[Scene din viata pariziana] Banca Nucingen

tiți prea bine cât de subțiri sunt pereții de scânduri care despart salonașele intime din cele mai elegante restaurante ale Parisului. La Véry, de pildă, sala cea mare e tăiată în două de un paravan de scânduri ce poate fi ușor scos ori pus la loc după dorință. Scena ce urmează nu s-a petrecut acolo, ci într-un alt local de petreceri pe care nu-mi vine la îndemână să-l numesc. Luam masa în doi, așa că mă voi mulțumi să spun ca Prudhomme, personajul lui Henri Monnier[1]: „N-aș vrea s-o compromit”. Ciuguleam din bunătățile ce alcătuiau cina noastră, delicioasă în toate privințele, în timp ce stăteam de vorbă în șoaptă, fiindcă ne dădusem seama cât erau de subțiri pereții micului salonaș în care ne găseam. Până în momentul când ajunsesem la friptură nu avusesem niciun vecin în încăperea alăturată, de unde nu se auzea decât pâlpâitul locului din sobă. Când orologiul bătu ora opt „se auziră pași zgomotoși, forfotă, cuvinte schimbate la repezeală, apoi chelnerii aducând sfeșnice cu lumânări aprinse. Era vădit că salonașul vecin fusese ocupat. După voci am înțeles numaidecât cine se afla acolo. Erau patru din acei aprigi corbi de mare, ieșiți din spuma ce încununează valurile mereu reînnoite ale generației actuale; niște băieți de viață, ale căror mijloace de trai sunt o taină, deoarece nimeni n-a auzit să aibă rente sau moșii, dar, cu toate acestea, trăiesc bine. Acești spirituali condottieri ai finanțelor moderne[2], pe tărâmul căreia se dă astăzi cel mai cumplit dintre războaie, lasă toate frământările în seama creditorilor, păstrând pentru ei numai plăcerile, singura lor preocupare fiind eleganța vestimentară.

Destul de cutezători, de altfel, pentru a-și fuma trabucul șezând pe un butoi cu praf de pușcă, ca Jean Bart[3], poate numai pentru că și acest lucru face parte din rolul pe care îl joacă; mai zeflemiști decât o gazetă-revolver, zeflemisindu-se chiar pe ei înșiși, ageri la minte și bănuitori, veșnic în goană după afaceri, hrăpăreți și risipitori, invidioși pe toată lumea, dar mulțumiți de sine; deși uneori de o dibăcie politică surprinzătoare, în stare să analizeze și să ghicească totul, ei nu izbutiseră încă să-și croiască drum în lumea în care ar fi vrut să-și desfășoare talentele.

Dintre toți patru numai unul singur s-a ridicat, dar și acesta numai pe prima treaptă a scării sociale. În această lume nu-i de ajuns să ai bani, iar un parvenit nu-și dă seama de tot ce-i lipsește decât după șase luni de lingușiri. Tăcut, rece, bățos, lipsit de humor, acest parvenit, anume Andoche Finot, a avut destulă tărie pentru a se târî pe brânci înaintea celor care-i puteau fi de folos și destulă șiretenie pentru a se obrăznici față de cei de care nu mai avea nevoie. Asemenea unui personaj grotesc din baletul lui Gustave, pare un marchiz când îl privești din față, iar din spate, un bădăran. Acest vlădică al bursei întreține un țârcovnic, pe Emile Blondet, redactor pe la diferite gazete, om plin de duh, dar împrăștiat, sclipitor, capabil, dar leneș, care se lasă exploatat cu bună-știință, când perfid, când generos, după toane; unul dintre acei oameni pe care-i iubești, dar nu-i stimezi. Șiret ca o subretă de comedie, incapabil să refuze condeiul său oricui ar vrea să îl cumpere și inima oricui i-o cere cu împrumut, Emile este cel mai fermecător dintre acei bărbați cu apucături de curtezană, despre care cel mai năzdrăvan dintre zeflemiștii noștri a spus: „Îmi plac mai mult când poartă pantofiorii de mătase, decât cizme”.

Cel de al treilea, anume Couture, se menține datorită speculațiilor de bursă. El înnădește o afacere cu alta: câștigul adus de una acoperă pierderea pricinuită de cealaltă. Și astfel izbutește să se mențină la suprafața apei numai datorită încordării nervoase a jocului său, a cacialmalelor sale pe cât de neașteptate, pe atât de îndrăznețe. El înoată când într-o direcție, când în alta, căutând în oceanul afacerilor pariziene o insulă oricât de mică, dar destul de litigioasă, ca să se poată cuibări pe ea. Firește, un asemenea om nu-i nicăieri la locul lui.

Cât despre ultimul dintre cei patru, cel mai pornit pe zeflemea și ironie, e de ajuns să-i pomenim numele: Bixiou! Dar vai, Bixiou din 1836 e cu totul altul decât cel din 1825. El a ajuns bufonul mizantrop, cu cea mai multă vervă și cu cel mai mușcător sarcasm, un diavol înfuriat fiindcă și-a cheltuit în zadar humorul atât de fin și îndârjit, fiindcă n-a izbutit să pescuiască măcar o epavă din marea agitată a ultimei revoluții[4], gata să dea oricui un picior în spate, ca un adevărat Pierrot de la Théâtre Funambules[5], cunoscând pe degete epoca sa și aventurile ei scandaloase, înflorindu-le cu propriile sale scorneli hazlii, gata să încalece ca un clovn pe umerii oricui, ca, apoi, să-i pună pe frunte, asemenea unui călău, pecetea infamiei.

