Ratusca maca

Rățușca Maca

De cum se ridică zorii, mama Ro, o rață durdulie, cu picioarele scurte, cu mersul legănat, își ia cele zece rățuște și pornește în grabă mare pe cărărușa ce duce spre lac.

― Mai iute, mai iute, își tot îndeamnă ea rățuștele. Să ajungem înaintea gânsacilor că dacă ajung ei primii, nu mai avem ce căuta astăzi pe lac!

În acea zi mama Ro avea de gând să le dea lecție de înot odraslelor sale.

― O rață nu mai e rață dacă nu posedă arta înotului, îi place ei să zică mereu. Eu, de exemplu, sunt cea mai bună înotătoare dintre toate orătăniile ogrăzii și sunt mândră de asta! Voi trebuie să fiți la fel!

Mama Ro vorbește fără să privească îndărăt. Cele zece rățuște aleargă gâfâind pe urmele ei. De pe o pajiște verde, presărată cu flori de tot felul, cineva o salută pe mama Ro:

― Bună dimineață, doamnă! Încotro așa grăbită?

― Ah! se oprește bătrâna rață. Dumneata erai, doamnă Clo? Bună, bună dimineața! Îmi duc rățuștele la baltă. Să le învăț arta înotului. Astăzi, mititelele, vor încerca apa pentru întâia oară.

― Ptiu, face cu dispreț doamna Clo. Noi, găinile, când ne murează ploaia suntem atât de nenorocite, darmite să ne aruncăm în apă de bună voie?! Ferească sfântul!

― Așa e, doamnă, așa e. Fiecare cu feleșagul său…

― În schimb ne place grozav să ne bălăcim în colbul din mijlocul drumului, continuă să pălăvrăgească găina, dar mama Ro nu prea are timp și… schimbă tacticos tema discuției:

― Dar unde-ți sunt puișorii, doamnă?

― O! Puișorii mei! Sunt pe aici, prin iarbă. Ei! strigă cloșca, veniți iute la mama!

Cinci pufulețe gălbui își ridică căpșoarele din troscotul înalt și aleargă sub aripa întinsă a mamei.

― Să nu le fie de deochi, exclamă încântată rața. Sunt atât de drăgălași… să-ți trăiască, doamnă! Îmi pare rău că nu dispun de timp, altfel aș mai zăbovi pe aici, acum însă mă grăbesc. Îmi cer iertare. Trebuie să plec. La revedere, doamnă, la revedere, puișori!

Alaiul de rațe își continuă drumul.

― La revedere, la revedere, strecoară printre dinți mama cloșcă, apoi bolmojește ca să n-o audă nimeni: „Auzi tu? Cică se grăbește? Și le merge unora, nu șagă. Priviți ce de-a pocitanii aleargă din urma ei… de-ar da vulpea peste ele că nu ar fi mare scofală… Eu, care am clocit mulțime de ouă, m-am ales doar cu câțiva puișori, iar ea? Cu un cârd întreg. Uf…”

Mama Ro e abia la jumătate de cale.

― Am obosit, am obosit, scâncește cea mai mică rățușcă pe nume Maca. Să ne oprim un pic! Doar un pic…

Mama Ro își întoarce capul:

― Cine a mai obosit?

― Eu.

― Și eu.

― Toate am obosit…

Mama Ro privește spre cer.

― Bine, cedează ea. Să ne odihnim! Soarele e încă jos. Așa ori altfel – tot vom ajunge înaintea gânsacilor…

Ce mai bucurie pe capul rățuștelor. Imediat se contopesc cu iarba înaltă, închid ochișorii și gata – au ațipit.

Mama Ro le privește cu drăgălășenie.

― Sunt încă atât de firave, mititelele. Dar nu mă îndoiesc că vor deveni niște rațe puternice. Înotul le va întări…

Deodată rața observă că cineva aleargă în direcția lor.

― Ia te uită, face mirată mama Ro, zboară, nu alta…

Rățuștele o aud.

― Cine zboară? sar ele din iarbă. Unde? Păi ăla e Azorică! Azorică! Azorică! strigă rățuștele în cor. Suntem aici! Vino!

Și iată-l pe Azor, un cățeluș năstrușnic cu o ureche albă lăsată în jos, cu cealaltă neagră – ridicată în sus, gâfâind din greu, dar fericit că e în mijlocul cârdului de rățuște.

