Taurul marii

I

oarele îl trezise din somn pe Genaios. Avea o lumină pe pleoape din razele ce se stecuraseră în casă. Tânărul își frecă ochii și sări din pat. Primăvara strălucea pe cerul albastru al Atenei. Era semn de plecare. Genaios se simțea abătut și cuprins de o mare părere de rău la gândul că trebuia să ia drumul lung al apelor și, cu cea dintâi corabie, să pornească spre furtunosul Pont.

În fața lui se desfășura priveliștea de care nu s-ar fi despărțit niciodată. În fund, spre miazăzi, pe Acropole, templele albe, ca un pumn de zaruri uriașe. Sub clinele de stâncă, printre lauri și enuperi, fântâna Klepsidrei, vecină cu întunecatele grote ale lui Apollon și Pan, iar în dreapta, șoseaua zgomotoasă ce ducea la Pireu, încărcată de pulbere grea de marmură măcinată, neo- dihnită nici ziua, nici noaptea, de pasul catârilor și truda cărău- șilor.

Atena era în plină strălucire. Abia nouă ani despărțea clipa aceasta a unei noi primăveri de anul năprasnic al morții lui Pericles[1], care fusese și acela în care Genaios se dăruise cu totul bucuriei de a fi ascultat prima dată Oedip rege al lui Sofocles.

Acum, în jurul lui Genaios se trezise de mult întregul Ke-rameikos, agitatul și vestitul cartier al olarilor. Se auzeau mugind foalele cuptoarelor și strigătul mânios al stăpânilor.

Câteodată răsuna câte o palmă, o înjurătură și răzbătea un vaiet. Așa aflai că se lucrează mereu în atelierele de unde ieșeau vestitele vase cu figuri roșii, mândria Atenei.

Pentru că era vad bun, tânărul Genaios alesese în Kerameikos locul de negoț al întreprinderilor tatălui său, Genaios cel bătrân, armator și negustor bogat în Histria pontică. Priceput tot atât de bine la aprigă luptă de tocmeală, cât și la filosofie, tânărul conducea el însuși negustoria ateniană a tatălui său. Dădea comenzi de cu vreme olarilor vestiți și mai ales neîntrecutului Duris, prietenul său; oprea din recolta nouă de vin și untdelemn încărcăturile de amfore din Thasos și Rhodos; schimba, după împrejurări, piloții și echipajele de pe corăbiile din portul Pireu ale bătrânului armator și pregătea călătoria din primele zile de primăvară înspre Histria[2].

În filosofie, Genaios cel tânăr era învățăcelul lui Heraclit din Efes. Pentru el, ca și pentru dascălul său, lumea era într-o neîncetată curgere și schimbare. Zeii nici nu-l înfricoșau, nici nu-i aprindeau vreo nădejde, pentru că nu credea în ei. Îi plăcea însă să privească templele armonioase și statuile cu palide culori. Ceea ce strângea în Genaios cel tânăr toate puterile sufletului și stârnea clipa adâncă în care alții aduceau jertfe pe altarele fumegânde era pilda lui Heraclit despre lume, cu râul și apa. Ca un râu în albia lui, lumea rămânea aceeași, în vreme ce apa era mereu alta, în trecerea ei. Gândul acesta mulțumea întrebările ființei sale, dar îl și înfiora. El îl chema în orice împrejurare și oriunde.

Și în dimineața aceasta însorită, Genaios tânărul, prin încremenirea priveliștelor din fața sa, simțea cum se scurg neîncetat forțele nevăzute și schimbătoare ale lumii. Un sim-țământ de înstrăinare îl stăpânea. Se depărta, parcă, de frumoasa Atena, care devenea tot mai străvezie.

Când s-a trezit din visarea obișnuită firii sale, s-a regăsit cu tot atâta putere în rosturile și nevoile vieții, pe care o iubea în aceeași măsură și nu o disprețuia.

Își aminti de toate treburile pe care le avea de descurcat și porni cu un pas sporit înspre ele.

Lumina albă îl orbea, de aceea el își trase pe frunte pelerina ușoară, de culoarea florilor de in. Sub umbra viorie, chipul său prelung, pe care se putea ceti bine originea neamului fenician din care se trăgea, cu barba inelată și bălaie, dar fără asprimea omului matur, răsfrângea curiozitatea și bucuria de a trăi.

