Răpirea din Serai

Răpirea din Serai de Wolfgang Amadeus Mozart 

Mult timp după descoperirea Orientului Mijlociu și a asiei de către călătorii englezi și frnacezi, în Europa au fost la modă romanele, poeziile, dramele, picturile cu subiecte exotice. În secolul al XVIII-lea, bunăoară, după ce monarhia habsburgică scăpă de amenințarea semulunei prin înfrângerea oștilor turcești în anul 1683 sub zidurile Vienei, austriecii au preluat de la foștii ei asediatori și inamici moda cafelei, a cofeturilor și dulciurilor, împreună cu basme și cu eroi din imperiul sultanilor.

Un astfel de basm a folosit si Wolfgang Amadeus Mozart la compunerea operei sale Răpirea din Serai, în a cărei muzică a urzit melodii turcești. Ariile cele mai sprintene sunt însoțite de ritmuri săltărețe, vocile cântăreților și orchestra exprimă deopotrivă o bună dispoziție pe măsura peripețiilor petrecute la moșia lui Selim-pașa.

Zilele se scurg acolo în tihna unei trândăvii de nimic tulburată. Palatul pașei se ridică în mijlocul unei întinse grădini năpădite de flori, arbuști și copaci. Adăpostește, pe lângă apartamentul luxos al stăpânului atotputernic, distrându-l cu sporovăiala, cu dansurile, cu jocurile lor naive.

În ultimul timp însă, Selim-pașa nu mai găsea nicio bucurie în mijlocul sclavelor sale. Îngândurarea lui le mâhnise în așa măsură, incât semănau pe zi ce trece mai mult cu niște păsări sgribuli8te. cauza nepăsării stăpânului lor părea să fie sclava cea nouă, Constanza, cumpărată împreuna cu slujitoare și slujitorul ei cu tot. Înainte de a fi ajuns în captivitate turcească de pe corabia prădată de pirați, sclava acesta trăise și ea în lux și belșug. Nu ducea nici de astă-dată lipsă de ceva în robie, în afară bineînțeles de libertate. Căci Selim-pașa, o cpleșea cu tot felul de daruri. Îi dăruia mătăsuri și giuvaiere, o alinta cu dulciuri și cofeturi, în taina amurgului o lua la plimbare cu barca pe lac, în timp ce luna se ivea ca un bulgăre de jăratic pe cer. În liniștea adâncă nu se auzea decât șoapta picăturilor căzând în unde de vâsle și la, răstimpuri, suspinul adânc al pașei.

Iar suspinul acesta era cu atât mai amar, cu cât privighetoarea ciripea mai cu foc, în gâlgâit de jale. Căci rice făcea, oricât se străduia, dragostea Constanzei nu reușea s-o cucerească, odată ce ea își dăruise inima tânărului Belmonte, înainte să fi căzut în robie. De asta își descărca mâhnirea de a fi despărțită de el prin suspinuri dese, prin albe de lacrimi ce-i scânteiau pe gene.

Pașa amuțea la vederea privirii durerii prea-frumoasei sale sclave. Nimic n-o înveselea, în afara cuvintelor de încurajare ale Blondinei, credincioasa sa slujitoare și a glumelor lui Pedrillo, fostul slujitor al logodnicului ei în timpurile fericite de libertate.

Datorită istețului Pedrillo află logodnicul Constanzei locul unde era inchisă, astfel porni s-o scoată din cumplita captivitate. Într-o bună zi, pântecosul și veșnic mâniosul Osmin, mai-marele paznicilor palatului, zări la poartă un tânăr zvelt, în haine europene.

- Te întreb pentru a treia oară dacă aceasta este casa lui Selim-pașa? ridică glasul necunoscutul.

- La ce ți-ar folosi dacă ți-aș spune că aceasta este ? răspunse osmin dintre frunzele late ale smochinului din care culegea fructele gustoase.

- Zi, om bun, nu cumva aveți la casa voastră un slujitor pe nume Pedrillo?

- Nu-mi pomeni de pramatia aceea, care nu știe decât să trândăvească și să lingușeașcă, răspunse supărat mai-marele paznicilor. bag de seamă că și tu ești de teapa lui. De aceea te poftesc să-ți iei tălpășească înainte de a-i chema pe ieniceri să te alunge.