După ce și-au satisfăcut pe rând primele și cele mai imperioase cerințe ale unei lăcomii rafinate, vecinii noștri au ajuns cu cina acolo unde ne găseam și noi, și anume la desert, iar datorită tăcerii noastre se crezură singuri. Printre divertismentele gastronomice ale desertului, mulțumită șampaniei îmbibate cu fumul de trabuc, se înfiripă o conversație intimă. Pătrunsă ele acea luciditate glacială care împietrește sentimentele cele mai elastice, frânează și inspirația cea mai generoasă, imprimând râsului o notă stridentă, această convorbire, plină de ironia mușcătoare ce schimbă veselia în sarcasm, dădu la iveală secătuirea unor suflete care s-au închis în ele însele, fără alt scop în viață decât satisfacerea propriului egoism, rod al huzurului în care trăim. Numai cu Nepotul lui Rameau, pamfletul îndreptat împotriva omului pe care Diderot nu s-a încumetat să-l publice[6], numai cu această carte, voit dezmățată pentru a arăta anumite răni, se poate asemui pamfletul rostit fără niciun gând ascuns de vecinii noștri; aci cuvântul nu ținea seamă nici măcar de nedumeririle cugetului, totul era clădit din ruine, totul era tăgăduit și nu era admirat decât ceea ce e nevoit să recunoască și un sceptic: forța atotputernică, atotștiutoare și atotcuprinzătoare a banului. După ce a tras la întâmplare câteva gloanțe în cercul cunoștințelor comune, bârfeala își îndreptă focul ucigător asupra prietenilor intimi. Un semn a fost de ajuns pentru ca să fie înțeleasă dorința mea de a rămâne și de a asculta mai departe, atunci când Bixiou începu să povestească ceea ce va urma. Ne-a fost dat să auzim una dintre acele teribile improvizații care i-au atras lui Bixiou reputația de artist în rândul câtorva spirite blazate, și pe care memoria mea a înregistrat-o cu fidelitatea unei stenograme, în ciuda deselor întreruperi, intervenții și reluări. Nici părerile, nici forma în care erau exprimate nu răspund câtuși de puțin cerințelor literare. Cu toate acestea, voi reda totul așa cum a fost: un potpuriu de lucruri sinistre, care zugrăvește vremurile noastre, vrednice să asculte numai astfel de istorii; de aceea și las întreaga răspundere povestitorului ei principal. Mimica, gesturile corespunzătoare deselor schimbări ale glasului, prin oare Bixiou înfățișa personajele aduse în scenă, trebuie să fi fost desăvârșite, judecând după exclamațiile de aprobare și după interjecțiile de satisfacție ale celor trei ascultători ai săi.

— Așadar i-ai propus lui Rastignac și a refuzat? întrebă Blondet pe Finot.

— Categoric.

— Și nu l-ai amenințat cu ziarele? întrebă Bixiou.

— Ba da, dar a pufnit în râs, răspunse Finot.

— Rastignac e moștenitorul direct al răposatului de Marsay și-și va face drum în politică cum și-a făcut și în lumea bună, fu de părere Blondet.

— Dar cum s-o fi îmbogățit oare? întrebă Couture. În 1819 locuia cu celebrul Bianchon într-o mizeră pensiune din Cartierul Latin[7], în timp ce familia lui mânca răbdări prăjite și bea poșircă țărănească numai ca să-i poată trimite lui o sută de franci pe lună, că de! moșia lui taică-său nu valora nici trei mii de franci și pe deasupra mai avea și două surori și un frate pe cap, iar acum…

— Acum are un venit de patruzeci de mii de franci, răspunse Finot. A dat fiecăruia dintre surori o zestre grasă, le-a măritat pe amândouă cu câte un nobil de viță veche și a lăsat maică-si uzufructul moșiei…

— În 1827, zise Blondet, îl știam fără o lețcaie.

— Asta a fost în 1827! exclamă Bixiou.

— Ei bine, continuă Finot, astăzi e pe cale să devină ministru, să ajungă pair al Franței[8]și tot ce i-o pofti inima! De Delphine s-a despărțit în termeni buni încă de acum trei ani, și nu încape îndoială că vânează o partidă grozavă, fiindcă nu-l împiedică nimic să ia chiar și o fată de neam mare! Ștrengarul a avut destulă minte să se încurce cu o femeie bogată.

— Ei, prieteni, să-i acordăm circumstanțe atenuante: a încăput pe mâna unui om foarte dibaci tocmai când izbutise să se smulgă din ghearele mizeriei, zise Blondet.

— Îl cunoști prea bine pe Nucingen, interveni Bixiou; la început Delphine și Rastignac îl socoteau un om de treabă; părea că vede în femeie o jucărie, o podoabă a casei sale. Pentru mine, asta-i încă o dovadă că omul acesta cântărește toate cu aceeași măsură: Nucingen nu se sfiește să spună pe șleau că nevastă-sa este emblema averii lui, un lucru foarte necesar, totuși de importanță secundară în viața veșnic sub presiune a oamenilor politici și a marilor financiari. Eram de față când a spus că Bonaparte a fost mărginit ca un burtă-verde la începutul legăturii lui cu Joséphine, că, deși a dovedit apoi destul cura; s-o folosească drept trambulină, a fost un caraghios când a vrut s-o facă părtașă la gloria lui[9].

— Orice om superior trebuie să aibă o concepție orientală în ceea ce privește femeile, afirmă Blondet.

