Taina cetatii

Taina cetatii de Corneliu Beda

În primăvara aceea friguroasă, crestele cele mai înalte ale munților Hemus[1] erau acoperite din belșug cu zăpadă. Rîul Hebros[2] fluiera turbat la vale, purtînd, în afara sloiurilor de gheață, stejari smulși din rădăcină, vite moarte, ba, ici și colo, cîte un cadavru care apărea și dispărea printre crestele înspumate.

Alexandru era obosit. De o săptămînă călărea într-una, aproape fără a face popas. Pornise în campanie[3]

la începutul lunii maunychion[4]. Înainta acum prin Moesia, avînd în spate vîrfurile semețe ale munților Rhodope.

Blestemați să fie tribalii! Această seminție din Tracia Centrală îi dăduse de furcă și tatălui său, Filip, dar el nu mai apucase să-i supună, căci murise pe neașteptate la nunta fiicei sale, ucis de mîna lui Pausanias. Acum Alexandru, odraslă regească, era stăpîn al întregii jumătăți răsăritene a peninsulei și hegemon al Greciei învinse cu doi ani mai înainte, dar nu îngenuncheată.

Tribalii, care locuiau aproape de Istros[5] îi dăduseră multă bătaie de cap. În loc să pornească împotriva regelui persan Darius Codomanul, trebuia să se războiască prin aceste ținuturi sălbatice cu niște barbari al căror conducător nu știa nici măcar să scrie.

Alexandru moștenise de la învățătorii săi, în special de la Aristotel, înclinarea spre virtute, și-i plăcea înțelepciunea, de aceea își adunase pe lîngă el mulți învățați de seamă. Avusese chiar pe drum, după ce trecuseră de Philippopolis, o discuție aprinsă cu Filip din Acarnania, medicul de la curtea sa.

Aristotel, care lua parte la campanie, ascultase în tăcere, zîmbind înțelegător. Ce înțelept, dar totodată plin de sine e acest tînăr rege, care încă nu împlinise 21 de ani!

Îi prezicea un viitor glorios, căci dovedise a fi meșter în luptă încă de mic. În bătălia de la Cheroneea, în Beoția, unde tatăl său îi încredințase flancul stîng al armatelor macedonene, tînărul Alexandru — pe atunci în vîrstă de numai 18 ani — care schimbase de mult sabia de lemn cu una de fier, se dovedise a fi un bun strateg. Grecii, văzîndu-l pe tînărul înflăcărat care izbea cu lancea în stînga și în dreapta, se speriaseră crezînd că însuși zeul Apolo coborîse din strălucitorul său car de aur pentru a-i pedepsi.

Nu-i plăcea însă filozofului că tînărul rege avea o fire lesne schimbătoare. Vîrsta îi dădea dreptul să fie năvalnic, și-i plăcea ambiția lui, dar uneori se mînia repede și atunci să-i ferească zeii pe cei care-l supăraseră! Era totuși mulțumit că prefera virtutea și gloria plăcerii și bogăției.

Alexandru, deși era foarte obosit, făcu totuși un semn suitei sale să se grăbească. Nu-și cruța calul. Pe Bucefal călărea numai în bătălii, în alte ocazii folosea alți cai. Era grăbit să-i înfrîngă definitiv pe tribalii nesupuși. Înaintea campaniei din Persia îl mai aștepta răfuiala cu illirii de pe Savus6[6].

Regele era echipat pentru luptă. Sub platoșa dublă de in purta o cămașă siciliană, iar coiful de fier lucea în bătaia soarelui, crud încă. În jurul gîtului avea un guler înalt de fier, cu pietre scumpe, iar pe umăr, legată cu o agrafă, o mantie aleasă. Nu purta asupra lui alte arme decît o sabie ușoară și un pumnal scurt, cu mînerul bătut în pietre scumpe, trofeu dăruit de tatăl său după lupta cu Atheas, bătrînul rege al sciților, ucis în bătălie la respectabila vîrstă de 90 de ani. După înfrîngerea lui Atheas, Filip îi ocupase ținuturile, stăpînind și statul odrizilor.

Alături de Alexandru călărea Ptolemaios al lui Lagos. În imediata sa apropiere erau Filotes și Nicanor, fiii bătrînului ostaș Parmenion, rămas în Macedonia, la Pella, bolnav. Perdicas și Nearhos se aflau în stînga regelui. Puțin mai în spate era uriașul Aristofanes, din garda sa personală, mereu gînditor Xenodohos din Caria și Artemion din Colofan, din alaiul regelui, discu-tau cu aprindere, arătînd spre rîul ce se vedea șerpuind în față, la o parasangă[7] distanță.

Antigene, între două vîrste, încruntat, privea la cer cu singurul său ochi, clă-tinînd nemulțumit din cap. Sub arcada stîngă avea orbita goală, căci nu-i plăcea să-și pună nimic peste locul unde altă dată fusese ochiul, pierdut la asediul cetății Perinthos. Se mîndrea însă cu acest lucru, căci săgeata care-l lăsase chior îi fusese sortită lui Filip al II-lea.

