[Scene din viata pariziana] Colonelul Chabert

aide, iarăși gioarsa aia bătrână!

Această exclamație o scosese un secretăraș de soiul celora ce se numesc prin birourile de notariat trepăduși și care în clipa asta mușca cu mare poftă dintr-o bucată de pâine; scoase din ea nițeluș miez, făcu un cocoloș și îl azvârli prin vasistasul unei ferestre pe care se sprijinea. Bine țintit, cocoloșul sări îndărăt până aproape de înălțimea geamului, după ce a lovit pălăria unui necunoscut care tocmai străbătea curtea unei case așezate pe strada Vivienne, unde locuia domnul Derville, avocat.

— Isprăvește o dată, Simonin, nu mai face șotii oamenilor, că te dau afară. Clientul, oricât ar fi el de sărac, e tot om, ce naiba, spuse primul-secretar, întrerupându-se din verificarea unei socoteli.

Îndeobște, trepădușul este, cum era și Simonin, un băiat de treisprezece-patrusprezece ani, care în toate birourile de notariat se află sub ocârmuirea specială a primului-secretar, de ale cărui comisioane și bilețele de dragoste are grijă, tot ducându-se cu ordine de urmărire pe la portărei și cu jalbe la tribunal. Prin apucăturile sale aduce cu ștrengarul Parisului și meseria îi impune să umble cu chichițe și cârcote. Copilul acesta e aproape întotdeauna nemilos, neînfrânat, nesupus, face cuplete, e mucalit, lacom și trândav. Totuși, aproape toți secretarii aceștia au câte o mamă bătrână, locuind la al cincilea, și cu care-și împart cei treizeci-patruzeci de franci, leafa lor pe o lună.

— Dacă și el e om, de ce îi zici gioarsă bătrână? zise Simonin, cu o mutră de școlar care și-a prins profesorul cu o greșeală.

Și începu iarăși să-și mănânce pâinea și brânza, proptindu-și umărul în pervazul ferestrei, căci se odihnea în picioare ca și caii de birja, cu un picior ridicat și sprijinit pe celălalt, pe vârful pantofului.

— Ce festă i-am mai putea juca chinezului ăstuia? întrebă pe șopti te cel de-al treilea secretar, pe nume Godeschal, oprindu-se în mijlocul unei argumentări pe oare o redacta într-o petiție transcrisă de către al patrulea secretar și ale cărei copii erau făcute de doi învățăcei veniți din provincie. Apoi continuă să improvizeze… Dar în binevoitoarea și înalta sa înțelepciune, Maiestatea Sa Ludovic al 18-lea (în litere, hei, Desroches, cel plin de știință, tu care faci transcrierea!) în clipa în care a luat din nou în mână frânele regatului său: a înțeles… (ce-o fi înțeles, șmecherul ăsta bătrân?) înalta misiune la care o chema divina Providență… (semn de mirare și șase puncte: cei de la tribunal sunt destul de evlavioși ca să ne treacă asta cu vederea) și cel dintâi gând al său a fost, după cum o dovedește data decretului mai sus-arătat, de a înlătura nenorocirile pricinuite de către groaznicele și jalnicele dezastre ale vremurilor noastre revoluționare, restituind credincioșilor și numeroșilor săi servitori (numeroșilor, e o măgulire care va plăcea tribunalului) toate bunurile lor nevândute, fie că ele se găsesc în domeniul public, fie că se găsesc în domeniul ordinar sau extraordinar al Coroanei, fie, în sfârșit, că se găsesc în daniile către așezămintele publice, căci suntem și ne socotim în stare de a susține că acesta e spiritul și înțelesul faimosului și atât de loialului decret dat în ziua de… luați seama, – zise Godeschal celor trei secretari – păcătoasa asta de frază mi-a umplut tot restul paginii. Ei bine, reluă el, muind cu limba marginea caietului ca să poată întoarce fila groasă a colii timbrate, ei bine dacă vreți să-i jucați o festă, spuneți-i că patronul nu poate vorbi cu clienții decât între orele două și trei dimineața: să vedem dacă o să mai vină hoțomanul ăla bătrân! Și Godeschal reluă fraza începută: dat în ziua de… ați scris? întrebă el.

— Da, strigară tustrei copiștii.

Toate mergeau în același timp, petiția, statul de vorbă și uneltirea.

— Dată în ziua de… hei, moș Boucard, ce dată avea decretul? trebuia să punem punctul pe i, carnacsi![1]asta lungește cererea.

— Carnacsi, repetă unul dintre copiști, înainte ca Boucard, primul-secretar, să fi putut răspunde.

— Cum a sta? Ai scris carnaxi? strigă Godeschal, uitându-se la noii veniți cu un aer aspru și mucalit totodată.

— Păi da, zise Desroches, cel de-al patrulea secretar, aplecându-se peste copia vecinului său, a scris: trebuie să punem punctele pe i și carnacsi cu x.

Toți secretarii izbucniră într-un hohot de râs.

— Cum asta, domnule Huret, dumneata iei carnacsi drept un termen juridic, și mai spui că ești din Montagne! exclamă Simonin.