— Baronul a contopit teoriile orientale cu cele occidentale într-o admirabilă doctrină pariziană. Nu-l putea suferi pe de Marsay, care nu era ușor de mânuit. În schimb Rastignac i-a plăcut foarte mult și l-a exploatat, lăsându-i în seamă toate îndatoririle lui familiale, fără ca acesta să o simtă măcar; toate toanele Delphinei se spărgeau în capul lui Rastignac, el trebuia s-o plimbe la Bois de Boulogne[10], s-o însoțească la toate spectacolele. Ca să ajungă astăzi un viitor mare om politic, Rastignac a trebuit să-și piardă o bună parte din viață scriind și citind răvașe de dragoste. La început, Eugène era beștelit pentru orice fleac; se înveselea când era Delphine veselă, se posomora când era ea tristă, trebuia să-i suporte migrenele. confidențele, să-i consacre tot timpul, oră cu oră, cei mai frumoși ani ai tinereții lui, ca să alunge plictisul din viața searbădă a acestei doamne din elita Parisului. Cu el se sfătuia îndelung Delphine în privința toaletelor care ar prinde-o cel mai bine, asupra lui își descărca furia, el era ținta nenumăratelor ei bobârnace, așa că baronul avea parte numai de drăgălășenia soției sale. În sinea lui, baronul râdea de toate astea, și, de câte ori îl vedea pe Rastignac copleșit de atâtea obligații, se prefăcea că a căzut la bănuială, și astfel teama comună îi apropia din nou pe cei doi amanți.

— Înțeleg ca o femeie atât de bogată să-l fi ajutat pe Rastignac, ba chiar să-i fi asigurat o situație onorabilă, dar de unde atâta avere? întrebă Couture. Ca să ajungă la o avere atât de considerabilă, ca aceea de astăzi, trebuie să fi dat o lovitură, și, pe câte știu, nimeni nu l-a învinuit vreodată de a fi pus la cale o afacere bănoasă.

— O fi moștenit-o, zise Finot.

— De la cine? întrebă Blondet.

— De la cine știe ce neghiobi, adăugă Couture.

— Ei, nu i-o fi jumulit chiar pe toți, mai sunt destui, dragii mei, zise Bixiou:

…Nu vă pierdeți cu firea, fraților;

Azi mai mult ca oricând e vremea de aur a hoților.

Hai să vă povestesc de unde i se trage averea. Să ne închinăm în primul rând în fața talentului său! Prietenul nostru nu este un ștrengar, cum pretinde Finot, ci un gentleman care știe regulile jocului, cunoaște cărțile și pe care galeria îl respectă. Rastignac are prezență de spirit, ce se cere în anumite împrejurări, și procedează ca un militar care nu-și împrumută curajul decât contra poliță cu scadență peste nouăzeci de zile și cu trei giruri plus gaj. Deși pare un om slab de înger, un zănatic, un om cu idei incoerente, șovăitor, incapabil să ducă ceva la bun sfârșit, totuși, în clipa când se ivește o afacere serioasă, o combinație ispititoare, el nu se împrăștie ca Blondet, de pildă, care în astfel de împrejurări se zbate pentru alții; dimpotrivă, Rastignac își adună toate forțele, cercetează temeinic poziția pe care vrea s-o cucerească, apoi atacă fără greș. Cu o îndrăzneală și o pricepere demne de urmat, el ia cu asalt pozițiile adversarului, produce panică printre acționari, în consiliile de administrație, în sfârșit, zguduie din temelii toată șandramaua; apoi, după ce a dat lovitura, se domolește, își reia viața de huzur, lipsită de griji, devenind iarăși meridionalul dornic de plăceri, flecarul, leneșul Rastignac, care-și poate îngădui să doarmă până la amiază, tocmai fiindcă a fost în stare să vegheze în momentul crizei.

— Toate bune și frumoase, dar mai bine ne-ai lămuri odată ce-i cu averea lui, zise Finot.

— Bixiou o să ne înșire câte în lună și în soare, interveni Blondet. Ce mai încolo-încoace, averea lui Rastignac se datorează în întregime Delphinei de Nucingen, o femeie excepțională, care îmbină îndrăzneala cu prevederea.

— Nu cumva ți-a împrumutat niște bani? întrebă Bixiou.

Izbucniră cu toții într-un hohot de râs.

— Te înșeli, i se adresă Couture lui Blondet. Inteligența ei se reduce la anumite replici mai mult sau mai puțin spirituale, la dragostea ei pentru Rastignac, pe care-l plictisește cu fidelitatea ei supărătoare și cu supunerea ei oarbă… pe scurt, este o adevărată italiancă.

— Dacă nu ținem seama de avere, adăugă răutăcios Andoche Finot.

— Ei, vedeți – continuă Bixiou cu șiretenie – după tot ceea ce vorbirăm acum, se mai încumetă vreunul dintre voi să-l învinuiască pe bietul Rastignac de a fi trăit pe seama Băncii Nucingen, care l-ar fi căpătuit, chipurile, întocmai cum a procedat prietenul nostru des Lupeaulx cu la Torpille[11]? În cazul acesta ați fi la fel de vulgari ca oricare mic-burghez de pe strada Saint-Denis[12]. Mai întâi, judecând abstract, după cum spune Royer Collard[13], chestiunea rezistă la critica rațiunii pure[14], cât despre rațiunile impure…

— Iar a luat-o razna! îi spuse Finot lui Blondet.