În spate se întindea armata macedoneana, la care se adăugaseră 1.500 de tessalieni și oșteni recrutați din rîndul tracilor, dintre crestonai și trauși, ciconi și odrizi. Nucleul armatei îl forma detașamentele macedonene, călărimea grea alcătuită din hetairi, „însoțitorii” regelui, numărînd aproape 1.600 de ostași, aleși din rîndul celor mai de seamă macedoneni. Urma falanga pezetairilor, detașament nobil și bine închegat, cu o disciplină de fier, formată din aproape 7.000 de pedeștri greu înarmați, în majoritate țărani liberi care serveau în armata regelui. Împărțiți în grupe de cîte 50 de oameni, pe 16 sau chiar mai multe rînduri, falangiștii își purtau lungile lor sarissai, sulițele care măsurau peste 10 coți[8], pe umerii celor din față.

Rîndurile lor strînse, cu sulițele întinse, semănau cu țepii unui arici uriaș. Pe lături înaintau hispapiștii, ușor înarmați, din care o parte, agema, constituia garda personală a regelui.

Aproape de sfîrșitul coloanei, se afla serviciul tehnic al armatei, format din catapulte, mașini de asediu, turnuri de atac și altele, serviciu condus de Diades.

Curînd, numeroasa coloană se apropie de malul rîului Asamus[9], înaintînd spre soare-apune. Helios își cobora încet, încet sulițele de foc spre asfințit.

Trecuseră 3 zile de cînd nobilul Syrillo fusese ucis într-o ciocnire cu illirii. Cetatea Nausipara era îndoliată, căci Syrillo fusese mîna dreaptă a lui Syrmos, conducătorul tribalilor. În cetate se înălța fumul jertfelor aduse celui dispărut. Tribalii se pregăteau de ospăț. Curînd, după ceremonia arderii celui mort, trebuiau să înceapă întrecerile care se organizau în asemenea prilejuri.

În piața cetății domnea însă veselia. Cel dispărut era acum fericit, căci pleca în împărăția umbrelor, unde avea să ducă o viață mult mai bună. Numai Henda era întristată, căci dintre soțiile lui Syrillo, marii preoți nu o aleseseră pe ea, ci pe morocănoasa de Sala, ca să-l întovărășească pe soțul ei în lumea fericirii, după ce va fi sugrumată.

Acum, în piață, ceremonia funebră se apropia de sfîrșit. Din Syrillo nu mai rămăsese decît o grămăjoară de oase și cenușă. Curînd o uriașă movilă va acoperi totul. La ceremonie participau nobilii și poporul de rînd, ba chiar și sclavii. În față de tot se aflau marii preoți.

Liniștea fu curmată deodată de un tropot de cal. În piață își făcu apariția un călăreț cu calul plin de spume. Fața tînără a războinicului tribal șiroia de broboane de sudoare. Răsufla sacadat. Abia trăgîndu și sufletul, el rosti cîteva vorbe care produseră neliniște:

— Macedonenii! Macedonenii! Vin ca un puhoi!

Ca la un semnal, toți se strînseră în jurul lui, punîndu-i întrebări. Femeile începură să țipe. Din rîndul nobililor se desprinse un bărbat înalt, aproape un uriaș, întunecat la față, cu părul blond ieșindu-i rebel de sub cușmă. Pelerina scumpă, prinsă la umeri, îi atîrna puțin mai jos de genunchi.

— Tăcere! Să se facă liniște! Ce este, Serper, unde sînt macedonenii?

— Nobile Syrmos! Slăvite tată! Se apropie armata dușmană!

— Pe unde sînt? Straja ce a păzit pînă acum? N-am dat poruncă să mi se vestească din vreme orice mișcare?! Doar știți cu toții că fiul lui Filip nu va lăsa nerăzbunată rușinea pățită de tatăl sau. Hai, Serper, vorbește, unde se află oastea lui Alexandru?

— Sînt încă departe, la multe aruncături de săgeată, dar sînt numeroși și înaintează destul de repede.

— Cenușa celor morți în bătălii va mirosi a sînge.

Trebuie să le arătăm străbunilor că le sîntem urmași demni. Vom ridica la luptă întreg poporul ca să-l primim cum se cuvine pe Alexandru.

Cuvintele conducătorului îi mai îmbărbătară pe tribali.

— Mărite Syrmos, grăi Darvis, să ferim femeile și copiii de primejdie și să-i trimitem spre Donaris.

— Zergis, ia cîțiva oameni și du-i pe cei nevolnici spre fluviu. Tu, Darvis, strînge cetele, căci dușmanii nu trebuie să ne afle nepregătiți. Rămîi la cetate ca să te îngrijești de cele de cuviință. Serper!

— Spune, mărite tată!

— Adună-ți ostașii. Îi vom aștepta pe dușmani la defileu.

Curînd, în piața din centrul cetății nu mai rămase țipenie de om, toți plecaseră grăbiți să se pregătească de luptă. Femeile, speriate, își strigau copiii. Numai lîngă osemintele lui Syrillo, din care mai ieșeau aburi, Sala privea cerul cu ochii sticloși.

Syrmos, însoțit de cîteva sute de războinici călări, unii cu arcurile și tolba cu săgeți pe umăr, iar alții cu topoarele prinse lîngă șa, cu lănci sau cu praștii, trecură rîul Asamus, care se afla chiar în fața cetății.

Conducătorul tribalilor voia să aștepte armata dușmană între cele două dealuri împădurite, care se înălțau la cîteva aruncături de săgeată depărtare de celălalt mal al rîului. Îi va ține piept dușmanului pînă ce Zergis duce la loc adăpostit femeile și copiii din Nausipara.