— Șterge bine de tot, zise primul-secretar. Dacă judecătorul însărcinat cu dosarul vede una ca asta, o să spună că ne batem joc de mâzgăleală. O să se supere patronul. Haide! nu mai face prostii de astea, domnule Huret. Un normand nu are voie să dea rasol când scrie o cerere. Asta e „prezentați arm” al breslei notarilor.

— Dat în ziua… dat în ziua…întrebă Godeschal. Spune-mi o dată Boucard, când a fost dată?

— Iunie 1814, răspunse primul-secretar, fără să-și lase lucrul.

O bătaie în ușă întrerupse fraza acestei petiții, îmbâcsite de amănunte de prisos. Cinci secretari rânjiți până la urechi, cu ochii vioi și ironici, cu părul creț, se întoarseră cu nasul spre ușă, după ce strigară cu toții, cu glasul unui cântăreț de strană: intră. Boucard rămase cu fața îngropată într-un maldăr de acte, numite, în stil de grefă, vreascuri, și continuă să-și întocmească darea de seamă a cheltuielilor, la care tocmai lucra.

Biroul de notariat era o încăpere mare, împodobită cu soba clasică ce se găsește în toate vizuinile sâcâielii. Burlanele străbăteau odaia în diagonală și ajungeau la un cămin nefolosit pe a cărui tăblie de marmură se vedeau felurite bucăți de pâine, triunghiuri de brânză de Brie, costițe de porc proaspete, pahare, sticle și ceașca de ciocolată a primului-secretar. Aroma acestor bunătăți se amesteca atât de bine cu mirosul sobei încinse peste măsură, cu izul anumit al birourilor și al hârțoagelor, încât nici duhoarea unei vulpi n-ar fi putut fi simțită. Podeaua era de mult acoperită de noroiul și de zăpada adusă de secretari. Lângă fereastră se afla masa de scris cu oblon a primului-secretar și de oare se sprijinea măsuța celui de-al doilea. În clipa aceasta, al doilea secretar făcea tribunalul. Era cam între opt și nouă dimineața. Drept orice podoabă, secretariatul nu avea decât acele afișe mari, care anunță sechestre imobiliare, vânzări, licitații între majori și minori, adjudecări definitive sau în pregătire, mândria birourilor de notariat. În spatele primului-secretar se afla un dulap uriaș cu rafturi, care acoperea tot peretele și în care fiece despărțitură era îndesată cu teancuri de hârtie de unde atârna un număr nesfârșit de etichete și capete de sfoară roșie ce dădeau o înfățișare cu totul deosebită dosarelor de procedură. Rafturile de jos ale dulapului erau pline de cartoane îngălbenite de atâta întrebuințare, mărginite cu hârtii albastre și pe care se puteau citi numele clienților de seamă ale căror afaceri mănoase erau în lucru în acel moment. Lumina zilei pătrundea anevoie prin geamurile murdare. La Paris, de altminteri, sunt prea puține birouri de notariat în care se poate lucra fără lampă, în luna februarie înainte de ora zece, căci toate sunt într-o stare de neîngrijire care se poate lesne înțelege. Toată lumea trece pe acolo, nimeni nu rămâne, nici nu arată vreun interes față de ceea ce este atât de banal, nici avocatul, nici împricinații, nici secretarii nu țin la eleganța unui loc care pentru unii e o școală, pentru alții un loc de trecere, iar pentru maestru un laborator. Plin de jeg, mobilierul trece din mână în mână, de la avocat la avocat, cu o evlavie atât de mare, încât unele secretariate mai păstrează încă cutii de rămășițe, ghemuri de șnururi de hârtie, formulare de la procurorii de la Chlet, prescurtare de la Châtelet[2], jurisdicție care în vechea orânduială însemna ceea ce numim astăzi un tribunal de primă instanță. Secretariatul acesta întunecos, năclăit de praf, avea deci la fel ca toate celelalte, ceva pe care împricinații îl găseau respingător și care din această pricină era unul dintre cele mai hâde și mai monstruoase lucruri din Paris. Desigur, dacă paraclisele umede în care rugăciunile sunt cântărite și plătite ca mirodeniile, dacă prăvăliile telalilor în care se răsfață zdrențele ce-ți spulberă toate iluziile vieții, arătându-ți cum sfârșesc toate gloriile noastre; dacă aceste două haznale ale poeziei n-ar fi existat, secretariatul unui avocat ar fi fost, dintre toate dughenele lumii noastre, cea mai îngrozitoare. Dar tot așa stau lucrurile cu tribunalul, cu tripourile, cu colecturile și cu localurile deocheate. De ce? Poate că în aceste locuri drama, desfășurându-se în sufletul omului, face ca accesoriile să-i fie indiferente; ceea ce ar explica simplicitatea marilor cugetători și a marilor ambițioși.

— Unde mi-e briceagul?

— Îmi iau dejunul.

— Hai te cară, am făcut o pată pe petiție.

— Sssst! domnilor!

