Puiul de vrabiuta

Puiul de vrăbiuță

Puiul de vrăbiuță stă singur în cuib. Îi este urât. Până se întoarce mama, mișcă intens din aripioare. Vrea să-și ia cât mai repede zborul. Arde de nerăbdare să vadă cerul și soarele. De aici, din arbore, nu zărește decât un mic petic azuriu. În fiecare dimineață vin să-l salute câteva raze și aceasta e tot ce știe el despre soare și cer.

Frunzele îi șoptesc ceva, puiul nu înțelege nimic, dar șoapta lor îl face să uite de singurătate. Uneori până la cuib zboară o buburuză mică, pântecoasă, îmbrăcată în haină roșie cu picățele negre, care de fiecare dată îi ține de urât, îi povestește o mulțime de lucruri hazlii. Astăzi e ziua când va veni buburuza. Trebuie să facă ordine, nu e corect să-ți întâmpini prietenii într-o locuință neprimenită.

Și iată că cineva bate la ușă:

― Bună dimineața, îl salută prietena sa. Cum ai dormit? Aripioarele îți sunt pregătite de zbor?

― Încă nu, răspunde mica vrăbiuță. De dormit, însă, am dormit bine. Doar că am visat un vis ciudat… Se făcea că zburam împreună cu un frate, hăt până-n bolta cerească. Brusc aripioarele mi-au cedat, am amețit, era cât pe ce să cad. Noroc că în vis m-a sprijinit frățiorul… Eh, oftează puiul, de ce toată lumea are frați, doar eu sunt singur-singurel pe lume?

― Ai fi avut, zice buburuza, dacă nu erau atunci acei copii atât de lipsiți de inimă…

― Care copii? nu pricepe puiul.

― E o istorie tristă… Mai bine să nu o cunoști. Să vorbim despre altceva.

― Spune-mi! insistă micul ghemuleț cenușiu. Te rog!

― Dacă ții cu tot dinadinsul… Dar te avertizez, e posibil că de acu încolo vei fi și mai trist…

― Se nimerise o zi caldă, minunată, își începe povestea buburuza. Stând pe o floare m-am gândit că ar trebui să mă înalț, să-i mulțumesc soarelui pentru căldura și dragostea ce mi-o arată. Am fâlfâit din aripioare, m-am înălțat, dar am simțit ca nu-mi ajung puteri, soarele totuși e prea departe. I-am strigat mulțumesc și fiindcă obosisem – m-am așezat pe crenguța unui arbore. Crenguța se dovedi a fi chiar cuibul în care te găsești acum. Am văzut cinci oușoare rotunde, strălucitoare, foarte drăgălașe. Le priveam și mă minunam cât de rotunde sunt. Deodată am observat doi copii ce se furișează spre cuib. Tocmai sosise pasărea-mamă. Începuse să strige, să ceară ajutor, dar ce poate face o mică păsărică în fața puiului de om?

― Taci, nu țipa! a zis unul din copii. Nu ți le luăm pe toate. Un ou îți rămâne!

Și-au băgat iute în sân patru din cele cinci oușoare, au coborât, apoi i-am văzut urlând de bucurie în timp ce izbeau cu putere ouăle de pământ… Cel care a fost lăsat în cuib… ești tu.

― Doamne, de ce au făcut un lucru atât de oribil? plânge puiul de vrăbiuță. Mi-e frică de puiul de om…

― Nu trebuie să-ți fie frică. În curând vei deveni o adevărată pasăre. Pe o păsărică ce zboară nu e ușor să o prinzi. Mai rău e de noi, gâzulițele. Ne prind, ne rup aripioarele și ne aruncă. Însă vreau să știi – nu toți copii sunt la fel. Unii dintre ei sunt foarte cumsecade… Regret cele întâmplate. Dar nu am fost în stare să ajut cu nimic… Eu plec, încheie cu tristețe buburuza, își ia la revedere și coboară în lumea florilor și a gâzelor sale.

A doua zi, buburuza roșie cu picățele negre nu mai vine la cuib. Nici a treia, nici a patra zi. Puiul nu-și găsește locul.

― O fi pățit ceva? se îngrijorează el. Neapărat voi merge să văd ce s-a întâmplat! Puișorul fâlfâie din aripi, acestea îl înalță, după care lin, ușor îl așează pe iarbă.

― Ruză-buburuză! strigă mica vrăbiuță. Unde ești?!

― Sunt aici, o aude vorbind și o vede pe o frunză de romaniță. Mi s-a răsucit o aripioară. Pot zbura, însă doar pe deasupra florilor. Totul e bine. În curând o să-mi treacă.

― Ce frumoase sunt florile, se bucură puișorul și țopăie prin iarbă. Dacă nu te superi o să mai rămân, lumea de jos îmi place.

― Cum să mă supăr? Din contra. Sunt foarte bucuroasă, zice buburuza, apoi îi arată oaspetelui o floare de trandafir unde de obicei își are culcușul. O mulțime de furnicuțe aleargă să-l vadă, câțiva bondari îl privesc mirați, un fluture alb îl salută de parcă l-ar cunoaște de când lumea și doar o muscă pântecoasă, cu spatele verde bâzâie enervată, dar buburuza îi explică că musca e mereu enervată, mereu bâzâie nemulțumită.

― E minunat la voi, constată puișorul, dar nu rămân prea mult. Mămica ar putea să-și facă griji. Trebuie să plec! și puiul de vrabie mișcă din aripioare, însă, vai, aripioarele nu-l ascultă. Micul ghemuleț țopăie, țipă, cere ajutor și moare de frică la gândul că în orice clipă ar putea să apară copiii cei răi.

― Priviți! se opresc două fetițe. Un puișor de vrabie…

― E atât de drăgălaș, îl ia în palmă cea mai mică dintre fetițe.

― Sărmănelul… Probabil o fi căzut din cuib, șoptește cealaltă. Încă nu a învățat să zboare.

― Să-l luăm acasă, propune fetița mai mică.

― Te gândești ce spui? Va muri de tristețe.

― Îl ținem la balcon, îi dăm semincioare, ne jucăm, îl sărutăm, îl încălzim, dacă îl lăsăm va fi mâncat de vreo pisică, nu ți-e milă?

― Vorbești nerozii, se supără fetița mai mare. Îți dai seama cum ar fi să ne ia cineva, să ne țină închise, să ne dea bomboane, dar să n-o vedem pe mămica? Și el are o mămică.

― Atunci? Ce facem? începe să plângă micuța. Nu vreau să-l mănânce pisoii!

― Nu te întrista, o liniștește surioara mai mare. Hai să-i găsim repede cuibul!

Bietul pui tremură din tot corpul. Inima îi revine abia după ce își dă seama că se află iarăși în cuib.

― Adevărat, nu toți puii de om sunt la fel, se gândește el. Două fetițe cu inimă bună. Când voi crește – numaidecât le voi căuta să le zic mulțumesc…

Obosit, puișorul adoarme. Visează că împreună cu fluturașii, cu buburuzele zboară, plutește pe deasupra florilor, apoi se înalță sus, sus – până la Soare! Soarele e cel ce-i iubește, îi încălzește întotdeauna pe toți…