— Dar are dreptate! exclamă Blondet, chestiunea asta nu se pune de azi, de ieri. Ea este cheia vestitului duel pe viață și pe moarte între La Châteigneraie și Jarnac[15]. Jarnac a fost învinuit de a fi în relații prea bune cu soacră-sa, pe socoteala căreia acest ginere excesiv de iubit ducea o viață pe picior mare. Când un fapt e atât de evident, nu se cade să vorbești despre el. Din devotament pentru regele Henric al II-lea, La Châteigneraie a luat bârfeala regelui asupra sa; de aici duelul care a îmbogățit limba franceză cu expresia „lovitura lui Jarnac”.

— Așa! vasăzică e o expresie nobilă, de vreme ce-i atât de veche, zise Finot.

— Cum, nu știai? La urma urmei e firesc, ai fost doar proprietar de gazete și reviste! îl ironiză Blondet.

— Există anumite femei, ca și bărbați de altfel – continuă Bixiou pe un ton grav – care pot să-și împartă viața în două și să nu dăruiască decât o parte (țineți seama că vă expun părerea mea, folosind o formulă umanitaristă). Pentru asemenea oameni, interesele materiale n-au nimic comun cu sentimentele. Ei își dau viața, timpul, onoarea pentru o femeie, ei sunt darnici cu bărbații, când e vorba de acele hârtii cu filigran[16]pe care stă scris: Legea prevede pedeapsa cu moartea pentru falsificatori. În schimb asemenea oameni nu primesc nimic de la o femeie. Și bine fac, deoarece totul devine o infamie atunci când contopirea intereselor se confundă cu contopirea sufletelor. Multă lume propovăduiește această doctrină, dar foarte puțini o aplică…

— Fleacuri! exclamă Blondet. Mareșalul de Richelieu, care știa să fie într-adevăr galant, a făcut pensie de o mie de galbeni doamnei de La Popelinière[17]după vestita pățanie cu placa de marmură de pe cămin. În naivitatea ei, Agnès Sorel i-a oferit regelui Carol al VII-lea[18]toată averea ei și regele a primit-o. Jacques Coeur[19]a subvenționat monarhia franceză, care s-a lăsat întreținută, pentru ca să se dovedească apoi ingrată ca o curtezană.

— Domnilor, zise Bixiou, eu cred că dragostea, care nu implică o prietenie pe viață, nu este altceva decât desfrâu și nu poate dura. Cum poți să te dăruiești în întregime, când nu vrei să dai totul? În zadar ai încerca să împaci aceste două teorii, pe cât de opuse, pe atât de profund imorale amândouă. După părerea mea, cine se teme de o legătură fără rezerve e desigur încredințat că ea e trecătoare și atunci… adio pasiune! Orice pasiune pe care n-o socotești veșnică e monstruoasă. (După cum vedeți, vorbesc ca un discipol al lui Fénelon[20].) De altfel, cei ce cunosc moravurile lumii bune, toți oamenii cu spirit de observație, care știu să se poarte în societate, bărbații eleganți cu mănuși și cravate impecabile, pe care faptul de a se însura cu o femeie numai de dragul zestrei nu-i face să roșească, sunt cei ce susțin sus și tare că între interesele materiale și sentimente nu trebuie să existe nicio legătură. Toți ceilalți sunt niște nebuni care iubesc cu adevărat și se cred singuri pe lume cu iubita lor! Pentru ei, o avere de milioane e gunoi, în schimb o camelie, o mănușă pe care a purtat-o idolul lor valorează milioane! La ei n-ai să găsești niciodată mârșavul metal nobil risipit prin casă, dar în schimb ai să găsești flori uscate păstrate cu grijă în elegante casete de cedru! Toți oamenii de acest soi sunt la fel: ei au pierdut până și noțiunea de eu. TU – iată cuvântul care-i caracterizează cu desăvârșire. Ce să le faci? Cine-i poate lecui de această boală care le roade inima în taină? Totdeauna au existat neghiobi care, atunci când iubesc, nu-și fac niciun fel de socoteli, și înțelepți care iubesc cu socoteală.

— Bixiou e de-a dreptul sublim, izbucni Blondet. Nu-i așa, Finot?

— În orice altă împrejurare, spuse Finot cu un ton sentențios, aș vorbi ca un gentleman, dar în cazul de față… sunt de părere…

— De aceeași părere cu secăturile ordinare în mijlocul cărora ai onoarea să te afli, îi tăie vorba Bixiou.

— Ai ghicit, mărturisi Finot.

— Dar tu ce crezi? îl întrebă Bixiou pe Couture.

— Prostii! exclamă Couture. O femeie care nu face din trupul ei o treaptă pentru ca iubitul ei să se ridice, să-și atingă ținta, este o egoistă fără inimă.

— Care-i părerea ta, Blondet?

— Eu prefer practica teoriei.

— Ei bine, continuă Bixiou pe un ton sarcastic, aflați că Rastignac nu împărtășește vederile voastre. A primi fără să dai nimic în schimb este o purtare josnică și, pe deasupra, destul de nechibzuită; a primi însă pentru a avea dreptul să procedezi ca un senior feudal, înapoind însutit, este un gest de cavaler. Astfel gândea și Rastignac. El se simțea profund umilit de faptul că avea interese materiale comune cu Delphine de Nucingen, pot să vă asigur că această situație îl făcea să sufere… L-am văzut chiar eu frământându-se, cu lacrimi în ochi. Da, da, câteodată plângea cu adevărat!… mai ales după o cină copioasă. Ei bine, dacă m-aș lua după voi…

— Asta-i bună! Mi se pare că-ți bați joc de noi, spuse Finot.