Oprindu-se din când în când în fața vaselor puse la vânzare, Genaios șuiera încet, dând câte un bobârnac în vânt, semn că niciunul nu era pe gustul lui. N-a fost mulțumit decât când a ajuns în fața atelierului prietenului său Duris.

Aici privi îndelung și cu admirație un chiup pentru apă, înalt până la umăr, cu o minunată Leda urmărită de lebădă, în roșu și negru, pe pereții vasului.

— Hei, Duris, olar borțos, strigă înveselit Genaios, unde te-ai oglindit de ți-ai luat pântecele drept model pentru hidria asta?

La strigătele tânărului, un cap cu zulufi roșii ca morcovii și cu o țăcălie la fel ieși de după oale și cupe. Omul acesta mărunțel și urât, pântecos și cu picioarele strâmbe, îmbrăcat într-o tunică lungă, de culoarea cărămizii, ca să nu se cunoască pământul uscat și petele de vopsea, era Duris, cel mai vestit olar din strălucita Atena.

— Te-ai trezit, secătură obraznică de filosof? îi răspunse celălalt, mestecând ceva între dinții lui rari. Am umflat hidria cât a putut sa țină, doar s-o mulțumi regișorul tău, stăpân peste șoareci și broaște.

Duris pomenea astfel de o comandă pe care încă din toamnă Genaios i-o făcuse cu toată grija pentru cel mai bun mușteriu al tatălui său. Era vorba de Tanusa, regele scit, cu o așezare de corturi rotundă de pâsla, undeva mai spre miazănoapte, pe un mal înalt al Histrosului[3] dar cu inima și mintea la Histria, printre greci, unde își avea palatul. În fiecare an, toamna, cu ultima corabie ce pleca din Histria, el îi dădea liste lungi de comenzi lui Genaios cel tânăr. Mai ales olăria lui Duris era pe gustul său.

— Totul e gata! Vino să vezi! spuse olarul și o luă înainte.

În magazia atelierului, pe rafturi de lemn, comanda regelui Tanusa aștepta. Erau cratere, cupe, și înalte, și mai joase, vase mari pentru apă și vin. Niciunul nu era greșit, niciunul nu era trecut din copt, sau pătat. Fondurile negre erau cu ape în ele și moi, ca o blană de pisica egipteană, iar roșul figurilor dogorea.

Genaios nu se mulțumi să se bucure numai cu ochii. El luă în mână o cupă și o mângâie. Simți sub degete un relief ușor și plăcut, ca și cum ar fi dezmierdat pe un chip fraged un zâmbet.

Apoi privi cupa mai îndeaproape. Desenul înfățișa lupta unui hoplit grec cu un stegar persan. Hoplitul își ridica scutul și spada scurtă, iar stegarul, prăbușit, rupt din mijloc, acoperit de linii și puncte, părea o omidă uriașă, strivită.

Genaios zâmbi și-l privi cu duioșie pe olarul acesta diform, care mai păstra cu tărie în el, din copilărie, de bună seamă, amintirea războiului cu perșii. Grecul nu uitase încă prăpădul îndelung al războiului, poate și sub îngrijorarea războiului din nou aprins, de data aceasta între frați. Căci, deși Atena își ducea mai departe viața ei de belșug și artă, luptele cu Sparta o secătuiau.

Cu ochii lui ageri, verzi și oblici, Duris ceti pe fața lui Genaios gândul. Și strângându-și trăsăturile feței lăbărțate într-o seriozitate ce voia să dea adâncime spuselor sale, zise:

— Întâmplările pe care le zugrăvesc, precum vezi, flăcăule, se împart în două: cele mari, mitologice, pe care le pictez pentru că mi se cer, dar nu le desfășor decât pentru vase cuprinzătoare și scumpe, bune pentru temple sau parveniți, ca regișorul tău; și cele obișnuite, din viața de toate zilele, pentru cupe și vase mijlocii și pungi asemenea. Spre astea merge inima mea ! Vreau să las după mine ceva, și asta e mai de seamă decât zeii pe care nu i-a văzut nimeni vreodată. Aici e sufletul meu…

Și Duris făcu câțiva pași spre un dulap acoperit cu o perdea verde, o dădu la o parte și-i arată lui Genaios, bucată cu bucată, cupele la care ținea mai mult ca la orice.

