[Scene din viata la tara] Medicul de tara

de AnnaE 922 de citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Locurile și omul

Î

n anul 1829, într-o dimineață frumoasă de primăvară, un bărbat de vreo cincizeci de ani străbătea călare drumul de munte care duce spre un târg mare, așezat nu departe de Grande-Chartreuse[1]. Acest târg este reședința unui canton foarte populat, mărginit de o vale întinsă. Un pârâu cu albia plină de bolovani – de cele mai multe ori secat, dar pe atunci plin de pe urma dezghețului – udă această vale, strânsă între două șiruri paralele de munți pe care, de pretutindeni, îi domină piscurile din Savoia și din Dauphiné. Deși peisajele cuprinse între munții din regiunea Maurienne au un aer familiar cantonul pe care-l străbătea necunoscutul arată privirii noastre varietăți de teren și efecte de lumină pe care zadarnic le-am căuta prin alte regiuni. Într-un loc, valea, care se deschide dintr-o dată, ne înfățișează covorul neregulat al unei vegetații pe care neîntrerupta umezeală datorată munților o mențin veșnic fragedă și plăcută ochiului în orice anotimp. Altundeva, un ferăstrău mecanic își desfășoară modestele-i clădiri pitoresc așezate, grămezile de bușteni de brad descojit și apa care, luată de pârâu și îndrumată către lungi uluce făcute din trunchiuri adânc săpate, se scurge, prin niște despicături, în mulțime de șipote. Ici-colea, colibe împrejmuite de livezi în floare îți aduc în minte ideile pe care ni le inspiră mizeria truditoare. Mai departe, case cu acoperișuri roșii de plăci netede și rotunde ca niște solzi de pește, vestesc bunăstarea, rod al muncii necurmate. În sfârșit, deasupra fiecărei uși zărești agățat coșul în care se usucă brânza. Pretutindeni, curți și îngrădituri înveselite de vița care, ca în Italia, se cațără pe puiandri de ulm cu frunza cărora se hrănesc vitele. Printr-un capriciu al naturii, pe-alocuri dealurile se apropie atât de mult unele de altele încât nu vezi nici ateliere, nici ogoare, nici colibe. Despărțite doar de torentul care curge în cascade, cei doi pereți abrupți de granit se ridică, încărcați de brazi cu cetina întunecată și de fagi înalți de cinci sute de picioare. Falnici, straniu colorați de petice de mușchi, cu frunzișul în fel și chip, acești copaci alcătuiesc magnifice colonade mărginite dedesubtul și deasupra drumeagului de informe garduri de coacăz, de călin, merișor și păducel. Mireasma tare a acestor arbuști amestecă parfumul sălbatic al muntelui cu aroma pătrunzătoare a lăstarilor de zad, de plop și de rășinoase. Zdrențe de nori alunecau printre stânci, când acoperind, când lăsând la vedere creste vinete, uneori la fel de vaporoase ca și norii a căror vată moale o destrămau. În toată clipa, altele erau și înfățișarea locurilor, și lumina cerului; neîncetat se schimba culoarea munților, nuanța povârnișurilor, forma văilor; priveliști multiplicate pe care neașteptate contraste – fie o rază de soare printre trunchiuri de copaci, fie un luminiș natural sau vreun grohotiș – le făceau minunate la vedere, în mijlocul tăcerii, în anotimpul când totul e în floare, când soarele încălzește un cer fără pată. Pe scurt, ne aflam într-un loc încântător, ne aflam în Franța!