Se auzeau deja tropotele cailor macedonenilor, ca un vuiet înfundat, ieșind parcă din măruntaiele pămîntului. Serper își orînduise oamenii în stînga drumului, sus pe creastă, iar Syrmos în partea cealaltă. Curînd, primele șiruri de ostași dușmani își făcură apariția la capătul celălalt al defileului.

Alexandru nu trimisese ostași pentru recunoaștere, ci înainta cu toată armata. În față erau o parte din hetairi și cîteva grupuri de falangiști. După cum făcuse socoteala Eumenes, pînă la Nausipara mai era de mers puțin, vreo 10 stadii și nu se observa nici o mișcare ce să dea cît de cît de bănuit.

Tăcerea din jur îl apăsa totuși pe rege. Ar fi fost bine să trimită cîțiva călăreți în recunoaștere. Tocmai se pregătea să-i spună lui Aristofanes să înainteze pînă în fruntea coloanei, pentru a da semnalul de oprire.

În aceeași clipă, ceva ca fulgerul îi trecu prin fața ochilor și îl văzu pe uriașul din garda cum se îndoaie într-o parte, gemînd. Alexandru rămase încremenit, căci o săgeată venită parcă din cer străpunsese brațul stîng al lui Aristofanes, iar sîngele țîșni cu putere din rană.

Din spate, Harpalos îi strigă:

— Păzește-te, rege!

Alexandru abia avu timp să se încline într-o parte și o stîncă uriașă îl atinse în coapsă, rupîndu-i pelerina. Calul, speriat, necheză, îndoind picioarele din față, gata să-l arunce pe rege din șa.

Ostașii începură să strige:

— Ne atacă tribalii!

De sus, de pe creastă, de o parte și de alta, prinseră să curgă, ca o avalanșă, bolovani mari, de al căror zgomot răsunau întinderile din jur. Oameni și animale se învălmășiră. Cîțiva oșteni, cu capetele zdrobite, se prăbușiră la pămînt cu cai cu tot. Pentelos, unul dintre prietenii lui Alexandru, bătu aerul cu mîinile și căzu ucis la pămînt, cu pieptul străpuns de o lance.

Novas, din alaiul regelui, muri la fel de groaznic, cu gîtul străpuns de o săgeată. Mentos închise ochii pentru vecie, vîrful săgeții ieșindu-i prin ceafă.

Lentorados se sfîrși în chinuri, cu bazinul zdrobit de un bolovan.

Alexandru își pierdu pentru un timp cumpătul. Se uita disperat cum oștenii săi, mulți dintre ei îmbătrîniți în războaie, i se prăvăleau sub ochi sau se pierdeau cu totul, sărind de pe cai.

Garda însă nu-l părăsise pe rege. Aristofanes, deși rănit, îl apăra pe Alexandru, ferindu-l de săgețile care se loveau de scutul său, îndoindu-se ca ramurile bătute de vînt. Regele își dădu seama că dacă nu ia o hotărîre grabnică, armata sa va fi pierdută, chiar dacă dușmanii nu erau prea numeroși.

— Ostași! strigă el. Nu vă pierdeți cumpătul! Aduceți-vă aminte de Cheroneea!

Alexandru se însenină cînd văzu că sentimentul de mîndrie învinsese panica. Ostașii din preajma lui se regrupară.

Molipsiți parcă, cei din fruntea coloanei se îndepărtară în goană de locul prăpădului. Ostașii de pe margini descălecară, încercînd să urce pe culme.

Din flancuri, soldații macedoneni se năpustiră asupra dușmanilor. Hispapiștii, mai ușori, reușiră să se cațere prin ploaia de bolovani și de săgeți pînă sus, pe creastă, intrînd în luptă directă cu tribalii. Curînd, ostașii lui Alexandru prinseră și mai mult curaj, mai ales după ce-și dădură seama că dușmanii lor erau într-adevăr puțini la număr.

Syrmos era mulțumit de rezultatul acestei prime încăierări. Oameni și cai zăceau în drum, unii încremeniți pentru totdeauna, alții trăindu-și ultimele clipe. Țipetele răniților se împleteau cu îndemnurile la luptă ale comandanților macedoneni. Conducătorul tribalilor îi făcu lemn lui Serper, care ținea piept dușmanilor de cealaltă parte a drumului și dădu semnalul de retragere în goană, tribalii coborîră în partea cealaltă a dealului, spre Nausipara.

Luptătorii lui Syrmos ajunseră la vadul rîului Asamus, pe care-l trecură împroșcînd stropii în toate părțile. În urma lor năvălea armata macedoneană, dar era prea tîrziu. Porțile înalte ale cetății se închiseră cu zgomot. Sus, pe metereze, ostașii tribali pregătiseră cele necesare pentru un oaspete ca Alexandru. Smoala clocotea în vase mari, iar arcurile erau încordate.

Primele rînduri de dușmani fură parcă măturate.

Smoala fierbinte se revărsă peste ziduri, într-un șuvoi negru. Carnea sfîrîia puternic, totul în jur mirosind a ars. Asaltul dat de falangă asupra porții se termină cu un eșec.

Era momentul ca Diades să-și arate măiestria.

Berbecele și turnurile de atac intrară în luptă.

Macedonenii atacau cu înverșunare, după rușinea îndurată. Primele victime căzură și de o parte, și de alta. Ostașii lui Alexandru fură respinși de la porți.

