să-și dezbrace hainele ude, să-și ia halatul și să-și aranjeze părul pentru noapte. Pe urmă, se plimbă între pat și cămin, făcând gesturi și rostind pe diferite tonuri frazele următoare, care toate au fost terminate cu o voce din cap, ca și cum ar fi vrut să înlocuiască. astfel niște semne de exclamare:

— Ce Dumnezeu i-am făcut? Ce are cu mine? Nu se poate ca Marianne să fi uitat să-mi facă focul! Domnișoara i-o fi spus să nu mi-l facă! Copil să fiu și tot ar trebui să-mi dau seama, după tonul și purtările ei față de mine, că am, avut nenorocul să nu-i fiu pe plac. Niciodată nu i s-a întâmplat una ca asta lui Chapeloud. N-am să mai pot trăi în chinurile astea care… la vârsta mea!