Subiectele desenelor erau toate din viața obișnuită și dovedeau, prin felul în care erau înfățișate, inteligența și arta lui Duris. Aici îl vedeai pe un fund de cupă, chel și frânt, uscat și răutăcios, pe un dascăl amenințând pe elevi cu un deget osos, subțiat de bătrânețe. Dincolo, școala întreagă, cu elevi în fața profesorului de muzică și iată, în sfârșit, și interiorul propriului său atelier, pe care Duris se înveselise să-l povestească, pictându-l pe un fund de vas. Nu numai el și tinerii lucrători, dar și două lucrătoare, sclave, de bună seamă, erau înfățișate lucrând de zor. Desenul delicat, culorile potrivite, totul lăsa impresia unei arte de o adâncă pătrundere, de echilibru și mare eleganță în compoziție.

Genaios, care trecea la Atena drept unul din tinerii bogați, cu gusturi alese, priceput, bună reclamă deci pentru prietenul său Duris, privi și prețui. Plutea o clipă moale și plăcută peste amândoi, o clipă de tăcere, în care unul gusta bucuria izbânzii, iar celălalt al contemplării, când se ivi un flăcău, purtând pe umeri o scândură cu vase, pe care le aducea de la cuptor. În fața stăpânului, el voi să se plece. Scândura îi alunecă însă de pe umăr și vasele porniră. El însuși se împiedică și se prăbuși peste dulapul cu perdea verde. Într-o clipă, toate frumoasele cupe admirate nu mai erau decât cioburi.

— Sabactes, Syntrips și Asbestos, demoni spurcați, cât aveți de gând să mă mai urmăriți? urlă Duris, cu pumnii strânși, răsuciți în vârtelniță, pentru conjurarea duhurilor necurate, dușmanii olarilor. El nu credea în zei, dar credea, ca om simplu și ca toți din tagma lui, în existența acestor demoni. Apoi, apropiindu-se de băiat, își lăsă pumnii să cadă pe ceafa lui, urlând:

— Piei din ocini mei, Thrax, și să nu te mai văd!

Duris avea inimă bună, dar mânia repede și aprinsă. Sclavul îl privi cu ochii lui albaștri, în care licăreau lacrimi, și apoi se făcu nevăzut.

Dintre cei doi oameni, cel mai cutremurat de întâmplare a fost Genaios. Privea la maldărul de cioburi în tăcere și aștepta parcă să treacă peste ei furtuna asta nevăzută a adversităților.

Duris, dimpotrivă, dădea cu piciorul și strângea într-un colț rămășițele vaselor despre care, cu o clipă mai înainte, spusese că sunt smulse chiar din inima lui. Blestemase demonii, bătuse sclavul, își descărcase mânia și asta fusese de ajuns. Acum, liniștit, încrezător în meșteșugul său și puterea lui de muncă, era iar Duris cel de toate zilele. Și pentru ca să-și mângâie prietenul nemângâiat, îl luă de umeri și-i șopti atât de aproape, încât îl atinse pe obraz cu barba lui aspră, de culoarea morcovului:

— Să-ți fac un vas după pofta inimii, Genaios! Nu vreau să pleci mâhnit la drum !

Și amândoi trecură în atelier.

Era o încăpere mare, un fel de magazie luminoasă, cu pânze portocalii, date în lături peste cele trei uși deschise spre o grădină interioară, unde printre boschete de mirt murmura un izvor prins într-un cap polihrom de meduză, care îl arunca în fire lungi, albe și reci de apă. Patru roți de olar erau așezate de-a lungul unui morman de clisă udă și fragedă la pipăit, de parcă ar fi fost un maldăr de carne proaspătă. Lucrau doi băieți și două fete, să desăvârșească ceea ce croise meșterul. Un miros dulceag și reavăn plutea prin încăpere, miros de lut moale, de lacuri și de uleiuri.

— Thrax, adu-mi pământ, porunci Duris și se așeză în fața unei roți de olar, prinzându-i stâlpul între genunchi.

Thrax aduse o oală cu o clisă trandafirie, din care Duris aruncă doi pumni mari pe roată. Pământul plescăi ca o halcă de carne la măcelărie. Apoi, cu palmele ude, el strânse bulsul în pumni și începu să miște, încet, cu tălpile lui late, roata de jos. Genaios privea curios și atent cum din butucănosul buls se bombau și se scobeau marginile unei cupe plate, scunde, subțiri, cu două toarte abia văzute, dar bine așezate una în fața celeilalte, așa cum numai din mâna lui Duris răsăreau cupe.