Călătorul – un bărbat înalt – era îmbrăcat din creștet până-n tălpi în haine de pânză albastră, periate cu aceeași grijă cu care-și țesăla, în fiece dimineață, calul cu păr lucios pe care se ținea drept și țeapăn ca un bătrân ofițer de cavalerie. Chiar dacă nici cravata sa neagră și mănușile din piele de căprioară, chiar dacă nici pistoalele care-i umflau tașca de la oblânc, nici gențile bine prinse de crupa calului nu ne-ar fi lămurit îndeajuns că avem a face cu un militar, apoi fața sa oacheșă, ciupită de vărsat dar cu trăsături regulate și plină de o aparentă nepăsare, gesturile sale hotărâte, privirea sigură, ținuta capului, toate arătau acele deprinderi marțiale de care ostașul nu se poate niciodată descotorosi, chiar după ce reintră în viața civilă. Oricare altul s-ar fi extaziat în fața frumuseților naturii alpine, atât de îmbietoare în acele locuri unde ea se unește cu marile bazine ale Franței; ofițerul nostru însă – care, fără îndoiala străbătuse țările în care războaiele napoleoniene târâseră armata franceză – gusta frumusețea locurilor fără a părea mirat de marea lor varietate. Admirația este o senzație pe care Napoleon se pare că a ucis-o în sufletul ostașilor săi: iată de ce un obraz liniștit este semnul sigur după care observatorul îi poate recunoaște pe cei care odinioară s-au înregimentat sub stema efemeră dar nepieritoare a marelui împărat.

În adevăr, omul nostru era unul dintre acei militari, astăzi destul de puțini la număr pe care glontele îi ocolise, deși au scormonit toate câmpurile de luptă pe unde Napoleon și-a condus oștirile. Viața lui nu avea nimic deosebit. Luptase bine, ca un destoinic soldat de rând, făcându-și datoria zi și noapte, mai departe sau mai aproape de comandant, trăgând sabia numai când trebuia și niciodată zadarnic. La butonieră purta rozeta ofițerilor Legiunii de onoare: după bătălia de la Moscova, glasul unanim al camarazilor săi de regiment îl desemnase drept cel mai vrednic să o primească în acea zi mare. Făcea parte din rândurile celor puțini, reci în aparență, sfioși, veșnic împăcați cu ei înșiși, a căror conștiință se simte umilită numai la gândul că ar trebui să ceară ceva, indiferent ce, încât își dobândise tresele numai în virtutea greoaielor legi ale vechimii în grad.

Înaintat în anul 1802 sublocotenent, în 1829, deși îi încărunțise mustața, abia ajunsese la gradul de șef de escadron; dar viața lui era atât de curată încât niciun ostaș, nici chiar generalul, nu i se adresa fără a încerca un sentiment de respect involuntar, superioritate de netăgăduit pe care, poate, mai-marii săi nu i-o iertau. În schimb, toți soldații de rând nutreau pentru el un sentiment asemănător aceluia pe care-l au copiii pentru o mamă iubitoare; căci cu ei știa să fie și îngăduitor, și aspru. Fusese și el, cândva, soldat, cunoștea tristele bucurii și veselele neplăceri, abaterile care se iertau sau se pedepseau, ale soldaților, pe care-i numea copiii săi, și cărora bucuros le îngăduia, în timpul campaniilor, să ia alimente sau furaje de la locuitori.

Cât despre povestea vieții sale – era îngropată în cea mai adâncă tăcere. Ca mai toți ofițerii din vremea aceea, văzuse lumea mai mult prin fumul bătăliilor sau în clipele de pace, atât de rare în toiul campaniilor europene pe care le comandase împăratul. Se gândise oare vreodată să se căsătorească? Iată o întrebare fără răspuns. Nimeni nu se îndoia că maiorul Genestas avusese bune prilejuri în popasurile sale dintr-un oraș în altul, dintr-o țară în alta, luând parte la serbări date de regimentul său sau de alte regimente; cu toate astea, nu se știa nimic sigur. Fără a fi ipocrit, fără a pregeta la o petrecere, fără a nesocoti obiceiurile ostășești, tăcea sau răspundea râzând când cineva încerca să-l descoase. La întrebarea: „Dar dumneavoastră, domnule maior?” pe care i-o adresa un ofițer, la un pahar, răspundea:

— Să bem, domnilor!