Aceste felurite exclamații se auziră toate deodată în clipa în care bătrânul pricinaș închise ușa, cu acel soi de umilință ce schimonosește toate mișcările unui om nenorocit. Necunoscutul încercă să zâmbească, dar mușchii obrazului i se destinseră, după ce căutase în zadar un semn de bunăvoință pe chipurile neînduplecat de nepăsătoare ale celor șase secretari. Obișnuit, fără îndoială, să judece oamenii, el se adresă cu multă cuviință trepădușului, nădăjduind că acest topor de oase o să-i răspundă cu blândețe.

— Domnule, patronul dumitale e dispus să mă primească?

Mucalitul trepăduș nu-i răspunse bietului om decât dându-și binișor, de câteva ori la rând, cu mâna stângă peste ureche, de parcă ar fi spus: „Sunt surd”.

— Ce dorești, domnule? întrebă Godeschal care, pe când punea această întrebare, înfuleca o bucată de pâine cu care s-ar fi putut încărca o țeavă de tun. Își ridică în aer cuțitul și se așeză picior peste picior, ridicându-l pe cel de deasupra la înălțimea ochilor.

— Domnule, vin aici a cincea oară. Aș dori să vorbesc cu domnul Derville.

— Aveți treabă cu dânsul?

— Da, dar nu pot vorbi decât cu dânsul…

— Patronul doarme; dacă doriți să-l consultați asupra unor lucruri grave, dânsul nu lucrează serios decât la miezul nopții. Dar dacă vreți să ne spuneți nouă despre ce e vorba, am putea tot ca și dânsul să vă…

Necunoscutul nici nu clipi. Se uită cu sfială în jurul lui, ca un câine care, strecurându-se într-o bucătărie străină, se teme să nu fie bătut. Datorită stării lor, secretarii de avocat nu se tem niciodată de hoți; ei nu aruncară deci nicio bănuială asupra omului cu manta cu mai multe gulere și-l lăsară să cerceteze încăperea în care zadarnic se uita după un scaun pe care să-și odihnească trupul, căci se vedea bine că era obosit. Avocații lasă într-adins foarte puține scaune în birourile lor. Clientul de rând, plictisit să tot aștepte în picioare, pleacă bombănind, dar nu răpește un timp care după vorba unui vechi procuror nu e socotit în onorar.

— Domnule, răspunse el, am avut cinstea să vă înștiințez că nu pot să expun chestiunea care mă aduce decât domnului Derville; am să aștept până se trezește.

Boucard își sfârșise adunarea. Simți aroma ciocolatei lui, se ridică din jilțul său de paie, veni lângă cămin, îl măsură pe bătrân cu privirea, se uită la mantaua lui cu trei gulere și făcu o schimă ce nu se poate descrie. Se gândi pesemne, că oricât l-ar stoarce cineva pe acest client, i-ar fi fost cu neputință să scoată de la el un ban; se amestecă atunci în vorbă răspicat și scurt, în dorința de a se dezbăra de un client păgubos.

— V-au spus adevărul, domnule. Patronul nu lucrează decât noaptea. Dacă pricina dumneavoastră e gravă, vă sfătuiesc să veniți la unu noaptea.

Împricinatul se uită la primul-secretar cu un aer năuc și rămase o clipă nemișcat. Obișnuiți cu toate schimbările de fizionomie și cu toanele ciudate care fac pe oamenii ce se țin de procese să pară când nehotărâți, când îngândurați, secretarii își văzură de prânzul lor, făcând tot atâta zgomot cu fălcile cât ar face niște cai la ieslele lor, fără a se mai sinchisi de bătrân.

— Domnule, am să vin deseară, zise în cele din urmă bătrânul care, cu o îndârjire proprie oamenilor nenorociți, căuta să prindă în greșeală pe toată lumea. Singura epigramă îngăduită mizeriei este de a sili justiția și milostenia la denegări nedrepte. După ce nenorociții au dat societatea de minciună, se aruncă și mai cu ardoare la sânul lui Dumnezeu.

— Ia uite, ce îndrăzneț fără pereche, zise Simonin, cât încă bătrânul n-apucase să închidă ușa.

— Parcă a ieșit din mormânt, răspunse secretarul.

— O fi vreun colonel care-și cere vreo restanță, spuse primul-secretar.

— Nu, e un fost portar, zise Godeschal.

— Pun rămășag că e nobil, strigă Boucard.

— Mă prind că a fost portar, răspunse Godeschal. Numai portarii sunt înzestrați din fire cu mantale cu mai multe gulere, soioase și rupte ferfeniță la poale, ca a acestui unchiaș. Nu i-ați văzut cizmele scâlciate în care intră apa, și cravata care îi ține loc de cămașă? A dormit pe sub poduri.

— Ar putea să fie nobil și să fi tras cordonul[3], strigă Desroches. Asta s-a mai văzut.

— Nu, reluă Boucard printre hohote de râs, eu susțin că a fost berar în 1789 și colonel pe vremea republicii.

— Pun rămășag cu fiecare din voi, pe câte un bilet de teatru, că a fost soldat, zise Godeschal.

— S-a făcut! răspunse Boucard.