Tribalii luptau cu dîrzenie, ca leoaicele ai căror pui erau în primejdie. Darvis căzu, imediat însă alți luptători îi luară locul. Mașinile lui Diades începură să lovească puternic în ziduri. Poarta grea se clătină încet, încet, apoi se prăbuși, îngropînd sub ea pe tribalii care erau în spate. Macedonenii năvăliră în cetate, ca un puhoi. Falangiștii înaintară cu țepii lor, ținîndu-i la distanță pe tribali, iar hispapiștii luptau pe laturi. În fruntea tribalilor, ca un tigru încolțit, lupta Syrmos, măreț ca un zeu, cu barba fluturînd, cu lancea înspăimîntătoare care se înfigea de fiecare dată în dușman. Calul i se prăbuși, lovit de o săgeată. Fără să țină seamă de faptul că putea fi zdrobit sub copitele cailor, Serper descălecă, continuînd să lupte lîngă tatăl său cu fața încordată, luminată parcă de un foc lăuntric. Tribalii făcură front în jurul lui Syrmos, apărîndu-se plini de dîrzenie. Cu fețele împietrite, șiroind de sudoare amestecată cu sînge, loveau cu sulițele, despicau țestele dușmanilor lor, zdrobeau coifurile strălucitoare, se încăierau în luptă corp la corp. Securile coborau fulgerător, țintindu-i pe macedoneni, pumnalele rămîneau înfipte în piepturi.

Ostașii regelui împînziră însă toată cetatea, ocupîndu-i toate laturile. În învălmășeala de nedescris nu mai știai aproape cine atacă și cine se apără. Strigătele tribalilor răsunau puternic în iureșul bătăliei, pentru îmbărbătare.

— Lovește! Lovește! se auzea ici și colo.

Văzînd puhoiul de dușmani care năvăleau mereu, Syrmos își dădu seama că superioritatea numerică a armatei regelui îi va copleși, fără a le da răgaz să-și revină aici în cetate. Afară de asta, nu-i putea lăsa pe cei evacuați în voia soartei. Continua să lovească înfrigurat, zdrobindu-i pe dușmanii care se apropiau de el, dar apărarea slăbea.

Serper, care lupta alături, obosise și curînd mișcă rile i se încetiniră. Brațul lui lovea din ce în ce mai slab. O lance venită ca din văzduh îl lovi cu putere, dîndu-l peste cap. Curînd, trupul lui nu se mai văzu printre mormanele de leșuri.

Syrmos încremeni pentru o clipă. Cu fața împietrită, cu privirea cruntă, tribalul izbi cu și mai multă putere. Tribalii, văzîndu-l pe Serper ucis, făcură cerc în jurul conducătorului, apărîndu-l. Poarta din spate se deschise lăsînd să iasă resturile armatei lui Syrmos, care părăsea cu amarnică durere cetatea ocupată și fiul drag răpus.

Urmărit de dușmani, el își conduse cetele risipite spre Donaris, gonind fără răgaz.

După o goană fără popas, Syrmos ajunse cu cele cîteva sute de războinici, care-i mai rămăseseră, pe malul fluviului Donaris. Zergis îl întîmpină, privind la conducătorul său pe care moartea lui Serper, fiul său drag, îl înăsprise parcă și mai mult. Își iubise fiul, dar îl durea se pare mai mult înfrîngerea suferită. Nu renunțase însă la luptă. Era hotărît să răzbune moartea tribalilor căzuți la Nausipara. Își dădea seama că mîndrul Alexandru, mîniat de grelele pierderi, va căuta să-l zdrobească, să-l facă să se tîrască la picioarele sale, cerîndu-i iertare. Va spera degeaba fiul lui Filip să-l vadă pe el umilindu-se! Mai bine moartea, decît dezonoarea!

Syrmos era mulțumit de faptul că Zergis își înde-plinise cu cinste misiunea, adăpostindu-i pe cei nevolnici pe un ostrov din mijlocul fluviului, aproape de ținuturile unde, pe malul celălalt, la geți, stăpînea Otornes, șeful unei puternice uniuni de triburi.

Uniunea era destul de bine închegată. Teritoriul ei se întindea pe malul stîng al fluviului Donaris, de la sucii care locuiau în regiunea unde Alutus avea gura de vărsare, pînă la piri, iar în sus, înspre miazănoapte, către Ursa, pînă aproape de burii din dealurile getice.

Pe malul stîng se vedeau luptătorii cu arcurile pregătite de luptă și faretrele pline cu săgeți. Sus, pe malul stîncos, se înălța cetatea Zimidava, unde își avea sediul Otornes. Cu el locuiau și conducătorii militari. Ceilalți geți trăiau în bordeiele din jurul cetății.

Otornes reușise să unifice sub conducerea sa triburile din jur, a căror populație număra multe mii de suflete. E drept că Syraxos, conducătorul sucilor, i se opusese vreme îndelungată lui Otornes, care era respectat de întregul sfat al uniunii și de adunarea poporului înarmat. Chiar cu o zi înainte, cînd Zergis sosise la cetate, Syraxos îl înfruntase pe conducătorul get în plină adunare, spunîndu-i că prezența tribalilor în rîndurile lor va atrage primejdia macedoneană.

Sfatul acceptase însă propunerea lui Otornes ca Zergis să fie ajutat, iar Syraxos, mîniat, părăsise adunarea, sub privirile nemulțumite ale războinicilor, care clătinau din bărbi, supărați de ieșirea lui Syraxos.

Asta le mai lipsea acum, cînd dușmanii se aflau aproape de hotar!