— Câtuși de puțin! E doar vorba de Rastignac, a cărui suferință voi ați interpretat-o drept o dovadă de depravare, mai ales că pe vremea aceea n-o mai iubea cu aceeași pasiune pe Delphine! Dar ce să-i faci? Bietul băiat avea acest ghimpe în inimă. Vedeți dumneavoastră, el e un gentleman profund imoral, pe când noi suntem niște artiști plini de virtuți. Așadar, Rastignac voia cu orice preț s-o îmbogățească pe Delphine, el fiind un băiat sărac și ea o mare bogătașă! Pare de necrezut… totuși a izbutit s-o facă! Rastignac, care ar fi fost în stare să se bată în duel ca Jarnac, adoptă de atunci punctul de vedere al lui Henric al II-lea, rezumat în celebrul lui aforism: virtute absolută nu există, ea depinde de împrejurări. Ceea ce vă povestesc acum e în strânsă legătură cu îmbogățirea lui Rastignac.

— Ar fi timpul să-ți începi odată povestirea, în loc să ne tot dai ghes să ne ponegrim singuri, zise blajin Blondet.

— Bravo, băietei exclamă Bixiou, lovindu-l protector cu palma peste ceafă, văd că-ți priește șampania.

— Hai, spune odată povestea, te implor, în numele sfântului acționar! zise Couture.

— Voiam tocmai s-o încep, îi întoarse vorba Bixiou, dar cu imprecația ta m-ai adus la deznodământ.

— Aha! se vede treaba că or fi amestecați în povestea asta și ceva acționari? vru să știe Finot.

— Putrezi de bogați ca și cei pe care i-ai îmbrobodit tu, îi răspunse Bixiou.

— Cred că ai putea să te porți mai delicat cu un om de treabă la care găsești oricând la nevoie o bancnotă de cinci sute de franci… îl mustră Finot cu un ton înțepat.

— Chelner! strigă Bixiou.

— De ce-l chemi? îl întrebă Blondet.

— Să-i cer cinci sute de franci, spre a-i da înapoi lui Finot; când n-o să-i mai datorez nici bani, nici recunoștință, n-o să-mi mai poată pune poprire pe limbă.

— Hai, continuă-ți povestea, îl îndemnă Finot cu un râs silit.

— Sunteți martori, zise Bixiou, că nu m-am vândut cu trup și suflet acestui individ impertinent, care își închipuie că tăcerea mea nu face decât cinci sute de franci. N-ai să ajungi niciodată ministru, dacă n-ai să înveți să prețuiești orice conștiință la justa ei valoare. Știi ce, scumpul meu Finot, adăugă el cu o voce lingușitoare, ca să mă achit față de tine, voi spune toată povestea fără a pomeni vreun nume.

— Mu cumva are de gând să ne demonstreze că Nucingen l-a îmbogățit cu bună-știre pe Rastignac? întrebă Blondet zâmbind.

— Nu ești chiar atât de departe de adevăr pe cât ți se pare, își reluă Bixiou firul povestirii. Habar n-aveți de ce e în stare Nucingen când e vorba de afaceri.

— N-ai putea să ne spui câte ceva despre începuturile carierei lui? interveni Blondet.

— Eu nu l-am cunoscut decât călare pe situație, deși se prea poate ca drumurile noastre să se fi încrucișat pe vremuri.

— Prosperitatea Băncii Nucingen este unul dintre fenomenele cele mai umilitoare ale epocii noastre, își continua Blondet gândul. În 1804, Nucingen era încă un om destul de obscur. Pe vremea aceea bancherii ar fi intrat în panică dacă ar fi știut că pe piață se află scrisori de acceptare, în valoare de cinci sute de mii de franci, emise de Nucingen. Acest mare financiar era conștient pe atunci de inferioritatea lui. Și ce credeți că a făcut ca să-i meargă vestea? A suspendat toate plățile. Chiar așa! Și numele lui, care nu era cunoscut decât la Strasbourg și în mahalaua Poissonnière, a început de atunci să stârnească vâlvă pe toate piețele. Nucingen scapă de creditori, despăgubindu-i cu valori moarte, reîncepe plățile și deodată acțiunile lui ajung să aibă căutare în toată Franța. Datorită unei conjuncturi neașteptate, valorile socotite moarte reînvie, încep să fie cotate și să dea beneficii. Acțiunile Nucingen sunt acum la mare preț. Vine anul 1815. Șmecherul nostru își adună întregul capital, răscumpără cu el diferite întreprinderi chiar în ajunul bătăliei de la Waterloo, iar în momentul crizei suspendă plățile și lichidează, plătindu-și creditorii cu acțiuni de-ale minelor din Wortschin pe care și le procurase cu douăzeci la sută sub valoarea la care le-ar fi emis el însuși. Da, domnilor! Apoi ia de la Grandet o sută cincizeci de mii de sticle de șampanie[21]pentru a avea o acoperire, deoarece prevedea falimentul acestui virtuos tată al actualului conte d’Aubrion, și o cantitate egală de vin de Bordeaux de la Duberghe, și aceste trei sute de mii de sticle acceptate – da, dragii mei, numai acceptate – la treizeci de centime bucata le vâră pe gâtul aliaților la Palais-Royal, între 1817—1819[22]cu șase franci sticla. Valorile emise de Banca Nucingen, ca și numele lui încep să circule în toată Europa. Acest faimos baron s-a ridicat sărind peste o prăpastie, care pe alții i-ar fi înghițit cu siguranță. Cele două operații de lichidare au adus beneficii colosale creditorilor săi: degeaba a căutat el să-i tragă pe sfoară, n-a fost chip! Și astăzi Nucingen trece drept omul cel mai cinstit din lume. Când își va suspenda plățile pentru a treia oară, acțiunile Băncii Nucingen vor fi căutate în Asia, în Mexic, în Australia, până și-n junglă. Ouvrard[23]e singurul care l-a pătruns pe acest alsacian, fiul unui evreu botezat pentru a parveni: „Când Nucingen lasă să-i scape aurul din mână, puteți fi siguri că a și înhățat diamante!”