Cavaler fără frică și fără prihană – dar și fără măreție! – domnul Pierre-Joseph Genestas nu avea așadar nimic poetic, nimic romanesc, era mai degrabă vulgar, înfățișarea lui era ca de om înstărit. Deși n-avea altă avere decât solda și nici alt viitor decât pensia, totuși, aidoma acelor bătrâni oameni de afaceri pe care experiențele nefericite i-au făcut încăpățânați, șeful de escadron avea întotdeauna economisită o sumă egală cu solda pe doi ani – și de care nu se atingea niciodată. Jocul de cărți nu-i prea plăcea, încât atunci când, în societate, se căuta un jucător de rezervă sau un pot suplimentar la o partidă de écarté, se făcea că nu aude. Dar, dacă nu-și îngăduia nimic extraordinar, apoi nici nu nesocotea cele de cuviință. Uniformele sale durau mai mult decât ale celorlalți ofițeri din regiment, datorită grijii pe care o inspiră sărăcia și care, la el, devenise o deprindere mașinală. Ar fi putut părea avar, de n-ar fi fost admirabilul său dezinteres și frățeasca grabă cu care băga mâna în buzunar ca să ajute pe vreun nesocotit, ruinat de jocul de cărți sau de cine știe de altă nebunie. Părea că, pe vremuri, pierduse sume mari la cărți, atât era de delicat când ajuta pe alții; nu-și acorda dreptul de a-și controla debitorii și nu le amintea niciodată de creanțe.

Copil de trupă, singur pe lume, armata era patria lui, iar regimentul familia. Iată de ce nici nu prea se întrebau oamenii de ce e atât de strângător, atribuindu-se respectabilul său spirit de economie dorinței firești de a-și mări bunăstarea bătrânețelor. În ajunul înaintării sale la gradul de locotenent-colonel de cavalerie, toată lumea era convinsă că nu are altă ambiție decât să se retragă undeva, la țară, dimpreună cu pensia și cu tresele sale tio colonel. După orele de instrucție, dacă se întâmpla ca ofițerii tineri să vorbească de Genestas, îl categoriseau în rândul celor ce termină liceul ca premianți și care trec prin viață punctuali, corecți, fără patimi, utili și nesărați ca pâinea albă; oamenii serioși însă îl judecau cu totul altfel. Deseori observai la el o privire, deseori îi scăpa o expresie plină de tâlc, cum e vorba omului singuratic, și care, fără voie, îi trădau furtuna din suflet.

Celui ce o studia, fruntea lui liniștită îi dezvăluia puterea de a-și înfrâna pasiunile și de a le închide în adâncul inimii sale, putere anevoie dobândită prin învățul cu primejdiile și nenorocirile neprevăzute ale războiului. Într-o zi, fiul unui pair[2] al Franței, nou venit la regiment, spusese despre Genestas că ar fi fost cel mai integru dintre preoți sau cel mai cinstit dintre băcani.

— S-ar mai putea adăuga: cel mai puțin slugarnic dintre oamenii de la curte! răspunse Genestas tânărului încrezut, care nu-și dăduse seama că superiorul său îi auzise vorbele.