— Domnule, domnule! strigă micul secretar, deschizând fereastra.

— Ce faci, Simonin, ce faci? întrebă Boucard.

— Îl chem ca să-l întreb dacă e colonel sau portar; el trebuie să știe.

Toți secretarii izbucniră în râs. Cât despre bătrân el și urca scările.

— Ce-o să-i spunem? strigă Godeschal.

— Las pe mine! răspunse Boucard.

Bietul om intră cu teamă, plecând ochii în jos, poate ca să nu-și trădeze foamea uitându-se cu prea mare lăcomie la mâncăruri.

— Domnule, îi zise Boucard, vreți să fiți așa de bun și să ne spuneți cum vă numiți, pentru ca patronul să știe dacă…

— Chabert.

— O fi colonelul mort la Eylau[4]? întrebă Huret care, pentru că nu spusese niciun cuvânt până atunci, era dornic să adauge și el o batjocură pe lângă toate celelalte.

— El însuși, domnule, răspunse bietul om cu o antică simplitate. Și se retrase.

— Tiiii!

— Ramolit!

— Pfiiiu!

— Of!

— Ah!

— Bum!

— Ah, caraghios bătrân!

— Tralala, lala!

— Dus pe copcă!

— Domnule Desroches, te duci la teatru fără să plătești, zise Huret celui de al patrulea secretar, dându-i o asemenea palmă peste umăr că ar fi putut ucide un rinocer.

Se porni un puhoi de strigăte, de râsete și de exclamații, pe care, ca să-l poți descrie, ar trebui să folosești toate onomatopeele graiului.

— La care teatru mergem?

— La Operă, strigă primul-secretar.

— Mai întâi, strigă Godeschal, nu s-a fixat un anume teatru. Dacă vreau, pot să vă duc la madame Saqui[5].

— La madame Saqui nu e un spectacol, spuse Desroches.

— Dar ce e un spectacol? reluă Godeschal. Să stabilim mai întâi faptele. Pe ce am pus rămășag, domnilor?

— Pe un spectacol. Ce e un spectacol? Un lucru pe care îl vezi…

— Dar în felul acesta o să scapi ducându-ne să vedem cum curge apa pe sub Pont-Neuf, strigă Simonin, întrerupându-l.

— Pe care-l vezi pe bani, zise Godeschal în continuare.

— Apăi pe bani vezi o mulțime de lucruri care nu sunt un spectacol. Definiția nu e exactă, vorbi Desroches.

— Ci ascultați-mă o dată!

— Bați câmpii, dragule, zise Boucard.

— La Curtius e oare un spectacol? zise Godeschal.

— Nu, răspunse primul-secretar, e o sală în care sunt expuse chipuri de oameni, de animale.

— Mă prind pe o sută de franci contra unui gologan, reluă Godeschal, că și sala lui Curtius alcătuiește un ansamblu de lucrări căruia îl poate fi atribuit numele de spectacol. El presupune un lucru care poate fi văzut la diferite prețuri, după locul pe care vrei să-l ocupi…

— Hodoronc-tronc, zise Simonin.

— Ia vezi să nu te pocnesc! spuse Godeschal.

Secretarii ridicară din umeri.

— De altfel, nu e deloc sigur că maimuțoiul ăsta bătrân nu și-a bătut joc de noi, zise el, punând capăt argumentării sale, înăbușită de râsul celorlalți secretari. Într-adevăr, colonelul Chabert e mort de-a binelea, soția lui s-a recăsătorit cu contele Ferraud, consilier de stat. Doamna Ferraud este una dintre clientele biroului.

— Procesul se amână pe mâine, spuse Boucard. La lucru domnilor!

— Dați-o naibii! nu ne ținem de treabă. Isprăviți cu cererea ceea, trebuie să fie înregistrată înainte de ședința secției a patra. Procesul se judecă astăzi. Haideți, în galop.

— Dac-ar fi fost colonelul Chabert, nu i-ar fi tras un picior undeva, șolticului ăstuia de Simonin care făcea pe surdul? zise Huret, socotind că observația aceasta e mai convingătoare decât a lui Godeschal.

— Deoarece n-am hotărât nimic, continuă Boucard, hai să ne-nvoim să luăm o lojă de rangul al doilea la Comedia Franceză, să-l vedem pe Talma[6]în Nero. Simonin merge la parter.

Spunând aceasta, primul-secretar se așeză la biroul său și ceilalți făcură la fel.

— Dată în iunie 1814 (în litere), zise Godeschal. Gata?

— Da, răspunseră cei doi copiști dimpreună cu cei care transcriau, și penele începură să scârțâie pe hârtia timbrată, făcând în birou zgomotul a o sută de cărăbuși închiși de niște școlari în cornete de hârtie.

— Și nădăjduim că domnii care alcătuiesc tribunalul… zise cel care dicta. Stați! trebuie să-mi recitesc fraza, nu mai înțeleg nici eu.

— Patruzeci și șase… ar trebui să se întâmple mai des!… și cu trei, patruzeci și nouă, zise Boucard.