— Nici du Tillet, asociatul lui, nu-i mai prejos, zise Finot. Și țineți seama că du Tillet n-a căpătat de la părinți nici titluri de noblețe, nici avere, ci numai viața. Totuși acest individ, care în 1814 n-avea o lețcaie, a ajuns la situația pe care o știți; mai mult, spre deosebire de noi toți – cu excepția ta, Couture – el a știut să-și facă numai prieteni în loc de dușmani. Pe scurt, a izbutit să-și ascundă atât de bine antecedentele, încât a trebuit să se răscolească multe haznale până să se descopere că încă în 1814 mai era vânzător la o parfumerie din strada Saint-Honoré.

— Asta-i bună! i-o reteză Bixiou, cum poți să-l compari pe Nucingen cu un șarlatan de duzină ca du Tillet, un șacal care adulmecă hoiturile și izbutește totdeauna să ajungă primul ca să înhațe ciolanul cel mai mare? Ajunge să-i privești pe acești doi oameni ca să-ți dai seama de deosebirea dintre ei: unul are expresie ageră de pisică, e înalt și uscățiv, iar celălalt e otova, burduhănos, greoi ca un sac și țeapăn ca un diplomat. Nucingen are mâna cărnoasă, grea, ochi adânci și nemișcați de linx, cu privirea îndreptată parcă înăuntru și nu în afară; e un om de nepătruns, așa că niciodată nu poți ghici ce are de gând; în schimb istețimea lui du Tillet e ca un fir de ață prea subțire, care se rupe ușor, cum spunea Napoleon nu-mi mai amintesc despre cine.

— După mine, Nucingen e superior lui du Tillet[24]într-o singură privință: pe când Nucingen are destul bun-simț să-și dea seama că pentru un financiar e de ajuns titlul de baron, du Tillet ține morțiș să devină conte italian, zise Blondet.

— Cum așa, Blondet?… Te cam pripești, tinere, îl opri Couture. Mai întâi Nucingen a cutezat să spună că nu există oameni cinstiți decât în aparență; și apoi, ca să-l pătrunzi, trebuie să fii tu însuți om de afaceri. În ansamblul afacerilor lui, banca ocupă un loc neînsemnat, căci în primul rând vin furniturile pentru stat, vinurile, lâna, indigoul, în sfârșit, tot ceea ce poate aduce un câștig. Geniul lui le cuprinde pe toate. Acest rechin al finanțelor ar fi în stare să vândă deputați guvernului și pe greci turcilor. Pentru el, comerțul este totalitatea varietăților, unitatea particularităților, cum ar spune Cousin[25]. Privite astfel, afacerile bancare cer o minte pătrunzătoare, o întreagă politică, și întotdeauna un om încercat care să se ridice deasupra legilor impuse de cinste, când acestea îl stingheresc.

— Ai dreptate, dragul meu, încuviință Blondet, dar noi suntem singurii care ne dăm seama că aici e vorba de un adevărat război purtat pe tărâmul financiar. Bancherul e un comandant de oști dornic de cuceriri, care sacrifică mase de oameni pentru a-și atinge scopurile ascunse, ostașii lui fiind interesele particularilor. El trebuie să îmbine stratageme, să întindă curse adversarului, să trimită spioni în rândurile lui, să cucerească orașe. Majoritatea oamenilor de această categorie au atâtea contingențe cu politica, încât sfârșesc prin a se amesteca în ea. Și în cele din urmă politica le înghite toată averea, așa cum a dus de râpă Banca Necker, sau după cum l-a împins pe vestitul Samuel Bernard[26]în pragul ruinei. În fiecare secol ai să găsești câte un bancher, putred de bogat, care nu lasă după el nici avere, nici urmași. Frații Paris, care au contribuit la prăbușirea lui Law[27], apoi chiar Law însuși, pe lângă care toți întemeietorii de societăți anonime sunt niște pigmei; Bourret, Beaujon[28]au dispărut cu toții, fără a lăsa vreun descendent vrednic de numele lor. Asemenea lui Cronos, banca își înghite propriii ei copii. Pentru a se putea menține, bancherul trebuie să devină nobil, să întemeieze o dinastie, ca familia Fugger[29], zarafii lui Carol al V-lea, care au primit titlul de prinți de Babenhausen și al căror nume îl mai întâlnești și astăzi… în almanahul lui Gotha[30], firește. Bancherii caută să pătrundă în nobilime din instinct de conservare, poate chiar fără să-și dea seama. Jacques Coeur e întemeietorul unui vestit neam de nobili, al familiei de Noirmoutier, care s-a stins sub Ludovic al XIII-lea. De câtă energie a dat dovadă acest om ruinat de însuși regele legitim pe care s-a zbătut să-l urce pe tron! A murit însă, ca prinț, într-o insulă din arhipelag, unde a zidit o splendidă catedrală[31].

— Of, dacă ai de gând să ne ții un curs de istorie, ne îndepărtăm de vremurile noastre, când regelui i s-a luat dreptul de a mai acorda titluri de noblețe și când titlul de baron și de conte se conferă, din păcate, în ședințe secrete! zise Finot.