Cei de față izbucniră în râs: tatăl locotenentului lingușise toate guvernele, fusese un om maleabil, deprins să se pună bine cu toate revoluțiile, iar fiul era leit tătâne-său. În armata franceză se puteau întâlni și asemenea firi: realmente mari la nevoie, redevenind simpli după primejdie, negândindu-se la glorie, netemători de moarte; aceștia sunt, poate, mult mai numeroși decât s-ar crede, ținând seama de neajunsurile firii noastre. Cu toate astea, ne-am înșela amarnic dacă am gândi că Genestas era om fără cusur. Bănuitor, supus unor violente accese de mânie, ironic în discuții și vrând cu tot dinadinsul să aibă dreptate când nu avea, era plin de prejudecăți naționale. Din viața sa de ostaș se alesese cu patima vinului bun. Dacă se ridica de la o masă dată cu toată eticheta gradului său, părea serios, meditativ și atunci nu voia să-și împărtășească nimănui gândurile. În sfârșit, cunoștea destul de bine moravurile lumii și regulile politeței pe care le respecta ca pe un consemn, cu toată rigiditatea militară; dacă avea bun-simț, și experiență, dacă stăpânea tainele tacticii, ale instrucției, teoria scrimei călare și subtilitățile științei veterinare, apoi studiile și le neglijase ca nimeni altul. Știa, dar vag de tot, că Cezar fusese un consul sau un împărat roman; Alexandru era un grec sau un macedonean; fără a sta mult la gânduri, îți atribuia cine știe ce origine sau calitate. De aceea, când, în convorbiri, venea vorba de știință sau de istorie, devenea grav, mărginindu-se să participe dând din cap în semn de aprobare, ca un om învățat care ajunsese la pironism[3].

Când Napoleon, la 13 mai 1809, scrisese, la Schönbrunn, în comunicatul adresat armatelor sale, care cuceriseră Viena, că principii Austriei își gâtuiseră copiii cu propriile lor mâini, precum Medeea, Genestas, care tocmai fusese înaintat căpitan, nu voise să-și compromită demnitatea gradului întrebând cine a fost Medeea. Avea încredere în geniul lui Napoleon, sigur fiind că împăratul nu putea să comunice decât lucruri oficiale urmatelor sale și casei de Austria; gândi așadar că Medeea era o arhiducesă cu o purtare îndoielnică. Cu toate astea, fiindcă chestiunea putea avea vreo legătură cu arta militară, Medeea din comunicat începu a-l neliniști până când, într-o zi, domnișoara Raucourt reapăru în Medeea. După ce citi afișul, căpitanul avu grijă să se ducă, într-o seară la Theâtre-Franțais ca s-o vadă pe vestita artistă în acest rol mitologic, despre care se informă prin vecini. Când stai să te gândești, un om care, ca soldat de rând, avusese energia să învețe cititul, scrisul și socotitul, era firesc să înțeleagă că, având gradul de căpitan, trebuia să se cultive. Și așa, din clipa aceea, începu a citi cu râvnă romanele și cărțile noi, de unde s-a ales cu un fel de semicultură de care se folosea cu destulă îndemânare. Recunoscător fată de învățătorii săi, mergea până la a lua apărarea lui Pigault-Lebrun[4], susținând că e instructiv și adeseori profund.

Acest ofițer – care devenise atât de prudent încât nu făcea niciun demers inutil – părăsise orașul Grenoble și se îndrepta spre mănăstirea Grande-Chartreuse, după ce, în ajun, obținuse de la colonelul său o permisie de o săptămână.

Își făcuse socoteala că drumul nu va fi lung; dar, derutat la fiecare leghe de spusele mincinoase ale țăranilor cărora le cerea lămuriri, gândi că e mai cuminte să nu-și continue călătoria fără a îmbuca ceva. Și deși nu putea nădăjdui să întâlnească o femeie la casa ei – când toată lumea era la câmp – se opri în fața unor bordeie grămădite în jurul unui teren comun, un fel de piață destul de diformă, în bătaia tuturor viiturilor.

Pământul acestei curți familiale era bătucit și bine măturat, dar din loc în loc se zăreau gropi pentru gunoaie. Trandafiri, iederă, buruieni creșteau de-a lungul pereților crăpați. La intrarea în bătătură se afla un coacăz neîngrijit, pe ramurile căruia se zvântau niște zdrențe. Primul locuitor pe care-l întâlni Genestas fu un purcel tolănit pe o mână de paie, care, auzind tropotul calului, grohăi și-și ridică râtul speriind o pisică neagră. O țărancă tânără, care ducea pe creștet o legătură de buruieni, apăru dintr-o dată, urmată la oarecare depărtare de patru plozi – în zdrențe dar vioi, gălăgioși, cu priviri neastâmpărate, frumușei, cu fețele oacheșe, niște adevărați diavoli care semănau cu îngerii. Soarele râdea și dădea un fel de puritate aerului, bordeielor, gunoaielor, cetei de copii ciufuliți.