— Nădăjduim,– reluă Godeschal după ce recitise totul – că domnii care alcătuiesc tribunalul, nu vor fi mai puțin mărinimoși de cum a fost augustul autor al decretului și că vor da dreptate neînsemnatelor cereri ale administrației marii cancelarii a Legiunii de Onoare[7], fixând jurisprudența în sensul larg pe care îl stabilim noi aici…

— Domnule Godeschal, doriți un pahar de apă? întrebă secretărașul.

— Afurisitul ăsta de Simonin! zise Boucard. Hai, pregătește-ți caii cu două rânduri de talpă și șterge-o până la palatul invalizilor.

…pe care îl stabilim noi aici, reluă Godeschal. Adăugați: în interesul doamnei… (scrieți cuvintele întregi) vicontesa de Grandlieu.

— Cum? strigă primul-secretar, vă apucați de făcut o jalbă într-un proces Grandlieu pentru Legiunea de Onoare – o afacere angajată în interesele biroului, revenindu-i cheltuielile și cheltuielile în bloc!

— Ah, nătângi mai sunteți! Puneți-mi vă rog la o parte copiile și ciorna, păstrați-mi-le pentru procesul Navarin împotriva ospiciilor. E târziu, mai fac o scurtă petiție cu „având în vedere” și mă duc chiar eu la tribunal…

Scena aceasta dezvăluie una dintre miile de plăceri, care mai târziu te fac să spui în treacăt tineretului: erau vremuri frumoase!

Pe la ceasurile unu din noapte, pretinsul colonel Chabert, bătu la poarta domnului Derville, avocat pe lângă tribunalul de primă instanță din departamentul Senei. Portarul îi răspunse că domnul Derville n-a venit acasă încă. Bătrânul însă spuse că are întâlnire cu dânsul și urcă scările la acest faimos jurist care, cu toată tinerețea sa, trecea drept unul dintre capetele cele mai luminate de la Palatul de Justiție. După ce a sunat, nu mică îi fu mirarea acestui bănuielnic solicitator când îl văzu pe primul-secretar că orânduia în sufrageria patronului său numeroasele dosare ale proceselor care veneau la rând a doua zi. Nu mai puțin mirat, secretarul îl salută pe colonel, rugându-l să ia loc; ceea ce clientul și făcu.

— Pe legea mea domnule, am crezut că glumeați ieri, când mi-ați dat o oră așa de cu noapte, zise bătrânul cu veselia falsă a unui om ruinat, care se silește totuși să zâmbească.

— Secretarii glumeau și spuneau totodată și adevărul, reluă primul-secretar văzându-și de treabă. Domnul Derville a ales ceasul acesta ca să-și cerceteze procesele, să-și aleagă mijloacele, să pună totul în ordine și să hotărască în privința apărării. Inteligența sa uimitoare e mai liberă în această clipă, singura în care poate avea liniștea și tihna trebuitoare unei bune chibzuieli. De când e dumnealui avocat sunteți al treilea căruia îi dă o consultație la acest ceas din noapte. După ce se întoarce, patronul discută fiecare afacere, citește totul, își petrece patru-cinci ore cu lucrul; pe urmă sună și mă lămurește asupra intențiilor sale. Dimineața, de la zece ceasuri până la două, își ascultă clienții, apoi tot restul zilei îl folosește pentru felurite întâlniri. Seara iese în lume ca să-și întrețină relațiile. Nu-i rămâne deci decât noaptea ca să-și studieze cu atenție procesele ce le are, să scotocească în arsenalul codului și să-și întocmească planul de bătaie. Nu vrea să piardă niciun proces, e îndrăgostit de meseria lui. El nu ia asupră-și, așa cum fac colegii lui, orice fel de afaceri. Iată cum e viața sa, care e deosebit de activă. Și câștigă mulți bani.