— Îți pare rău, pesemne, că nu poți cumpăra și tu o funcție care să-ți aducă un titlu de noblețe, se amestecă Bixiou în vorbă. Și ai dreptate. Dar să ne întoarcem la oile noastre. Îl cunoașteți pe Beaudenord? După cum văd n-ați auzit niciunul despre el. Bine. Vedeți cât de trecătoare sunt toate pe lumea asta! Acum zece ani, bietul băiat era arbitrul eleganței. Dar s-a scufundat atât de adânc, încât nu știți mai mult despre el decât știa adineauri Finot despre originea expresiei „lovitura lui Jarnac”. (O spun doar ca să-mi rotunjesc fraza și nu ca să te necăjesc, Finot!) Era un aristocrat autentic din cartierul Saint-Germain[32]. Ei bine, acest Beaudenord este prima gâscă jumulită pe care vreau să vi-o prezint. Mai întâi avea avantajul de a se numi Godefroid de Beaudenord, avantaj pe care nici Finot, nici Blondet, nici Couture, nici chiar eu nu-l putem disprețui. Amorul propriu al acestui băiat putea fi satisfăcut atunci când la sfârșitul unui bal își auzea strigați lacheii în timp ce treizeci de femei frumoase, gata de plecare, înconjurate de soții și de adoratorii lor, își așteptau trăsurile. Apoi, n-avea a se plânge de niciunul dintre mădularele cu care Dumnezeu a înzestrat omul: era sănătos și fără cusur, n-avea nici albeață pe ochi, nici perucă, nici pulpe de vată; picioarele nu-i erau nici crăcănate, nici în formă de X, nici genunchii nu-i ieșeau în afară; nu era adus de spate, avea mijlocul subțire, mâini frumoase și albe, păr negru, nu era nici rumen ca un vânzător de băcănie, nici smead ca un calabrez. În sfârșit, lucrul cel mai important: Beaudenord nu era supărător de frumos ca unii dintre prietenii noștri, care par să facă atâta caz de frumusețea lor, numai fiindcă nu se pot lăuda cu altceva. Dar ajunge, am spus destul; ar fi o infamie să stăruim! Trăgea cu pistolul fără greș, călărea cu eleganță, iar când s-a bătut în duel pentru un fleac, n-a ținut să-și ucidă adversarul. Vă dați seama că, pentru a arăta ce-i trebuie unui om din secolul al XIX-lea, care trăiește la Paris, ca să se bucure de o fericire deplină, netulburată de nimic, ba, mai mult, ce-i trebuie unui tânăr de douăzeci și șase de ani spre, a se socoti pe deplin fericit, ești nevoit să intri în cele mai mici amănunte ale vieții, nu-i, așa? Cizmarul izbutise să-i facă lui Beaudenord un calapod fără cusur și-i furniza o încălțăminte de toată frumusețea; iar croitorul lucra de asemenea cu plăcere pentru Beaudenord. Godefroid vorbea frumos și corect, nu-l pronunța pe r din gât, n-avea nici accent gascon, nici normand, și știa să-și lege cravata tot atât de bine ca Finot! Fiind văr prin alianță cu marchizul D’Aiglemont, tutorele său (am uitat să vă spun că avea și norocul de a fi rămas orfan de tată și de mamă), Beaudenord putea să intre oricând la orice bancher fără ca cineva din cartierul Saint-Germain să-i poată aduce vreodată învinuirea că-l vizitează prea des. Un tânăr are, din fericire, dreptul să-și facă din plăceri unica lege, să caute numai locurile vesele și să fugă de ungherele întunecoase, unde se ascunde durerea. În sfârșit, Godefroid fusese vaccinat la timp. (Mă înțelegi, Blondet!) În ciuda acestor numeroase virtuți, ar fi putut să fie totuși foarte nenorocit. Că de! din nenorocire, fericirea înseamnă în aparență ceva absolut și tocmai de aceea se găsesc atâția neghiobi care să se întrebe: „Ce e fericirea?” O femeie foarte spirituală spunea: „Fericirea o găsești acolo unde o pui!”

— Și nu făcea decât să afirme un trist adevăr, zise Blondet.

— Asta-i o întreagă morală, adăugă Finot.

— Și încă ce morală! Fericirea, ca și Virtutea sau Răul este o noțiune relativă, îl completă Blondet. La Fontaine, de pildă, nădăjduia că până la urmă păcătoșii din iad se vor obișnui cu situația în care se află și se vor simți acolo în elementul lor, ca peștele în apă.

— Numai băcanii îl știu pe La Fontaine de-a rostul! exclamă Bixiou.

— Fericirea unui tânăr la 26 de ani, care trăiește la Paris, nu se aseamănă cu aceea a unui tânăr de aceeași vârstă din Blois, bunăoară, continuă Blondet fără să țină seama de întrerupere.

