Prizonierul de la Heracleea

1

Întîi, vîntul se întețise șuierînd prin stejarii și arinii pădurii de la miazănoapte. Apoi se tînguise în lăstărișul de la margine și stîrnise păsări­le care ciripiseră pînă atunci în voia lor printre ramuri.

Cu încetul norii cenușii se prelinseră pe fața cerului, umbrind soarele și punînd o pîclă peste șesul pe care se ridica împrejmuirea largă de pia­tră ce adăpostea acareturile și cula de la Maldăr.

Casa aceasta înaltă de trei caturi, cu pereți groși și ferestre înguste, apărată de o ușă din blăni de stejar țintuită în piroane mari de fier, se profila albă și dură pe fundalul unui cer ce amintea de apele Cernei, mai degrabă decît de cele ale Jiului, față de care era mult mai apro­piată.

Dacă nu s-ar fi știut din bătrîni că stră-străbunul Maldăr ar fi venit din munții Cernei, unde-și avusese casa durată sus pe stîncile cele de calcar, la care numai oameni de ai locului puteau răzbate, multe ar fi fost uitate și neînțelese, aici unde nu era cale prea lungă pînă la Tîrgul-Jiului. Poate din pricina asta stăpînii de la Maldăr erau bălani și iuți.

Se mai zvonise că acolo, în munții cei albi, în casa săpată în stîncă, fusese o groapă unde erau aruncați păgînii prinși pe valea Cernei, că bărbații locului se juruiseră să nu îngăduie nici unui ismailitean și nici unui alt străin să le cal­ce ținuturile... dar se mai poate ști cîte se mai născocesc în lume ? Sigur era că de un veac, de cînd se statorniciseră aici, luaseră numai fete din partea locului și le aleseseră ochioase și harnice, rodnice a da prunci mulți. Totodată, în dorul munților, înălțaseră vechiul tip al caselor cu încă un rînd sau două de odăi crescîndu-le în sus, slujind astfel ca un turn de veghe peste cîmpia pe care-și pășteau turmele de oi și her­gheliile de cai, așa încît să poată cuprinde cu ochiul atît drumul ce ținea latura pădurii, cît și pe cel urcînd de la Dunăre.

Biserica durată de ei era micuță și se afla în marginea satului, aproape de culă.

Dintre bărbații neamului, mulți pieriseră în lupte și foarte puțini de bătrînețe în paturile lor. Ultimul vlăstar în viață, tînărul Petru de la Maldăr, plecase să lupte, sub căpitănia lui Stroe Buzescu, împotriva tătarilor pe care-i oprise la Putinei și Șerpătești, acolo, departe de acel mal al Oltului și mai departe încă de cetatea de sca­un a Bucureștiului, spre Dunăre.

Acum, se vedea venind călare pe sub poalele pădurii o mică ceată de ostași, plecați odată cu el ; dintre ei se desprinse unul și veni la culă, să vestească jupînesei Velica, mama căpitanului, că luptase lîngă el, apoi un vălmășag îi despărțise, apucase să-l mai vadă luptînd lîngă căpitanul Stroe Buzescu și apoi alt buluc de tătărime nă­vălise, îl pierduse din vedere, și la sfîrșitul luptei nu-l mai găsise nici printre vii, nici printre morți.

Mustățile oșteanului erau pleoștite de nădușeală. Mai purta urma unei răni la urechea dreaptă. Minteanul lui cu pătrățele roșii îl arăta a face parte din oastea Jiului. Își dădu cușma mai pe frunte și își șterse sudoarea.

Atunci bubui lung, și norii se rupseră într-o ploaie cu bolboci.

Îndemnă calul dincolo de adăpostul copaci­lor, spre curtea stingheră, care-i păru că adăpos­tește un cimitir...

— Părinte stareț, roagă-te pentru feciorul meu. Am făcut cale lungă de la Măldărăști pînă aici. Cale lungă și grea. N-am ținut seama nici de lotrii ce-mi puteau ieși în drum, nici de sălbă­ticiunile pădurilor. Am venit la sfînta mînăstire a Tismanei să petrec aici în post și rugăciuni o lună, pînă la sărbătoarea sfîntului Petru. Poate se va îndura domnul să-mi deie vreun semn de mila lui.

— După cum înțeleg eu, jupîneasă, feciorul cel mare ți-a dispărut după bătălia de la Putinei cu tătarii. Dacă va fi pierit acolo ? A fost prăpăd mare și mulți căpitani ai lui Vodă s-au pierdut.

— Mulți, prea sfinte, mulți, că mare-i îndrăz­neala tătarilor și lăcomia lor. Dar mie numai un fecior îmi rămăsese în viață și nu se poate ca și pe-acela să mi-l ia.

— Ce se poate și ce nu se poate pe lumea asta, nu e căderea noastră s-o știm.