Syrmos trecu fluviul cu o monoxilă, însoțit de cîțiva războinici tribali, și urcă pînă la cetate. Însoțitorii săi rămaseră puțin mai în urmă. Otornes, împreună cu o parte din sfat, îl aștepta la poarta cetății, în fața valurilor de pămînt. Se înclină în fața lui Syrmos, rostind:

— Bine ai venit la noi, prea nobile Syrmos! Zeii să te aibă în paza lor, pe tine și pe tovarășii tăi. Am primit veste de năpasta care s-a abătut asupra ta.

Cum s-a sfîrșit bătălia?

— Bine te-am găsit, slăvite Otornes! Zeii se pare că și-au întors privirile de la mine. Am părăsit cetatea care acum e numai scrum. Piețele din Epir și alte ținuturi grecești se vor umple cu sclavii traci. Macedonenii au trecut prin sabie ținuturile dintre Illiricum și Pontus Euxeinos. Am venit să-ți cer sprijin și adăpost, căci Alexandru, mai crud parcă decît tatăl său, nu-ți va ocoli ținuturile, chiar dacă mă vei ajuta sau nu.

Regele a plecat cu puține provizii și, pentru că vrea să-i supună pe illiri, jefuiește așezările și apoi pîrjolește totul în cale.

Otornes încruntă sprîncenele stufoase. Temutul șef al uniunii, înalt și bine legat, cu ochii de culoarea azurului, clătină capul încadrat de o bogată coamă blondă, strînsă sub pileum, căciulița de lînă.

Era îmbrăcat la fel ca și războinicii săi, dar avea ceva care-ți dădea a înțelege că este cel mai de seamă om de acolo. Deasupra cioarecilor strîmți, purta o cămașă despicată în părți și legată cu un brîu lat de piele. Peste haina cu mîneci, încrețită, avea o mantie bogată de postav grecesc, prinsă în umeri cu o fibulă[10] de argint. În partea stîngă îi atîrna o spadă scurtă de fier, iar în dreapta purta un pumnal din care se vedea numai mînerul galben de os. Arcul și tolba cu săgeți i le ducea însoțitorul său. Acesta avea pe umeri o șubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă. Părul îi era prins tot sub pileum. Barba, tăiată scurt de tot, scotea parcă și mai mult în relief albeața pielii. Era mult mai tînăr decît conducătorul uniunii.

— Ambițiosul fiu calcă pe urmele tatălui său, rosti Reciper, tovarășul lui Otornes.

— Cîmpia de lîngă Donaris e presărată de oasele celor pe care Filip al II-lea i-a mînat încoace. Oare fiul său dorește să treacă fluviul la întoarcere pe un

morman de leșuri macedonene? Cinstite Syrmos, unde sînt ceilalți luptători ai tăi? întrebă Otornes.

— Cred că au trecut fluviul, spre ostrov, răspunse tribalul.

— N-ar fi mai bine să-i aduci încoace?

— Știam că ești un oaspete bun, și-ți mulțumesc pentru acest lucru, dar cred că e mai potrivit să-mi las oamenii pe ostrov.

Se uitară spre mijlocul apei unde se afla o limbă de pămînt plină de păduri bătrîne. Într-adevăr, ultimele monoxile se apropiau de malul din dreapta ostrovului, luptînd din greu cu valurile stîrnite de curentul apei.

— Nobile Otornes, aș vrea să-ți spun cîteva vorbe tainice, rosti conducătorul tribal, uitîndu-se la Reciper care, schimbînd cîteva priviri cu Otornes, se retrase spre grupul de războinici geți, printre care se afla și Syraxos ce se uita cu priviri piezișe la tribal. După ce vorbi cu șeful tribalilor, Otornes îl chemă pe Reciper:

— Du-te și adună-i pe toți locuitorii în cetate. Dă veste celor de la cîmp să se îndrepte încoace în grabă.

Strînge-i pe luptători și trimite un călăreț sus, pe deal, la pășune, să-i mîne pe copii cu vitele aici.

Pescarii să-și lase tolbele și năvoadele și să pună mîna pe arcuri. Cei de la cuptoare să-și părăsească lucrul și să ațîțe focul, căci meșterii vor avea de lucru. Tu, Syraxos, adună-ți cetele. Dacă zeul războiului ne va fi prielnic, iar Gebeleizis, stăpînul cerului, se va îndura de noi, atunci vom avea izbîndă, căci avem provizii destule mulțumită lui Zamolxis, tatăl pămîntului.

Sfatul să rămînă aici, căci trebuie să-i consultăm pe zei. Ducis este aici?

— Da, slăvite Otornes, spuse Reciper.

— Să vină încoace. Sorții l-au ales pe el să meargă în solie la puternicul Gebeleizis.

Ducis apăru în fața lui Otornes. Știa ce-l așteaptă, dar primea moartea, dacă aceasta le va aduce izbînda.

Nici un mușchi nu tresări pe fața lui cînd membrii sfatului se strînseră în jurul său, cu fețele solemne. La ceremonie participa întreg poporul din jurul cetății.

În jurul lui Ducis cîțiva războinici făcură cerc, ținînd cîte trei suliți. Alții, apucîndu-l pe Ducis de mîini și de picioare, îl aruncară în sus. Un murmur prelung străbătu adunarea cînd solul trimis la zeu căzu între suliți, străpuns în cîteva locuri de vîrfurile ascuțite. Gura lui încleștată nu lăsă nici un geamăt să iasă. Printre buzele strînse se prelinseră cîteva firișoare de sînge. După cîteva clipe, își dădu ultima răsuflare.