Ascultând aceste lămuriri, bătrânul rămase mut și figura lui ciudată luă o expresie atât de lipsită de deșteptăciune, încât secretarul, după ce se uită lung la dânsul, nu-l mai băgă în seamă. Puțin după aceasta intră și Derville în ținută de bal; primul-secretar îi deschise ușa și căută să isprăvească cu orânduirea dosarelor. Tânărul avocat rămase o clipă uluit zărind în penumbră pe ciudatul client care-l aștepta. Colonelul Chabert era tot așa de nemișcat ca figurile de ceară din cabinetul lui Curtius, unde Godeschal voise să-și ducă colegii. Nemișcarea aceasta n-ar fi avut poate nimic surprinzător dacă n-ar fi întregit priveliștea neobișnuită, pe care o înfățișa personajul acesta din cap până în picioare. Bătrânul soldat era slab și uscățiv. Fruntea lui, dinadins ascunsă sub o perucă lucioasă, îi dădea un aer misterios; ochii păreau acoperiți de-o albeață străvezie, ai fi zis un sidef murdar, ale cărui răsfrângeri albăstrii sclipeau la flacăra luminărilor. Obrazul său palid și gălbejit, lung și subțire, tăiș de cuțit, dacă e îngăduit să folosim această expresie comună, părea al unui mort. Grumazul îi era strâns înfășurat într-o cravată proastă de mătase neagră. Clar-obscurul îi ascundea atât de bine trupul, începând de la dunga întunecată pe care o făcea această zdreanță, încât un om cu imaginație ar fi putut să ia acest cap de bătrân drept un desen în profil după umbra unei figuri, datorit întâmplării, sau drept un portret fără ramă a lui Rembrandt. Marginile pălăriei care acopereau fruntea bătrânului aruncau o umbră neagră pe partea de sus a chipului său. Acest efect ciudat, deși natural, scotea în relief, prin violența contrastului, zbârciturile albe, adânciturile înghețate, expresia lâncedă și searbădă a acestei fizionomii cadaverice. În sfârșit, înțepeneala trupului, lipsa de căldură din privire, se acordau cu o anumită expresie de nebunie tristă, cu semnele degradante caracteristice idioției, ca să facă din acest chip un nu știu ce jalnic, care nu poate fi redat în cuvinte. Dar un observator și mai ales un avocat ar mai fi găsit în acest om ca lovit de trăsnet, semnele unei dureri adânci, urmele unei mizerii care îi schimonosise chipul, întocmai cum picăturile de ploaie căzute din cer pe o marmură frumoasă o strică în cele din urmă. Un medic, un scriitor, un magistrat ar fi presimțit o întreagă dramă, văzând această sublimă grozăvenie, care se putea făli doar cu atât că semăna cu acele schițe pe care le desenează pictorii în joacă, pe marginea pietrelor litografice, stând de vorbă cu prietenii.

Văzându-l pe avocat, necunoscutul tresări, cu o mișcare convulsivă, ca aceea care îi scutură pe poeți când un zgomot neașteptat îi trezește dintr-o adâncă visare în toiul tăcerii și al nopții. Bătrânul își scoase grabnic pălăria și se ridică în picioare ca să-l salute pe acest tânăr; pielea care îi căptușea pălăria, fiind fără îndoială foarte unsuroasă, peruca îi rămase lipită înăuntru, fără ca el să-și dea seama, și îi ieși la iveală creștetul gol, mutilat îngrozitor de o cicatrice transversală, care pornea dinapoia capului și ajungea până la ochiul drept, alcătuind peste tot un fel de cusătură grosolană ieșită în relief. Dezlipirea neașteptată a acestei peruci murdare, pe care bietul om o purta ca să-i ascundă rana nu stârni câtuși de puțin râsul celor doi tineri juriști, atâta era de cumplit la vedere craniul acesta crăpat. Primul gând pe care ți-l trezea înfățișarea acestei răni, iată-l: pe acolo s-a scurs inteligența.

— Dacă nu e colonelul Chabert, trebuie să fie un strașnic ostaș, se gândi Boucard.

— Domnule, îi zise Derville, cu cine am onoarea să stau de vorbă?

— Colonelul Chabert.

— Care?

— Cel care a murit la Eylau, răspunse bătrânul.

Auzind fraza aceasta ciudată, secretarul și avocatul își aruncară o privire care însemna: e nebun!

— Domnule, reluă colonelul, aș dori să vă încredințez numai dumneavoastră taina situației mele.

Un lucru vrednic de luat în seamă este îndrăzneala naturală a avocaților. Fie obișnuința de a primi un mare număr de persoane, fie sentimentul adânc al sprijinului pe care li-l dă legea, fie încrederea în menirea lor, ei pătrund pretutindeni fără teamă; întocmai ca preoții și ca medicii. Derville făcu un semn lui Boucard, care dispăru.

— Domnule, spuse avocatul, ziua nu sunt prea zgârcit cu timpul meu; dar la miezul nopții, clipele îmi sunt prețioase. Așadar, fii scurt și precis. Vino la chestie fără ocoluri. Îți voi cere eu însumi lămuririle de care voi avea nevoie. Vorbește!

După ce-l pofti pe ciudatul său client să șadă, tânărul se așeză și el la masă, însă pe când asculta cele ce îi spunea răposatul colonel, își răsfoia dosarele.

— Domnule, începu răposatul, știi poate că eu comandam un regiment de cavalerie la Eylau. Am avut o parte însemnată la reușita faimoasei șarje a lui Murat, care a hotărât soarta bătăliei. Din nefericire pentru mine, moartea mea este un fapt istoric, consemnat în Victorii și Cuceriri, unde este descrisă în amănunțime. Am rupt în două cele trei fronturi rusești care, realcătuindu-se îndată, ne siliră să le străbatem din nou în sens contrar. În clipa în care ne întorceam la împărat, după ce îi risipiserăm pe ruși, am întâlnit cavaleria dușmană cu arme grele. Mă repezii la îndărătnicii aceștia. Doi ofițeri ruși, doi adevărați uriași, mă atacară În același timp. Unul dintr-înșii îmi dădu în cap o lovitură de sabie care despică totul, până și boneta de mătase neagră pe care o aveam pe cap și îmi crăpă adânc țeasta. Căzui de pe cal. Murat îmi veni în ajutor, trecu peste trupul meu, el și toți ai lui, o mie cinci sute ide oameni, o nimica toată, nu-i așa? Moartea mea fu adusă la cunoștința împăratului care, din prevedere (mă iubea nițeluș, ocrotitorul), vru să știe dacă mai erau ceva sorți de scăpare pentru omul căruia îi datora un atac atât de puternic. Trimise doi doctori ca să mă caute și să mă aducă la ambulanță, spunându-le poate cam prea cu nepăsare, fiindcă avea altceva de făcut: „Ia duceți-vă și vedeți dacă nu cumva mai trăiește bietul meu Chabert”! Afurisiții aceia de studenți în medicină, care mă văzură călcat în picioare de caii a două regimente, fără îndoială că nu și-au mai dat osteneala să-mi pipăie pulsul și au spus că eram mort de-a binelea. Actul morții melc a fost pesemne întocmit după regulile stabilite de jurisprudența militară.