Ce putea face Belmonte - fiindcă el era acela care dădea târcoale palatului- decât să se ascindă după o tufă deasă și să aștepte. Nu zăbovi prea mult timp în această așteptare, căci auzi în curând vocea lui Pedrillo. Mare le fu bucuria când își strânseră mâna și schimbară câteva cuvinte fără să fie tulburați.

- Spune-mi mai este în viață buna mea Constanza? întrebă Belmonte

- este în viață și te așteaptă, îl asigură Pedrillo, povestind pe scurt peripețiile prin care ajunsese în seraiul pașei.

- Am pregătit în amanunt fuga noastră, zise Belmonte. Am închiriat o corabie olandeză, care așteaptă în port ca să ne îmbarcăm.

- Nimic mai înțelept, stăpâne, făcu Pedrillo fericit. Numai că fuga noastră nu este tocmai așa de simplă pe cât pare la prima vedere. Femeile sunt păzite aici strșnic de ieniceri. Deocamdată, ar fi bine să câștigi printr-un siretlic oarecare bunăvoința pașei. Iată-l că tocmai se întoarce dintr-o plimbare pe lac cu barca. Am să te prezint ca pe un arhitect renumit, căci are de gând să-și mărească palatul mic de vară. Ia seama însă ca nu cumva să te tradezi zărind-o alături de pașă pe Constanza.

Selim-pașa își luă rămas bun de la Constanza, sclava sa favorită. Însoțită de două roabe, fata intră în iatacul ei, tocmai când Pedrillo se ivea de după tufă, urmat de Belmonte, spre a aține calea pașei.

- Rogu-te și dă-mi ascultare, măria-ta, rosti Pedrillo aruncându-se la picioarele stăpânului său.

- Te ascult.

- Stăpâne atotputernic, acest tânăr a studiat complicata artă a arhitecturii în îndepărtata Italie. Auzind de faima avuției și înțelepciunii tale, s-a gândit să-ți ofere serviciile sale.

- Aș fi fericit să-ți pot fi de folos prin cunoștințele mele, măria-ta, se înclină Belmonte către pașă.

- Cum am niște proiecte mai vechi cu acest palat al meu, am să-ți ascult părerea mâine, răspunse pașa. Pedrillo, sălășluiește-l pe musafir așa cum se cuvine.

Osmin holbă nedumerit ochii după cel pe care îl alungase nu cu mult timp în urmă de la poartă și care, pe neașteptate, se bucura de atâta cinste. Își spuse în sinea lui că stăpânul său prea se înconjoară cu haimanale. La acest gând, își simți inima copleșită de o presimțire sumbră.

Constanza, care nu aflase încă de sosirea logodnicului său, stătea de vorbă în grădonă cu credincioasa sa slujitoare.

- Nu fi tristă buna mea stăpână, o încurajă și de astă dată Blondina, așa cum făcea de fiecare dată, Belmonte n-are să ne lase în robie, ci are să ne elibereze. Dealtfewl, Pedrillo a și aflat calea de a-l înștiința de soarta noastră, încât fie că ne va răscumpăra de la pașă, fie ne va răpi din serai.

- O, de n-ar fi doar o amăgire! suspină Constanza. Însă, iată că pașa mă cheamă din nou la el. Oricât de bun și de mărinimos ar fi, robia noastră mi se pare fără sfârșit.

- Ce să spun eu? oftă Blondina, de îndată ce rămase singură. Pâtecosul Osmin mă scoate din sărite cu mojiciile sale.

Și pe când medita așa, Blondina se pomeni cu Pedrillo lână ea, care, tainic, o anunță:

- Am o veste mare, Blondino. Stapânul meu se găsește în palat, ca să o răpească la noapte pe Constanza.

- Minunată veste! bătu ea din palme

- La miezul nopții, Belmonte va rezema scara de fereastra domnișoarei Constanza, iar eu o să reazim una de fereastra ta. Nu vă rămâne decât să coborâți ușurel, spre a fi libere. În port ne așteaptă o corabie gata să ridice ancora în orice clipă.

- Ce ne facem cu Osmin?

- Am eu grijă de el, o liniști Pedrillo. Am adus un somnifer, pe care îl voi amesteca diseară în șerbetul lui. Între timp, încerc să-l amețesc cu vin. dar e momentul să dai fuga la stăpâna ta și să-i spui că domnul Belmonte are să se furișeze în grădină la căderea nopții.