— Zeii fie lăudați! Ne-au primit jertfa! Ducis să fie ars cu toată cinstea cuvenită! rosti Otornes.

Războinicii tîrîră într-o parte trupul celui mort.

Locuitorii așteptau cu sufletul la gură hotărîrile conducătorului lor.

— Războinici! Trebuie să ne pregătim de luptă aprigă, pe viață și pe moarte. Dușmanul să simtă că toată suflarea de pe aceste meleaguri îi este potrivnică.

Spre seară, pregătiți de luptă, mii de războinici coborîră pînă la malul fluviului, sorbindu-i unda ce-i înviora și-i îmbărbăta pentru primejdia care îi pîndea.

Vîntul duse pînă departe cuvintele jurămîntului lor sacru.

Ce fuseseră vorbele tainice pe care i le spusese Syrmos conducătorului get? De ce se ferise de Reciper, ajutorul acestuia, și de ceilalți luptători?

...Cu toată fuga neașteptată, Zergis reuși să evacu-eze, o dată cu femeile și copiii, cea mai mare parte din tezaurul lor. Acest neam de traci avusese ascunse în tainițele cetății Nausipara bogății care ar fi stîrnit priviri lacome.

Syrmos își dădu seama că trebuie să ceară ajutor lui Otornes ca să ascundă tezaurul, deoarece s-ar fi putut întîmpla ca să fie nevoit să părăsească în grabă ostrovul. O dată cu lăsarea nopții, el puse, împreună cu Zergis, tezaurul într-o monoxilă și porni singur spre cetate.

Otornes îl aștepta sub malul abrupt al fluviului, la cîteva zeci de picioare de cetate, spre soare-apune.

Cînd apăru Syrmos, getul îi făcu semn tribalului să-l urmeze, coborînd în apă, lîngă țărm.

„Unde vrea oare să mă ducă?” gîndi Syrmos.

Otornes înlătură ierburile care păreau de cînd lumea crescute în perete, pînă la nivelul apei aproape și, dînd la o parte un bolovan, dispăru deodată din fața tribalului. Apoi reapăru dintre ierburi, trăgîndu-l pe Syrmos după el. La lumina torței pe care o aprinse Otornes, tribalul văzu că se află într-o grotă, plină cu apă pînă la genunchi. Îl urmă pe get într-un tunel strîmt, care urca.

Getul se opri și, apăsînd în perete, deschise o ușiță de lemn. Pătrunseră într-o altă grotă, unde se afla ascuns tezaurul uniunii getice conduse de Otornes, tezaur de a cărei existență se știa, dar de care nimeni, afară de conducătorul get, nu putuse spune că i-a văzut ascunzișul.

După ce depuseră comoara în grotă, dispărură la fel de nevăzuți. Acum, pe cei doi, afară de lupta împotriva macedonenilor, îi unea și o taină comună, neștiută de nimeni.

Magas privise din cetate cum Alexandru, o zi după stabilirea tribalilor lui Syrmos pe ostrov, apăruse pe malul drept al Istrosului, unde-și instalase tabăra.

Grecul îl trimisese pe sclavul Dades să tragă cu urechea la discuțiile geților în timpul prînzului. Deși se pripășise de multă vreme la cetate, nu prea era privit cu ochi buni de acești barbari care zîmbeau în bărbi cînd îl vedeau purtîndu-și veșnic în veșminte uneltele de scris, cu ajutorul cărora Magas făcea socoteala fiecărui obol[11], fiecărei drahme cîștigate sau pe care avea să o cîștige, ca intermediar al cetății Odessos, de pe țărmul vestic al Pontului, în aceste locuri.

Deși trăia de mult printre acești „sălbatici”, cum îi numea, Magas își păstra veșmintele după moda ateniană. Deasupra chitonului, prins de umeri cu o fibulă și strîns în talie cu un cordon, purta himatio-nul, mantie al cărei capăt îi era aruncat peste umăr.

Pe cap grecul avea un pilos[12].

Nu erau de lepădat afacerile pe care le făcea aici, la aceasta cetate. Negustorii din orașele pontice, în schimbul podoabelor, al stofelor scumpe, al vinurilor și al untdelemnului limpede ca lacrima, al armelor strălucitoare sau al banilor, primeau din belșug cereale și vite, piei sau lemne de construcție, miere aromată și sclavi, marfă vorbitoare care găsea căutare pretutindeni. Din acest negoț, Magas știa întotdeauna să-și ia bucățica lui. Iată, tocmai acum se ivise prilejul să-și înzecească averea pe care o purta mereu asupra sa, în sîn, în pungi de piele.

Alexandru va trebui să fie darnic, dacă voia să nu întîrzie mult pe aceste meleaguri, deloc primitoare pentru cine venea cu gînduri de vrăjmășie. Doar îi

cunoștea bine pe geți. În urmă cu puțin timp, Magas asistase cu groază la uciderea unor hoți care veniseră cu bărcile din susul Istrosului. Iată, i s-a ivit prilejul să plece de aici mai repede decît se aștepta. Dacă n-ar fi fost întîmplarea aceea nenorocita, n-ar fi stat el aici.

Își amintea totul...