Câteva învârtituri de roată încă și minunatul vas era gata. Subțire ca o petală, întinsă și adâncă, frumoasa cupă semăna cu un nufăr larg înflorit. Era o minune cum degetele groase și murdare ale lui Duris nu sfărmau, ba dimpotrivă, acum, în pământul încă jilav, încercau să scrie podoaba figurilor.

Cu un ac lung din lemn de chiparos, pe care olarul îl ținea în pumn, începu să deseneze. Croia, din gând, o horă de nereide pornite pe marginea dinafară a cupei spre Nereu, care, cu trident și barbă, odihnea pe un scaun bogat împodobit. În spațiile libere dintre figuri săreau delfini grațioși, întinși ca niște arcuri, cu înotătoarea dorsală în creastă și cu râtul adus în sus. Liniile ieșeau sigure de sub mâna olarului, de parcă ar fi urmat cu vârful acului un desen care nu era.

Când a vrut să împodobească fundul cupei, Duris s-a oprit o clipă, a privit lung și a zâmbit târziu, apoi l-a chemat din nou pe Thrax, de data asta să-i stea drept model.

— Vreau să-ți dau chipul lui Thrax, să-l iei cu tine în patria lui, după cum tot pe el am să ți-l dau pentru olăria pe care vrei s-o încerci la tine acasă. E cel imai priceput dintre ucenicii mei. Modelează ca mine, coace cu chibzuială și cupe, și vase mari, numai că nu desenează atât de subțire ca mine. Și Duris respiră adânc și mulțumit de lauda pe care singur și-o aducea. Acum însă am să ți-l îmbrac ca pe Ahile!

Și frumosul tânăr răsărea pe fundul cupei cu platoșă și scut. Deodată, Duris se opri și, ștergându-și acul de lemn de pletele blonde ale lui Thrax, îl întrebă pe amicul său:

— Crezi tu, Genaios, că sclavii au suflet și ei, și că-i doare dacă-i împungi?

Genaios, furat cu totul de visarea lui artistică, nu se aștepta la o astfel de întrebare. De aceea nu răspunse. Când se trezi, se gândi mai adânc și dădu din umeri. Îi era indiferent lucrul acesta. Știind însă că Duris avea clipe de slăbiciune și înduioșare, nu voi să-l supere și tăcu. Olarul îl privi lung pe sclav, își înfipse acul într-o gogoloașă de pământ, își încrucișă brațele și șopti:

— Cântă-ne ceva, Thrax!

Glasul nu era încă bine așezat, bărbătește, dar era melodios și pătrunzător. Thrax cânta cu vorbe străine din care, din când în când, Genaios prindea câte una auzită la băștinașii pe care îi întâlnise la Histria, lucrători în atelierele de coarde și pânze și plase de pescuit ale tatălui său. Cântecul era trist și melodios. Și pe el îl mai auzise cândva. În încăpere, abia de mai ajungeau zgomotele de afară. Era un aer proaspăt, era liniște, lumina și susurul fântânii se împleteau cu cântecul lui Thrax, care cânta privindu-și stăpânul cu ochii lui frumoși.

Genaios se simți cuprins și el de vraja glasului și asculta cu plăcere. Asculta însă așa cum ar fi privit un vas frumos sau o statuie, asculta ca și cum cântecul n-ar fi fost rostit de o simțire omenească, ci ar fi fost desprins de ea.

Pentru sclavul său Thrax, Duris avea mânii și înduioșeri ce nu cântăreau mai greu unele decât celelalte. Aceasta pentru că Thrax era frumos, blând și îndemânatic. Dar împotrivirea dârză a firii sale, de care dăduse semne adeseori, Duris nu i-o putuse înfrânge niciodată. Era copil, cu ochi mari, albaștri, speriați, murdar, acoperit cu un șorț și legat cu o beteală subțire de in peste pumnii lui fragezi când, cu mai bine de zece ani în urmă, Duris îl cumpărase, plimbându-se, fără gând de cumpărare, prin târgul de sclavi de la Pireu. Azvârlise câteva drahme pe el, neștiind bine ce are să facă din copilul acesta. Negustorul, un vechi cunoscut, era omul regelui Tanusa. De la el Duris se mai alesese cu câțiva sclavi de nădejde din neamul robust al geților băștinași dintre marele Histros și Pont, unde regele scit, dând câte o raită, din când în când, pustia bordeiele de vechea populație, ducând-o în captivitate. Din același vechi neam get se trăgea și Thrax. Cum îl va fi chemat înainte nu se știa. Numele i-l găsise Duris.