Când își auzi clientul că se exprimă cu o atât de desăvârșită limpezime și povestește fapte așa de posibile, deși ciudate, avocatul își lăsă dosarele, își puse cotul stâng pe masă, își sprijini capul în pumn și privi țintă la colonel.

— Știi domnule, îi spuse întrerupându-l, că sunt avocatul contesei Ferraud, văduva colonelului Chabert?

— Soția mea? Da domnule. Așa că după sute de încercări fără rezultat pe lângă oameni de legi, care toți m-au luat de nebun, m-am hotărât să vin la dumneata. Îți voi vorbi mai târziu despre nenorocirile melc. Lasă-mă mai întâi să expun faptele, să-ți lămuresc mai degrabă cum au trebuit să se petreacă, decât cum s-au petrecut. Oarecare împrejurări, care trebuie să fie cunoscute numai de Cel de Sus, mă silesc și-ți înfățișez multe dintre ele ca pe niște ipoteze. Așadar, domnule, rănile pe care le-am primit mi-au dat pesemne un tetanos, care mi-a pricinuit o criză asemenea unei boli numită, pare-mi-se, catalepsie. Altfel, cum să-mi explic, că după obiceiul războiului, am fost despuiat de haine și aruncat în groapa comună, de către cei însărcinați să îngroape morții! Aici, îngăduie-mi să aduc un amănunt pe care m-am putut să-l cunosc decât după întâmplarea pe care trebuie să o numesc moartea mea. Am întâlnit în 1814 la Stuttgart un fost sergent din regimentul meu. Dragul de el, singurul care a voit să mă recunoască și despre care îți voi vorbi îndată, îmi lămuri fenomenul conservării mele, spunându-mi că și calul meu primise un glonț în coastă, în clipa în care am fost rănit eu însumi. Cal și călăreț s-au prăbușit ca un castel de cărți de joc. Căzând fie la dreapta fie la stânga, am fost desigur acoperit de trupul calului meu, care a împiedicat să fiu călcat în picioarele cailor sau lovit de vreun glonț. Când îmi venii în fire, domnule, eram într-o poziție și într-o atmosferă de care nu ți-aș putea da vreo idee nici dacă ți-aș povesti până mâine. Am vrut să mă mișc, dar nu găseam loc. Deschizând ochii, nu văzui nimic. Lipsa de aer era lucrul cel mai primejdios și care mă lumină cum nu se poate mai bine asupra stării mele. Înțelesei că acolo unde mă aflam, aerul nu se primenea deloc și că urma să mor. Gândul acesta făcu să-mi înceteze senzația de durere cumplită care mă trezise. Urechile îmi țiuiau îngrozitor. Auzii, sau mi se păru că aud, nu vreau să dau ca sigur nimic, gemete care ieșeau din acea lume de cadavre în mijlocul căreia zăceam. Deși amintirea acelor clipe mi-e destul de întunecată, deși aducerile aminte îmi sunt foarte nedeslușite, cu toate impresiile de suferință cu mult mai puternice pe care trebuie să le fi îndurat și care mi-au încurcat gândurile, câteodată noaptea mi se mai pare că aud suspinele acelea înăbușite! Dar a fost ceva și mai cumplit decât strigătele, o tăcere pe care n-am regăsit-o nicăieri niciodată, adevărata tăcere a mormântului. În sfârșit, ridicând mâinile, pipăii morții, găsii un gol între capul meu și acel gunoi omenesc de deasupra mea. Putui deci să măsor spațiul, pe care mi-l lăsase o întâmplare a cărei pricină mi-era necunoscută. Se pare că, mulțumită nepăsării sau grabei cu care ne aruncase claie peste grămadă, doi morți se încrucișaseră pe deasupra mea, astfel încât descriau un unghi asemănător cu acel format de două cărți de joc sprijinite una de alta de către un copil care pune temeliile unul castel. Scotocind cu grabă, căci nu era timp de pierdut, am dat din fericire peste un braț desprins de trupul său, brațul unui Hercule! Un ciolan zdravăn, căruia îi datorez scăparea mea. Fără acest ajutor nesperat aș fi murit. Dar cu o înverșunare lesne de închipuit, am început să dau la o parte cadavrele care mă despărțeau de stratul de pământ aruncat peste noi, zic noi, ca și cum ar mai fi fost și oameni vii acolo. M-am străduit din răsputeri, domnule și iată-mă aici. Dar nici astăzi nu-mi dau seama cum de am izbutit să răzbesc prin pătura de carne care punea o stavilă între mine și viață. Îmi vei spune că aveam trei brațe. Pârghia aceasta de care mă slujeam cu dibăcie, îmi procura puțin din aerul care se găsea între