...În urmă cu cîțiva ani, Magas locuia la Odessos, vechea colonie grecească. Afacerile îi mergeau strună, corăbiile lui întorcîndu-se întotdeauna cu pîntecele pline de provizii, lemne și mai ales cu sclavi. Dar iată că în fața cetății apăruse Filip al II-lea, care-și flutura amenințător flamurile. Magas făcea parte din sfatul cetății și, ca mulți alți oameni de vază, se împotrivise predării Odessosului în mîna macedonenilor. Nu se știe cum s-ar fi terminat asediul, dacă șiretul de Filip n-ar fi atras de partea lui, cu bani și alte făgăduieli, o parte din membrii sfatului. Orașul, ajutat de sciți, dușmanii lui Filip, renunță la alianța cu ei și chiar îl ajută pe rege să-i înfrîngă. Nimeni nu bănuia ca Magas, înciudat de alianța cu macedonenii, care i-ar fi tăiat sursele de cîștig, organizase un complot împotriva regelui macedonean. Din prostie însă, Magas, cu chef fiind, scăpase cîteva vorbe în fața nevestei sale, aceasta le întinsese și „prietenii” făcură restul. Magas se trezise cu casa înconjurată de ostași macedoneni, ca un șoarece prins în cursă. Nevasta, ca să-și răscumpere într-un fel vina, îi ținuse de vorbă pe ostași, pînă ce Magas fugise prin ușița dosnică, pierzîndu-și urma. De atunci, Magas jurase să nu mai calce la Odessos, dar făcea afaceri cu negustorii de acolo, pe care îi cunoștea bine.

În schimbul trădării, îi va cere lui Alexandru să-l ia cu el.

Încet, încet, în mintea lui Magas încolți un plan.

Singur nu putea însă face nimic. Pe cine să se bizuie aici?

Magas observase că Syraxos nu privea cu ochi buni alianța lui Otornes cu tribalii. Asistase și la cearta dintre el și Otornes. Îl știa pe Syraxos lacom, dornic de mărire. Iată omul de care avea nevoie! Ieși din camera pe care o ocupa în cetate și, ca din întîmplare, se opri la Syraxos. Acesta se pregătea să doarmă puțin.

— Ce dorești, Magas? Lasă-mă acum, sînt obosit.

— Zeii te vor răsplăti, puternice Syraxos. Tribalii sînt frații voștri și trebuiesc ajutați. Syraxos strînse din buze, înciudat. Frați! De unde o mai scosese Magas și pe asta?

— Grecule, văd că ai chef de vorbă, nu-i așa?

— Mărite Syraxos, observ oboseala de pe chipul tău, dar nu mă lasă inima să cred că nu ești mulțumit de alianța cu tribalii.

— Ce te face să crezi acest lucru?

— Păi, cui i-ar conveni, dacă este respectat ca și cinstitul Syraxos, această alianță? Eu nu pierd nimic, nici nu cîștig, dar tu, în loc de un singur șef, vei avea doi, căci luptătorii noștri văd că se bucură să lupte sub conducerea lui Syrmos, de a cărui veste s-a auzit.

Îmi place de Reciper, căci s-a lipit bine pe lîngă Otornes.

Syraxos scrîșni din măsele, enervat pe acest grec.

Parcă nu-i ajunge că și așa Otornes îi stă ca un spin în ochi.

— E mare lucru să conduci uniunea, slăvite Syraxos. Dacă Otornes moare în luptă, iar Syrmos va rămîne în viață, tare mă tem că el sau Reciper îi va lua locul. Tribalii nu se mai întorc în ținuturile lor pîrjolite, unde nu mai sînt în siguranță. Dacă Alexandru trece dincoace și va ocupa cetatea și aceste locuri, nici pe tine, Syraxos, n-o să te cruțe, căci doar sucii pe care-i conduci sînt supuși lui Otornes.

— Sucii nu vor fi niciodată supuși, ci aliați cu Otornes.

— Da, dar uniunea o conduce deocamdată Otornes și nu puternicul Syraxos.

— Ce dorești, grecule, de la mine?

— Nu doresc nimic, nobile Syraxos, dar Alexandru e înțelegător dacă vede supunere. Ce rost are să te împotrivești unui rege atît de puternic? Și pentru cine?

Dacă regele va fi învins, vei cîștiga ceva?

Pe cînd altfel... Lui nu-i trebuie pămîntul vostru, ci are nevoie de liniște la graniță și răsplătește cu mărinimie pe cei ce-l ajută să aibă această liniște.

— Cine știe ce planuri urzești, Magas. Vrei să mă ademenești? Dacă nu termini cu aceste vorbe murda-re, te voi străpunge imediat și cîinii îți vor sfîșia trupul.

— Văd că e mai bine să plec, Syraxos. M-aș fi bucu-rat să te știu mare conducător și toate triburile din jur să asculte de tine. Vrei să-ți pierzi viața degeaba? Te las acum, căci trebuie să fii odihnit înaintea bătăliei.

Soarta nu o cunosc decît zeii și poate că în curînd vei fi chemat în tărîmul fericirii veșnice.

Și Magas se îndreptă spre ușă, făcîndu-se că plea-că. Syraxos, pe care vorbele lui îl tulburară, își aminti de nopțile cînd se chinuia la gîndul că trebuie să asculte de Otornes. Ciuda i se trezi din nou, mai puternică parcă.

— Ia stai, Magas, puțin. Ce vrei să-mi propui?