— De la o vreme îl visez noapte de noapte. Îl văd într-o cetate ruinată, sus pe vîrful unui deal. Stă singur și scrijelește la piatră. Apoi văd un lac mare la poalele dealului și el gonește încotrova, și nu-i mai văd fața, că-i cu spatele spre mine. Iar în urma lui aleargă un slujitor mărunt și nici aceluia nu-i zăresc chipul. Semnele astea mi s-au făcut încă de la Crăciun și am pornit încoace să aflu dezlegare visului ; să capăt ajutor împotriva dușmanilor.

Monahul Liontie, cel ce fusese înainte Lu­pul — căpitan Glogoveanu, pe vremea cînd își dăduse o parte din avuție pentru întărirea și în­frumusețarea mînăstirii Tismana — își înclină capul acoperit de comanac. O cunoștea de mult pe jupîneasa Velica, sora lui Sîrbul, mare stolnic din Mehedinți, și a lui Popa Stan ot Cerneți, pe care măria-sa vodă Mihai pusese mare nădejde în luptele ce le dăduse împotriva turcilor și a va­salilor acestora, tătarii, care din Bugeac ori din părțile Dobrogei năvăleau tot mai des. Era vă­duva jupanului Chirea de la Maldăr. Fusese fru­moasă femeie, dar din frumusețea ei de altădată rămaseră numai ochii mari castanii, care căutau cu asprime și hotărîre. Nasul, ușor încovoiat, se ascuțise de griji, și buzele subțiri le ținea strînse, ca și cum s-ar fi stăpînit să vorbească mai mult decît trebuie. Venea să se roage, dar avea un fel al ei, prin care mai mult poruncea lui Dumne­zeu, decît se smerea în fața soartei. Trecuse de patruzeci de ani, însă trupul ei, în ciuda vîrstei, rămăsese subțire și sprinten. De cînd îi murise bărbatul, ea mersese în rînd cu oamenii la tre­buri și vînători și își crescuse feciorii la fel ca un tată. Doi îi pieriseră, cînd cu bolile cele rele care bîntuiseră Oltenia, pe vremea lui Alexandru-Vodă. Dar cel mare îi rămăsese în viață, pînă în vara trecută, cînd plecase cu pîlcurile lui contra tătarilor.

Monahul Liontie îi cunoștea durerea. Jupîneasa fusese pînă pe cîmpul de bătaie, să vadă dacă nu cumva găsește vreo urmă a feciorului. Îndrăzneață încercare și fără de chibzuială, căci venise de acolo mai aprigă, mai neîmpăcată.

Fața îngustă a monahului se întunecase. Ochii lungi se îngustară.

— Visele, jupîneasă, nu-s decît născociri.

— Nu totdeauna. Tata spunea că și sfîntul Nicodim cînd a pornit să zidească Tismana a visat cînd și unde trebuie să înalțe mînăstirea.

— Acela era sfînt, jupîneasă.

— Tocmai de aceea. Visele i-au arătat că tre­buie să caute locul unde apele curg din stîncă ploaie, unde tăpșanul crește peste negura prăpastiei. A găsit stînca. Apoi visele au încetat.

— Asta așa-i. Dar el a înălțat un lăcaș de în­chinare Domnului.

— Am să înalț și eu, părinte, două. Ajută-mă numai, gîndindu-te ce sfat mai bun îmi poți da. Ai mintea mai luminată decît a mea.

— Poate că lumină se va face peste necazul domniei-tale. Dar nu ispiti pe Dumnezeu mai mult și nu-i cere lucruri peste fire.

— Nimic nu-i peste fire ; i-am dat doi feciori cruzi. I-am dat bărbatul, tinerețea și bucuria vie­ții mele. Nu-i destul oare ?

— Nimic nu-i destul, niciodată.

— Atunci coborîm iadul pe pămînt, prea sfinte.

— Nu huli.

— Nu. Dar dacă n-oi grăi tot ce gîndesc nici în fața sfinției tale, cui să spun ?

Gura fină a monahului Liontie surîse în de­sișul mustății.

— Așa e, jupîneasă. Descarcă-ți sufletul.

— Și sufletul și punga, părinte. Am adus cu mine pe Drăghia țiganca, cu Rope și Reaba, să fie roabe mînăstirii, și trei țigani meșteșugari : Ciorică, Jugălie și Bobe. Toți trei știu să lucreze fierul, iar chirandele lor au învățat florăritul. Să vă înveselească grădinile și cimitirul, să doarmă sfinții ieromonahi sub lumina și mireasma flori­lor. Și apoi mă leg cu hrisoave să-i dau casa mea din Craiova, din preajma băniei, cu tot pămîntul împrejmuitor, vie și prisacă tot lîngă Craiova, pentru care am adus scrisorile cu pecețile dom­nești puse.

— Dumnezeu să te ajute. Mînăstirea noastră are nevoie. Dar de ce te-ai gîndit anume la ea ?