Soaele cobora spre asfințit, strălucirea zilei începea să se stingă. S-ar fi lăsat peste toate o adâncă pace, dacă Pedrillo nu prindea să cânte ca un zănatic. Într-un colț de grădină, așezat între două butelcuțe pline cu vin, își încerca puterea glasului. 

Răpirea din Serai

Curios de motivul unei asemenea veselii neașteptate, Osmin sosi în grabă:

- Aș putea să aflu pricina veseliei tale ?

- Zadarnic ți-aș destainui-o, odată ce n-ai înțelege, răspunse Pedrillo cu viclenie. Pricina veseliei mele este acest vin de la care profetul, Mohamed, vă oprește. Nici aurul, nici orice fericire nu se pot lua la întrecere cu bunătatea acestei licori....Ei, hai, bea și tu un pahar cu mine!

- Cu tine! Mai curând beau otravă.

- Nu te pricepi la altceva decât să faci pe supăratul, fiindcă n-ai avut încă prilejul de a cunoaște veselia pe care vinul ți-o dă.

- Știi bine că profetul ne oprește să-l gustăm!

- La ceasul acesta, bătrânul vostru porfet s-a culcat și el, astfel puțin îi pasă de ceea ce faci tu aici. Iar în ce privește, eu nu voi sufla o vorbă despre isprava ta. ia te uită, butelca aceasta e fratele mai mae, iar butelcuța-i frățiorul mai mic. Din care ai dori să guști? clipi șiret Pedrillo.

- Păi, aș zice să mi-l dai pe fratele mai mărișor...doar așa ca să gust.

Osmin găsi vinul atât de bun, încât goli repede toată butelca. Ochii i se umeziră, apoi, de la o vreme, i se schimbă și și fața. În piept i se cuibări o căldură copleșitoare, ba parcă până și limba i se muiase în gură, astfel că ea nu-i dădea ascultare.

- Eu zic ca vi-vinul este într-adevar o bă-băutură divină, bâigui Osmin fericit. Nu-numai de nu s-ar supăra pro-profetul!....Oare ce-ai zi-zice dacă as gusta și di-din fră-frățiorul mai mi-mic?

- Este al tău, numai să nu-ți facă rău.

- Nu-mi pu-puta de grijă, se îngâmfă Osmin, cu un zâmbet nătâng.

Pedrillo izbuti anevoie să-lsprijine până la locuința lui pe mai-marele curtii toropit de vin. La înapoiere, îl înștiință pe Belomonte, că Osmin doarme dus și că nu trebuie să se teamă de el.

- Iat-o și pe Constanza, cu care să pui lucrurile la cale cât mai degrabă, deoarece puterea vinului trece repede.

Logodnicii se îmbrățișară fericiți, la fel si Blondina cu Pedrillo, care nu mai erau spionați de astă dată de privirile agere ale lui Osmin. După care se strecurară tăcuți pe cărări tăinuite, fiecare la adăpostul său, ca nu cumva să fie descoperiți înainte de vreme, iar planul bine ticluit să le fie zădărnicit.

Se scurseră în felul acesta câteva ceasuri liniștite. Osmin sforăia de zor în chilia sa, palatul se cufundase în somn. Noaptea deplină se lăsase, nu s-auzea decât freamătul ușor al trestiei și fiorii lacului tresăltând la câte-o adiere. Într-un târziu, pe poarta deschisă, cu băgare de seamă intră tiptil Belmonte urmat de corăbierul olandez Klass și de doi marinari. Fiecare aducea câte o scară. Aflară de la Pedrillo că straja ienicerească trecuse adineauri, așa că le rămânea un sfert de oră pentru răpirea celor două captive.

Pedrillo prinse să cânte molcom un fel de cântec de leagăn, care era semnalul convenit pentru Constanza și Blondina. Ceasul mult așteptat al eliberării lor sosise. Dar deși ispravise de cântat prima strofă fereastra nu se deschisese încă. Prinse să cânte atunci și a doua strofă, la care Constanza se ivi, în sfârșit, la fereastră, iar Belomonte urcă repede scara și o ajută să coboare cât mai iute.