— Dacă te vei supune regelui, nu vei avea decît de cîștigat. Victoria lui Alexandru înseamnă și victoria ta, Syraxos. Tu ai să ajungi conducătorul uniunii și de asta am eu grijă să vorbesc cu regele. Ascultă ce-ți propun eu și dacă nu-ți place, atunci mă poți ucide.

După o vreme, Magas coborî în camera sa, mulțumit. Un zîmbet drăcesc îi stăruia pe față.

Zăbovi un timp în cetate, apoi se îndreptă în taină spre malul fluviului, ferit de frigul nopții de pelerina aruncată pe umeri.

Alexandru încercase zadarnic să ocupe ostrovul. Malul rîpos și nepotrivit pentru acostare, cursul repede al apei făcuseră ca atacul macedonenilor să nu reușească.

Tribalii ascunși printre stînci și copacii prăvăliți lîngă țărm, își trimiteau de pretutindeni săgețile lor de bronz cu trei muchii, purtătoare de moarte.

Una dintre bărci, condusă de Antigene cel chior, reuși să atingă țărmul, dar încercarea îndrăzneață o plăti scump de tot. Lovit de o săgeată în singurul său ochi, Antigene se prăbuși cu un geamăt adînc în fundul monoxilei.

Harpalos blestema pe cel ce-și purtase lancea spre brațul său drept, care nu-i mai folosea la nimic acum.

Tînărul rege, cuprins de mînie și neputință, dădu ordin de retragere. Eumenes din Cardia, care condu-cea cancelaria regească și redacta „efemeridele”, însemnările curente, veni cu propunerea să se trimită o solie la Syrmos, ca să se predea, în schimbul făgăduielii de a li se cruța viața lui și tovarășilor săi.

Răspunsul primit îl făcu pe Alexandru să turbe și mai mult de furie. Syrmos refuzase propunerea regelui.

De unde avea tribalul atîta curaj, Alexandru nu putea să priceapă.

La lăsarea nopții răcoroase de primăvară, Alexandru se retrase în cort, obosit. Tocmai cînd era pe cale să ațipească, perdeaua cortului se dădu într-o parte, lăsînd să apară figura chinuită de dureri a lui Aristofanes, uriașul din gardă, care-și smulsese singur săgeata din braț. Pe chipul lui suferința se întipărise adînc.

— Rege, un străin de pe celălalt mal vrea să-ți vorbească.

Alexandru era mirat. Cine putea fi? Oare vreo is-coadă? Îi făcu semn lui Aristofanes să-l aducă în cort.

Magas, căci el era, pătrunse înăuntru și se închină smerit, pînă la pămînt, în fața regelui.

— Slăvite și puternice rege, fie ca Zeus să vegheze asupra ta cu grijă și să-ți aducă izbîndă.

— Cine ești tu și ce vrei de la mine?

— Sînt Magas, grec din Odessos și locuiesc la geții de dincolo de fluviu care se încumetă să-l ajute pe Syrmos, dușmanul tău. L-am cunoscut bine pe slăvitul tău tată și vreau să te ajut să-i înfrîngi.

— Cu ce poți să-mi fii tu de folos?

— Îi cunosc bine pe geți, le cunosc toate slăbiciuni-le. Pe Syrmos îl poți îngenunchea numai dacă-l supui pe Otornes, conducătorul geților, care și-a trimis o parte din oaste spre ostrov, la tribali, și-i ajută cu provizii.

— Au oaste multă geții?

— Cam 140 de sute, din care a treia parte sînt călăreți. Dacă-i lovești însă pe neașteptate, vor da repede înapoi.

— Ia ascultă, grecule, nu cumva mă minți?

— De ce să fac asta, slăvite rege? Știu că ești mări-nimos și, dacă binevoiești, mă iei cu tine.

— Spune, grecule, unde găsesc bărci ca să pot trece Istrosul dincolo?

— Locuitorii de pe acest mal au ascunse în rîpe, în trestia de baltă, monoxilele pe care n-au apucat să le treacă dincolo. cînd voi pleca de aici, să-mi dați cîțiva oșteni, să le arat locul. Și apoi mai e și Syraxos, adaugă grecul, zîmbind viclean.

— Cine e Syraxos?

— Conducătorul sucilor, de lîngă Alutus. Nu este prea mulțumit că Otornes și nu el conduce uniunea.

În schimbul unui preț bun și al făgăduielii că-l vei ajuta să ajungă șef, îi va vinde pe ai săi, întorcîndu-i spatele lui Otornes. El cunoaște cum sînt orînduite străjile pentru la noapte și ne-am înțeles ca împreună să le înlăturăm.

Cînd ai să vezi o luminiță pîlpîind de trei ori sub mal, dincolo, la miezul nopții, atunci poți să pornești fără grijă cu oamenii tăi. Geții se cred în siguranță.

Dacă zeii nu-ți vor fi împotrivă, mîine le poți aduce jertfe pentru izbîndă.

Alexandru nu știa ce să mai creadă. Dacă grecul nu mințea, atunci zeii erau de partea lui. Dar dacă acest Magas minte? Ia să vadă, e vorba doar de o cursă, sau grecul vrea într-adevăr să-l ajute?

— Magas, dacă planul tău se va dovedi bun, atunci vei fi răsplătit cum se cuvine. Eu cred însă că ar fi mai bine ca după înlăturarea străjilor getice, să treci încoace, împreună cu Syraxos de care vorbești. S-ar putea ca vreunul dintre geți să observe cînd luminezi și atunci dă alarma.