cadavrele pe care le urneam din loc și îmi economiseam răsuflările. În sfârșit zării lumina zilei, dar prin zăpadă, domnule! În clipa aceea, îmi dădui seama, că țeasta mi-era despicată. Din fericire, sângele meu, acela al camarazilor mei sau poate pielea cu vânătăi a calului meu – știu și eu? – îmi făcuse, închegându-se, un plasture natural. Cu toată coaja aceasta am leșinat în clipa în care țeasta mea a venit în atingere cu zăpada. Între timp, puțina căldură care îmi mai rămăsese, topind zăpada din jurul meu, mă găsii, când mi-am venit în fire, în mijlocul unei mici deschizături, prin care am strigat cât am putut. Dar tocmai atunci răsărea soarele și nu prea trăgeam nădejde să fiu auzit. Să fi ieșit oare lumea la câmp? Mă ridicai, opintindu-mă pe picioarele mele sprijinite în morții aceia cu spete zdravene. Vă dați seama că nu era momentul potrivit să spun: respect curajului fără noroc. Pe scurt, domnule, după ce am avut durerea, dacă vorba asta poate să redea furia mea, să văd mereu, da, mereu, pe afurisiții de nemți fugind când auzeau un glas acolo unde nu zăreau pe nimeni, am fost în cele din urmă tras afară de o femeie destul de îndrăzneață sau destul de curioasă ca să se poată apropia de capul meu care părea crescut din pământ ca o ciupercă. Femeia aceasta s-a dus să-și caute bărbatul și amândoi m-au dus pe brațe în căscioara lor săracă. Se pare că am avut un nou atac de catalepsie, dați-mi voie să mă exprim astfel, ca să vă zugrăvesc o stare de care n-am nici cea mai mică idee, dar pe care am socotit-o, după spusele gazdelor mele, că ar fi o urmare a acestei boli. Șase luni am fost între viață și moarte, fără să pot vorbi, sau vorbind fără șir. În sfârșit, gazdele mele au făcut să fiu primit în spitalul din Heilsberg. Înțelegi, domnule, că am ieșit din pântecele gropii tot așa de gol ca din al maicii mele; astfel că, după șase luni, când într-o bună dimineață îmi adusei aminte că am fost colonelul Chabert și venindu-mi în minți, vrui să capăt de la îngrijitoare mai mult respect decât îi arăta unui biet om ca mine, toți tovarășii mei de cameră începură să râdă. Din fericire pentru mine, chirurgul își luase din amor-propriu, pe a lui răspundere, sarcina vindecării mele și, bineînțeles, se interesa de bolnavul său. Când îi vorbii cu șir de traiul meu de înainte, acest om de treabă, căruia îi zice Sparchmann, a consemnat, după cum o cereau legile țării, felul în care ieșisem, ca prin minune, din groapa morților, ora și ziua când am fost găsit de binefăcătoarea mea și de bărbatul ei; starea, poziția exactă a rănilor mele și adăugând la aceste felurite procese verbale o descriere a persoanei mele. Ei bine, domnule, nu am nici aceste documente importante, nici declarația pe care am făcut-o la un notar din Heilsberg, în vederea stabilirii identității mele. Din ziua în care am fost izgonit din acest oraș, de evenimentele războiului, am rătăcit neîncetat ca un vagabond cerșindu-mi pâinea, luat drept nebun când povesteam întâmplarea mea și fără să pot găsi sau câștiga bani ca să-mi procur actele care puteau să dovedească spusele mele și să mă redea vieții sociale. Adesea, durerile mă țintuiau câte șase luni la rând prin orășele unde se dădea ajutor din plin francezului bolnav, dar unde i se râdea în nas acestui om, de îndată ce pretindea că e colonelul Chabert. Multă vreme, râsetele acestea, îndoielile acestea mă aduceau într-o stare de furie care îmi strică și chiar mă făcu să fiu închis la Stuttgard ca nebun. La drept vorbind, puteți judeca după cele ce v-am povestit că aveau tot dreptul să închidă un astfel de om. După doi ani de închisoare, pe care am trebuit să-i îndur, după ce am auzit de o mie de ori pe paznici spunând: „Iată un biet om care crede că e colonelul Chabert!” unor oameni care le răspundeau: „Bietul om”, m-am convins de imposibilitatea celora ce mi se întâmplaseră, am devenit trist, resemnat, liniștit și am renunțat să mă mai numesc colonelul Chabert, numai ca să pot ie și din închisoare și să văd iar Franța. Ah, domnule, să revăd Parisul; era o nebunie pe care n-o…