Pribeagul

Pribeagul de Lola Chiracu

1

Damascul, vechea capitală a califatului arab, căzut sub stăpinire turcească, se întindea în oaza de la poalele munților Liban.

Asemenea Bagdadului, avea o formă circulară, încon­jurat de un zid de cărămizi, dincolo de care se întindeau urmele unui șanț adînc. Mai înăuntru era apărat de un al doilea zid, înalt de peste douăzeci de metri, cu patru porți, care dădeau către drumurile principale - al Egip­tului, al Persiei, al Arabiei și al mării.

În mijlocul Damascului, în palatul vechilor califi, lo­cuia acum beglerbegul turc. Pe cupolă strălucea statuia unui beduin călare, ținînd o lance în mină, iar legenda povestea că în vremi de libertate lancea s‑ar fi mișcat singură, arătînd direcția de unde veneau dușmanii.

Acuma, lancea înțepenită ruginise.

Stăpinitorul străin era chiar în inima țării.

Comerțul era înfloritor, și în oraș se aflau mari can­tități de mătase, mosc și porțelan din China; minerale, vopsele și mirodenii din India; pietre prețioase și sclavi din ținuturile turcești ale Asiei Centrale; fildeș, pudră de aur și sclavi negri din Africa, iar din Rusia și Scan­dinav ia veneau captivii albi, odată cu blănuri, miere și ceară.

Orașul mai era bogat în orez, grîu și pînză de în ve­nită din Egipt; în sticlărie, marchitănărie și fructe si­riene; în brocarturi, grîne și perle din Arabia; în mătă­suri, parfumuri, fructe și legume aduse din Persia.

Ca și în Bagdad, în Damasc mai dăinuia, din vremea strălucirii lui, un mare număr de băi publice, dintre care unele cu apă caldă. Chiar dacă nu mai era ca pe vremea califilor, cînd orchestre de chitare, lire și oboaie cîntau în grădinile publice, sau neîntrecuți dansatori întovără­șiți de trompetiști și tamburine străbăteau orașul spre des­fătarea locuitorilor lui, cînd poeții arabi povesteau în piețe vitejiile marilor războinici - sub stăpinirea oto­mană, orașul avea încă o viață bogată, păstrindu‑și ceva din vechea strălucire.

Dar islamismul învăța omul să se lase pe deplin în grija voinței divine, care creind lumea în afara timpu­lui, tot în afara lui hotărise soarta fiecărui om.

Ocuparea Siriei de către frații lor întru credință, tur­cii, nu.omorîse speranța Arabilor și a Sirienilor, care își văzuseră mai departe de treburile lor, cu încrederea ne­clintită că, odată și odată, Alah îi va scăpa de acest stă- pîn nedorit.

Cu vremea, Damascul ajunsese un loc de surghhin pentru pretendenții la tronurile țărilor care, rînd pe rind, cădeau sub stăpînirea și puterea osmanlîilor. Tot aici mai nimereau seraschirii * prea blînzi sau prea nehotăriți în războaie, precum și judecătorii care‑și vindeau prea pe față conștiința, ori cite un vizir mazilit, care nu mai era pe placul sultanului - ca acela ce avusese curajul să spună că e prea mare risipa din hasnaua împărătească, prin darul a cîte douăzeci de taleri de ienicer la înscău­narea sultanului, și avusese totuși norocul să scape cu viață.

Aici fusese surghiunit, cu întreaga lui familie, și Pă- trașcu, fiul lui Radu Paisie, sub care Brăila a devenit; ce­tate turcească, în schimbul ajutorului dat împotriva altor pofticioși la domnie.

Pătrașcu, fiu și nepot de domn, avind unchi pe Mir- oea Ciobanul, al cărui braț năprasnic indoliase jumătate din familiile de seamă ale Țării Românești, nu putea îi lăsat să stea în Turcia europeană, prea aproape de veș­tile, răzvrătirile și intrigile ce‑i puteau veni din țară.

Se știa despre el că ar îi un bărbat blînd, cu o ne­vastă evlavioasă și copii mărunți. Nu avea dușmani, dar nici prietenii strînse nu‑și făcuse. Nu era nici bogat, să ia tronul cu bani, dar nici sărac, să fie de ocară neamului.

I se dăduse un palat ceva mai la o parte, acolo pe unde se înălța așezămintul religios al călugărilor musulmani din secta Cadriilor, care umblau goi pînă la brîu, unși cu vopsea cafenie, înclngîndu‑și numai coapsele cu o fîșie de pînză. O sectă religioasă venită de la Constantinopole și surghiunită tocmai acolo, ca să nu mai fie prea în văzul

* Scraschir - comandant (lurc ).