- Noi pornim înainte, este rândul tău acum, îi spuse el lui Pedrillo.

Totul ar fi mers de minune, dacă unsclav mut, tupilat la pândă într-un tufiș. n-ar fi prins de veste ce se întâmplă. Îl deșteptă pe Osmin cu strigătele sale învălmășite.

- Ce se întâmplă ? se ivi Osmin amețit de somn

Mutul îi arată scările lipite de zid: pe una din ele cobora grăbit Pedrillo cu Blondina.

- Fulger și trăsnet, ștreang și iatagane! răcni Osmin. Ieniceri, prindeți-i pe fugari!

Constanza și Belomonte, apoi Blondina cu Pedrillo se pomeniră înconjurați de ieniceri.

Belmonte scoase o pungă plină de galbeni, pe care o întinse lui Osmin.

- Banii aceștia sunt toți ai tăi, dacă ne lași să fugim.

- N-am nevoie de banii voștri, tâlhari de nimic! strigă aprig Osmin. Nu dau pe un sac de galbeni clipa când gâdele are să vă pună ștreangul de gât, mișeilor. haideți în fața pașei!

Selim-pașa se trezi oftând din somn, lamurindu-se doar anevoie de cele întâmplate.

- Oare asta am meritat eu de la tine, Constanza, după bunătatea și dragostea ce ți-am arătat? o întrebă cu privirea umbrită de mâhnire Selim-pașa.

- Stăpâne, zise Belmonte, Constanza este logodnica mea, iar eu ma numesc Belmonte Lostados. Sunt bogat, familia mea este gata să plătească prețul de răscumpărare pe care ai sa-l ceri.

- Ai spus Lostados ? exclamă pașa cu obrazul împietrit. Acesta este numele guvernatorului Tunisiei.

- Da, iar eu sunt fiul lui, răspunse Belmonte, în al cărui suflet renăscuse speranța.

- În acest caz, ascultă povestea vieții mele, Belmonte Lostados, zise pașa într-un târziu, după ce izbuti să-și înfrângă mânia ce-l copleșise. M-am nascut spaniol, mi-am petrecut tinerețea în Tunis, eram bogat, îmi pusesem în gând să trăiesc pentru știință și artă. Însă tatăl tău, guvernatorul, a pus ochii pe averea noastră, a născocit împotriva mea acuzația trădării, m-a azvârlit în inchisoare și,împreună cu sora mea, m-a vândut ca sclav. Eu însă am evadat, m-am angajat în oastea turcească și mi-am uitat până și numele. Am ajuns pașă datorită minții mele și iataganului meu. Cu sora mea nu știu ce s-a întamplat, fiindcă i-am pierdut urma...Spune-mi, ce crezi că ar face tatăl tău dacă s-ar afla acum în locul meu?

- Ne-ar osândi fără îndurare, fu răspunsul lui Belmonte

- Se pare că-ți cunoști tatăl, Belmonte Lostados. Nu mă cunoști însă pe mine. datorită tatălui tău am învățat ce înseamnă suferința. Deși îl urăsc, n-am să-i urmez exemplul. Ești liber și. împreună cu tine, este liberă si Constanza.

- Măria-ta cum să-ți dovedesc recunoștința mea? strigă Belmonte

- Recunoștința ta să fie încercarea de a te purta pe viitor cât mai omenește cu semenii tăi, nu ca tatăl tău.

- Mărite stăpân, se înclină Pedrillo, redă-ne și nouă libertatea.

- Nu, stăpâne, să nu te înduri de el, sări Psmin, tremurând din toate încheieturile de mânie oarbă. Pedrillo merită ștreangul.

- Dacă îl merită, n-are decât să fie pedepsit în țara lui, zâmbi Selim-pașa. Sunteți liberi cu toții.

Tinerii își luară rămas bun de la generosul pașă cu inima plină de recunoștință. În zorii zilei se îmbarcară pe vasul olandez, în portul ce se desmorțea din somn. Întorcându-și încă o dată privirea către palat, Constanza zări la una dintre ferestre o umbră după perdele. Era Selim-pașa, care deși avea privirea umbrită de părere de rău, se uita cu înțelegere după cele două perechi fericite, pe cae nu le scăpă din ochi, până ce corabia se mistui în zare.