Încetul cu încetul, copilul a crescut și a început să-i prindă mâna la meșteșugul olăritului. Nimeni însă nu l-a văzut vreodată plângând. Când era mai mic și Duris punea să-l bată cu vergi, nu țipa, nu plângea. Ridica numai din umăr sau îndoia piciorul din genunchi. Pentru asta Duris nu-l iubea, în schimb însă îi plăcea pielea lui moale, părul mătăsos și, mai ales, glasul blând cu cântece străine, nemaiauzite de atenieni. Când Genaios i-a mărturisit că ar vrea să încerce și la Histria un atelier de olărit ca la Atena, Duris la Thrax s-a gândit. Să-l dea să ducă mai departe meșteșugul său, dar să-l împrumute numai, nu să-l dea de tot, pentru că la așa ceva s-ar fi împotrivit și interesul, și inima, și bucuria lui de meșteșugar.

Acum Thrax cânta încet, ca un suspin, privind când curios înspre Genaios, când, parcă mânios câteodată, dar cu o prefăcută supunere întotdeauna, către Duris.

Astfel ascultau cântecul tânărului sclav, când desfătarea aceasta a fost întreruptă de intrarea unei neobișnuite perechi. Un lungan deșirat, cu fața osoasă și mâinile mari, chel, întovărășit de un bondoc, rotund, căruia îi lumina parcă nasul gros, de lucios ce era. Cei doi oameni se opriră în prag cu boccelele lor.

— O, neasemuită și nebunească pereche, izbucni Duris, râzând cu hohote și bătându-și coapsele cu palmele amândouă. Intrați, intrați, jerpeliților, prăpădiților, străluciților, și întinse câte o mână fiecăruia din noii veniți. Apoi, târându-i spre Genaios, îi prezentă: lunganul ăsta cu ochi de broască e Philipos siracuzanul, iar gemenul său rotofei, de-a plesnit burta mă-si când l-a scos, e Sofron, purtând, după cum vezi, un nume ilustru. Amândoi crapă de foame: se mulțumesc cu câte o rădăcină, iar când prind vreun copil care mulge caprele, fac rost și de un căuș de lapte, mai mult căcăreze decât lapte. Da-ncolo, meșteri mari, iscusiți, cu limba ascuțită. De când n-ați mâncat, străluciților?

— De la Pireu! răspunse Philipos cu un glas de tunet, rotindu-și ochii prin casă și lingându-și buzele.

— Nu te-ntreb de unde, ci de când? îl îndreptă Duris.

— Apoi tot aia e, că la Pireu am fost acum trei zile, întregi cu pelticie Sofron.

— De-i așa, adu-le ceva să îmbuce, Thrax !

După ce au înghițit o sedilă întreagă de brânză, doi pumni de măsline verzi, de au umplut casa cu sâmburii scuipați, și un coș cu smochine, după ce au râgâit bine spre mulțumire, s-au așezat pe jos, unul cu spatele la celălalt, și au început să moțăie.

— O, ho, ho! urlă Duris. Nu merge așa ! Acum să vă plătiți ce-ați mâncat.

Sofron adormise aproape. Philipos se destinse alene, se deșiră, căscă și-și trezi omul cu picioare în șezut.

— Îți plătim, n-avea frică, n-am rămas nimănui datori ! Hai, drăgălașule, mișcă ! și trăgându-l de urechi, îl așeză și pe Sofron pe tălpile lui late.

Apoi începură să scotocească prin boccele. Philipos își atârnă doi saci de gât, care-i spânzurau ca doi sâni monstruoși și umflați, își puse pe cap o perucă de cânepă și-și înnegri toți dinții, în afară de doi. Apoi se așeză cu picioarele încrucișate și zise cu glasul lui gros:

— Eu sunt Sparta ! Ăsta-i Ares, cruntul război!

Bondocul de Sofron își lipi mustăți și barbă, își puse o cratiță găurită drept chivără și se întinse în poalele lui Philipos, începând să urle, în pelticia lui, că-i e foame. Atunci Sparta își găuri sânii și începură sa curgă din ei într-o căldare, ascunsă sub bărbia lui Sofron, linte dintr-unul, iar din altul sâmburi de măsline, și Philipos, legănându-l ca o doică pe Sofron, începu un recitativ obscen, în care se pomenea de toate mărimile Atenei și de toate întâmplările zilei. Din când în când, Ares se trezea, urla că-i e foame, clănțănea din dinți și sânii iar se goleau. Bondocul sforăia și adormea. Atunci, cu glasul pe jumătate, Philipos începea să povestească despre necazurile celor mulți și mărunți și, luând un bolovan din traista recuzitelor, îi așeză capul lui Ares pe el. Apoi sări în picioare. Cu lungi narațiuni, schimbându-și o haină, o barbă sau o perucă, schimonosindu-și glasul, imitând, alergând, plângând, întruchipa pe toți cei oropsiți și obidiți; pescari, brutari, moașe, doftori și atâția alți sclavi, prinși în îndeletniciri umile. Ei se tânguiau de necazurile vieții lor și protestau în vastul și pitorescul monolog al mimului.