Ostașul întrebă dacă i se putea face rost de o cană de lapte. În loc de răspuns, fata scoase un strigăt sălbatic. Îndată, în pragul unei colibe apăru o bătrână, iar țăranca cea tânără intră într-un staul după ce făcu semn cu capul către bătrâna spre care Genestas se îndreptă, având grijă să-și țină bine calul în frâu ca să nu dea peste copiii care începuseră să se împiedice printre picioarele lui. Ceru din nou, dar femeia îl refuză tăios. Spunea că nu vrea să strice smântâna din oalele de lapte puse deoparte pentru a face unt. La această obiecțiune, ofițerul răspunse promițând că va plăti paguba cu vârf și îndesat; își priponi calul de stâlpul porții și intră în bordei. Cei patru copii, care erau ai acestei femei, păreau toți a avea aceeași vârstă; lucru ciudat, care atrase atenția maiorului. Bătrâna mai avea un al cincilea, agățat de fusta ei și care, slăbănog, palid bolnăvicios precum era, ar fi avut nevoie, fără îndoială, de cea mai mare îngrijire; de aceea și era cel mai iubit, prâslea.

Genestas se așeză la gura unei vetre înalte, fără foc, deasupra căreia se vedea o Fecioară de ghips vopsit ținând în brațe pruncul divin. Minunat simbol! Pe jos, pământ gol, bătătorit în mod primitiv, care, cu vremea se desfundase și care, deși curat, avea, în mare, neregularitățile unei coji de portocală. Deasupra vetrei stăteau agățate o căldărușă plină de sare, o tigaie, un căzănel. Partea din fund a încăperii era ocupată de un pat înalt, ornat cu danteluri neregulate. Afară de aceasta, din loc în loc, scăunele cu trei picioare făcute din bețe înfipte într-o simplă scândură de fag, o covată pentru păstrarea pâinii, un căuș mare de lemn pentru scosul apei, un șiștar și mai multe oale de lapte, pe covată o vârtelniță, câteva lese pentru brânză, pereți negri, o ușă mâncată de cari, cu un geam cu gratii – iată toată găteala și tot mobilierul acestei sărmane locuințe.

Acum, să vedeți la ce scenă a asistat ofițerul, care se distra lovind solul cu cravașa fără să aibă habar că asistă la o dramă. După ce bătrâna, însoțită de prâslea al ei cel chelbos, a dispărut pe ușa care dădea în odaia unde se făcea brânza, cei patru plozi, după ce s-au holbat îndeajuns la ofițer, au început să ia la goană purcelul. Animalul, cu care de obicei se jucau, apăruse în prag; țâncii au tăbărât pe el cu atâta vrăjmășie și l-au lovit într-un mod atât de caracteristic încât acesta a luat-o repede la sănătoasa. O dată inamicul gonit, copiii au luat cu asalt ușa, a cărei clanță, cedând sub greutatea lor, scăpă din lăcașul în care fusese montată; apoi au dat buzna într-un fel de cămară unde maiorul, pe care scena îl amuza, i-a văzut înfulecând care mai de care la prune uscate. Bătrâna cu fața ca pergamentul și îmbrăcată în zdrențe soioase se întoarse în chiar clipa aceasta cu o oală de lapte pentru oaspetele ei.

— A, ce diavoli! spuse.

Se apropie de copii, îi luă pe rând de braț și-i împinse în odaie, dar fără să le ia prunele, apoi închise cu grijă ușa cămării sale cu provizii.

— Astâmpărați-vă, copilași, hai, fiți cuminți. Dacă i-aș lăsa de capul lor, mi-ar mânca toate prunele, nebunii! spuse ea către Genestas.