— Cei care se folosesc de acest aranjament pentru a osândi nestatornicia în păreri sunt ori de rea credință, ori inculți cu desăvârșire. Medicina modernă, care socotește drept cel mai mare merit al său faptul de a fi trecut între 1799—1837 de la stadiul de presupuneri la acela de știință pozitivă, datorită în primul rând înrâuririi celebrei pleiade de analiști de la Paris, a dovedit că, în cursul evoluției sale, omul s-a schimbat cu totul…

— Ca și cuțitul unui scamator: tu-l crezi mereu același, dar de fapt e altul, își reluă Bixiou firul povestirii. Așadar, acest costum de arlechin, pe care îl numim fericire, e făcut din multe petice; aflați însă că al lui Godefroid n-avea nici cea mai mică pată sau ruptură. Închipuiți-vă un tânăr de douăzeci și șase de ani, fericit în dragoste, care, cu alte cuvinte, este iubit nu pentru tinerețea lui în plină floare, nici pentru inteligența sau înfățișarea lui, nici măcar de dragul iubirii însăși, ci fiindcă femeile se simt irezistibil atrase de el, chiar atunci când e vorba de un amor abstract, ca să folosim expresia lui Royer Collard; într-o asemenea situație, tânărul respectiv poate să n-aibă nicio lețcaie în punga brodată de adoratoarea lui, să nu-i fi plătit proprietarului chiria, nici cizmarului amintit pantofii, să-i fi rămas dator croitorului său, care, cu timpul, asemenea Franței, ar înceta să-l mai iubească. Într-un cuvânt, poate fi și sărac! Sărăcia distruge numai fericirea unui tânăr care nu împărtășește opiniile noastre transcendentale asupra contopirii intereselor materiale cu cele sentimentale. Nu cred să existe ceva mai obositor decât a fi foarte fericit din punct de vedere moral și totodată foarte nefericit din punct de vedere material. Într-o astfel de situație omul se simte ca mine în clipa de față; cu un picior înghețat din pricina curentului care pătrunde pe sub ușă, iar cu celălalt pârjolit de focul din sobă. Sper că am fost înțeles și că ceea ce am spus va găsi ecou în buzunarul tău de la vestă, Blondet, nu-i așa? Când suntem între noi, să nu pomenim de inimă, ca nu cumva să mi se întunece inteligența. Și acum să continuăm! Așadar, Godefroid de Beaudenord își câștigase stima furnizorilor săi, fiindcă, la rândul lor, furnizorii câștigau destul de des bani frumoși de pe urma lui. Femeia spirituală de care v-am amintit adineauri și al cărui nume nu vi-l pot spune, deoarece, fiind cu totul lipsită de inimă, mai trăiește încă…

— Cine o fi?

— Marchiza d’Espard! Ea spunea că un tânăr burlac trebuie să locuiască la parter, într-un mic apartament unde nimic să nu aducă aminte de gospodărie, să n-aibă nici bucătar, nici bucătăreasă, ci numai un bătrân servitor, și mai ales să nu facă impresia unui om așezat. După părerea ei, orice alt fel de viață ar dovedi prost-gust. Respectând întocmai aceste cerințe, Godefroid de Beaudenord locuia pe Cheiul Malaquais într-un mic apartament, situat la parter; totuși fusese nevoit să pună în camera lui un pat, care deși ocupa puțin loc, fiind foarte îngust, o făcea să semene întrucâtva cu un dormitor conjugal. Dacă o englezoaică ar fi intrat, din întâmplare, în locuința lui, n-ar fi găsit nimic improper[33]. Finot, să pui pe cineva să-ți explice ce înseamnă cuvântul improper, această lege supremă a Angliei! Fiindcă tot suntem legați printr-o bancnotă de o mie de franci, am să te ajut chiar eu să-ți faci o idee, căci, spre deosebire de tine, eu am fost în Anglia! (În șoaptă, lui Blondet, la ureche: îi vând cunoștințe de cel puțin două mii de franci.) Vezi tu, Finot, în Anglia poți să ajungi oricât de departe cu o femeie noaptea, la un bal, sau în altă parte; dacă a doua zi o întâlnești însă pe stradă și ai aerul c-o recunoști, e improper. Dacă descoperi la un banchet că sub fracul vecinului tău din stânga se ascunde un om fermecător, spiritual, prietenos și câtuși de puțin scrobit, de nici n-ai zice că-i englez, și îi adresezi cuvântul după vechea tradiție a politeții franceze, e improper. Dacă la un bal inviți la dans o femeie frumoasă, căreia nu i-ai fost prezentat, e improper: dacă discuți cu aprindere, râzi, pui inimă, suflet și spirit într-o conversație, sau îți dai pe față sentimentele, în sfârșit, dacă joci cărți fiindcă îți place, dacă vorbești fiindcă ai ceva de spus, dacă mănânci fiindcă ți-e foame, e improper, improper, improper.

Stendhal, unul dintre oamenii cei mai spirituali și mai profunzi[34]ai acestei epoci, a caracterizat admirabil noțiunea de improper, spunând că un oarecare lord din Marea Britanie nu se încumetă să șadă cu picioarele încrucișate în fața focului nici măcar când e singur, de teamă să nu fie improper. O doamnă din înalta societate engleză, chiar dacă face parte din secta fanatică a puritanilor (protestanții cei mai intransigenți care și-ar lăsa întreaga familie să, moară de foame dacă ar socoti-o improper), poate fi oricât de destrăbălată în dormitorul ei, fără a vedea nimic improper în asta, dar s-ar considera compromisă pentru totdeauna, dacă ar primi vizita unui simplu cunoscut în această încăpere. Datorită spaimei de improper, ne vom pomeni într-o bună zi că Londra și locuitorii ei s-au schimbat în stane de piatră.

— Când te gândești că există și în Franța destui zevzeci care vor să importe solemnele neghiobii pe care englezii le săvârșesc cu binecunoscutul lor sânge rece, zise Blondet, îl înfioară pe oricine cunoaște Anglia și își amintește de vechile moravuri franceze atât de elegante și de fermecătoare. Walter Scott, care n-a îndrăznit să zugrăvească femeile așa cum sunt, numai de teamă să nu pară improper, își făcea remușcări că a creat în închisoarea din Edinburg minunata figură a lui Effie.