Era toată viața clocotitoare a cetății, văzută nu din solemnitatea tragediei și nici din satira politică a comediei, ci dinspre cei mărunți, răboj viu al frământărilor celor neluați în seamă, care prin arta sicilianului Philipos își vărsau năduful

Se strânseseră toți lucrătorii în jurul mimului, oameni simpli și ei, care se vedeau oglindiți în această largă imitare, și petreceau. Iar Duris râdea cu lacrimi.

Genaios auzise de felul acesta de spectacole populare, dar nu văzuse niciodată și, încetul cu încetul, deși era admirator al tragediei, se lăsă biruit de adevărul, sprinteneala și violența de grai a lui Philipos. Găsea că, într-adevăr, felul acesta de teatru, popular, ascundea o mare putere, care, desigur, îi mișca pe cei mulți și îi convingea, deoarece și lui i-a putut câștiga atât de ușor interesul.

După o scenă lungă, Sofron – adică Ares, războiul – începu să se trezească din nou. Atunci Sparta nu mai încercă să-l hrănească. Și Philipos, îmbrăcând tunica scurtă a unui sclav de la țară, cu un sac de semințe la brâu, un semănător, se ridică și-l plesni pe Sofron în cap cu un imens falus făcut din cârpe și piele de capră. Războiul ameți, căzu și își dădu sufletul. Peste leșul său, Philipos aruncă semințe, care după primii pumni nu mai erau semințe, ci flori albastre și mărunte. Ele acoperiră aproape trupul lui Sofron…

Simbolul era limpede și ușor de înțeles și pentru cei mai neajutorați. După nenorocirile războiului revenea viața din strădania celor mulți și trudiți, cei aproape de rădăcinile ei.

Mereu schimbată, viața mergea înainte. Era, într-un anumit fel, simplu și popular exprimat, gândul despre lume al ucenicului lui Heraclit. Și Genaios se simți atras puternic de felul acesta de teatru și de oamenii lui.

Succesul a fost mare. Duris îl sărută pe Philipos cu buzele lui groase și răsfrânte și-i puse în palmă câteva drahme de argint, întrebându-l încotro o să apuce.

— După nas! răspunse mimul, dând din umeri, înfundând în boccele bărbi și costume.

— Dar după mine nu? interveni deodată Genaios.

Cel mai surprins de întrebarea tânărului histriot a fost Duris. Îl privea nedumerit, cu o flacără de bucurie în ochi. Era surprins că rafinatul Genaios fusese câștigat deodată de arta mimilor populari. În realitate, ceea ce îl stârnise și îl încălzise pe Genaios nu era gluma – grosolană pentru el – și nici gestul obscen, ci putința uimitoare ca, din manifestările brutale, închipuirea și talentul mimilor să scoată un simbol cuprinzător și plin de poezie.

Descoperise în monologul lui Philipos priveliști mute din viața de toate zilele a Atenei, care lui îi scăpaseră; se lăsase uimit de tâlcuirea subțire, desprinsă de mim din apropierea mai multor fapte, și prețuise mult sinceritatea și adevărul. Toate acestea, și nu gluma grasă, care îl făcuse pe Duris să petreacă, îl convinseseră pe Genaios. Și o dată cu un atelier de olărie, un joc de mimi, noutate tot atât de mare, n-ar fi stricat la Histria. Gândul acesta îl făcu să le ceară mimilor să-l întovărășească.

Firește că bieții oameni n-au fost greu de hotărât. Așa că, odată cu vasele lui Duris pentru regele Tanusa și cu amforele cu untdelemn și vin de Thasos, o dată cu Thrax, cel cu greu desprins de obișnuințele olarului, cea dintâi corabie ce pornea în primăvara aceasta spre Histria ducea cu ea și o pereche de mimi, spre țărmurile îndepărtate ale Pontului Euxin.