Apoi se așeză pe un scăunel, îl luă pe chelbos între genunchi și începu a-l dărăci și a-i spăla capul cu o îndemânare de femeie și cu atenții de mamă. Cei patru hoțomani rămăseseră, unii în picioare, ceilalți rezemați de pat sau de covată, toți mucoși și murdari, dar altminteri sănătoși, înghițind pe nerăsuflate la prune, holbându-se pe tăcute la străin, cu aerul lor viclean și bănuitor,

— Sunt ai tăi copiii? o întrebă ostașul pe bătrâna.

— Mă iertați, domnule, copiii sunt de la azil; mă plătește trei franci pe lună și o livră de săpun pentru fiecare.

— Dar bine, femeie, cred că te costă de două ori pe-atât.

— Chiar așa spunea și domnul Benassis; da’ ăsta-i prețul pe care îl iau și alte femei, așa că n-am încotro. Nu-i e dat oricui să aibă copii! Trebuie să te războiești pentru ei. Laptele l-am da și fără bani, că doar nu ne costă nimic. De altminteri, domnule, trei franci nu-s de lepădat. Iată, cincisprezece franci ca picați din cer, nemaipunând la socoteală cele cinci livre de săpun. Prin părțile noastre, cât ar trebui să mă spetesc pentru cincizeci de centime pe zi!

— Va să zică ai pământ, nu? întrebă maiorul.

— Nu, domnule. Aveam pe vremea când mai trăia omul meu; dar de când s-a prăpădit am avut atâtea necazuri încât am fost nevoită să-l vând.

— Atunci, reluă Genestas, cum te descurci peste an fără să te îndatorezi, cu meseria pe care o faci – de a hrăni, a spăla și a crește copii pentru zece centime pe zi?

— Vai, domnule, răspunse bătrâna în timp ce continua să-l pieptene pe micul chelbos, dar niciodată n-apucăm ultima zi a anului fără datorii. Ce să-i faci, dacă așa vrea Dumnezeu! Am două văcuțe. Când vine vremea secerii, eu și fie-mea adunăm spicele rămase pe lan; iarna, colindăm pădurea după vreascuri; serile, toarcem. A! ferească Dumnezeu de o iarnă ca aceea de anul trecut. Sunt datoare morarului șaptezeci și cinci de franci pentru făină. Noroc că morarul e omul domnului Benassis… Domnul Benassis ține cu noi, cei săraci! Nici nu cere niciun ban nimănui, mai ales de la noi, ăștia. Și-apoi, văcuța noastră are vițel, așa că o s-o scoatem la capăt.

Cei patru orfani, care nu aveau altă ocrotire pe lume decât dragostea acestei țărănci bătrâne, își terminaseră prunele. Acum, folosindu-se de atenția cu care mama lor îl privea pe ofițerul cu care intrase în vorbă, s-au adunat din nou în coloană strânsă pentru a mai forța o dată ușa care-i despărțea de atrăgătoarea lor grămadă de prune. Și au pornit, nu așa cum soldații francezi înaintează la asalt, ci tăcuți ca niște germani, mânați de o lăcomie naivă și brutală.

— A! diavolilor! Astâmpărați-vă o dată!

Bătrâna se ridică, puse mâna pe cel mai arătos dintre cei patru, îi trase o palmă ușoară la spate și-l dădu afară; copilul nu plânse, iar ceilalți rămaseră năuci.


[1] Vestită mănăstire întemeiată în secolul XI, într-o vale a Alpilor francezi, nu departe de masivul cu același nume.

[2] Mare vasal al regelui.

[3] Adept al lui Piron, filozof sceptic din antichitate.

[4] Prozator francez, autor de romane facile.

Fișiere de descărcat

DOC
[Scene din viata la tara] Medicul de tara de Honore de Balzac.doc
1,1 MB · 195 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Honore de Balzac

Toate ›