― Ham! Ham! Ham! Ham! se bucură cățelușul fluturând vesel din codiță. Am ajuns! În ogradă fără de voi îmi era atât de urât… Tata Grivei doarme, cu doamna Clo nu mă înțeleg, curcanul ăla îngâmfat mereu mă ciupește așa că am hotărât să vă însoțesc până la baltă. Ce ziceți? Mă luați?

― Bineînțeles, Azorică! Bineînțeles… Dar mai întâi de toate, arată-ne cum poți tu să zbori?

― Eu? face mirat Azorică. Eu? Pot să zbor? Ah, da! Se dumerește în sfârșit cățelușul. Bineînțeles că pot să zbor. E foarte simplu. Acușica vă arăt. Priviți, zice el plin de importanță, deci așa… Te sprijini pe picioarele de dinapoi, ridici piciorușele din față și…

― Terminați hârjoneala, intervine mama Ro. E vremea să mergem. Rățuștele nu o contrazic.

Mama Ro în frunte, rățuștele după ea, Azorică după ele – tot alaiul vesel e pornit la drum.

― Ce zi minunată, șoptește Maca la urechea cea neagră a lui Azor.

― Minunată, încuviințează cățelușul fluturând un pic urechea cea albă.

― Soarele e atât de vesel, cerul e atât de albastru, florile atât de mirositoare, hai să rămânem aici!

Azorică se oprește din mers.

― Cum, să ne oprim aici? întreabă el mirat. Fără permisiunea doamnei Ro?

― Păi da. O să te convingi, nimeni nici n-o să observe. Crezi că-i pasă cuiva de noi?

― Țstt, te aud surioarele. Mai încet…

― Adică refuzi? întreabă bosumflată Maca. Așa să înțeleg? Bine, cum vrei. Eu una nu merg mai departe…

― Știu eu, începe să ezite Azor, dar dacă dăm de vreo belea?

― Ce fel de belea, Azorică? Ești neserios, zău… din contra, ne vom distra de minune. La ce-mi trebuie mie apa aia bâhlită? Zi și tu? Pe când aici, pe toloacă, e pur și simplu minunat.

― M-ai convins, se dă bătut cățelușul. Rămân. Dar cu o condiție…

― Ce fel de condiție, Azorică?

― Eu voi fi bosul, înțelegi? Adică va trebui să asculți întru totul de mine. Nici o mișcare aparte…

― Eh, Azorică! sare Maca în sus de bucurie. Ești pur și simplu un cățeluș nemaipomenit! Te voi asculta ca pe un frate mai mare…

Pe neobservate cei doi încetinesc pasul, rămân tot mai în urmă, tot mai în urmă, apoi, când mama Ro și cele nouă rățuște dispar după cotitură, Azorică și rățușca Maca aleargă fericiți pe câmpia plină de flori.

― Vreau să zbor, Azorică! Strigă Maca. Vreau să zbor! Arată-mi, învață-mă!

― Șmechero, îi răspunde cățelușul. Iată de ce ai dorit să rămâi pe câmpie…

― Ei și? Ce e rău în asta? Toate rațele, odată și odată, învață să zboare.

― Da, dar orișice lucru e bun la timpul său.

― Știi ceva? se bosumflă iarăși Maca. Nu-mi ține tu mie morală! Mai bine zi-mi, mă înveți sau nu mă înveți să zbor?

― Te învăț, te învăț, mormăie Azor.

― Atunci arată-mi ce trebuie să fac!?

Rolul de învățător și de frate mai mare lui Azor îi place enorm.

― Așa, zice el flatat, ridici piciorușele de dinainte, te sprijini pe cele de dinapoi și îți iei avânt, uite-așa… Eu zbor, Maca, strigă Azorică sărind fericit peste tufișurile întâlnite în cale. Maca-a-a! Rămâi acolo! Mă întorc imediat!

Astfel, tot zburând, Azorică nici nu observă când se pomenește în mijlocul celorlalte rățuște.

― Unde e Maca? îl iau imediat la trei parale rățuștele. Unde ai lăsat-o pe surioara noastră? Mama Ro e atât de supărată încât de te vede – îți rupe imediat urechiușele…

― Liniștiți-vă, se bâlbâie speriat Azor. Maca e pe câmpie, acuș o aduc…

― Vine mama Ro! strigă o rățușcă.

― E cu nenea Grivei, zice alta.

― Acum chiar că am dat de belea, se gândește amărât Azorică…

Rămasă singură, Maca încearcă să-și ia avânt. După cum o învățase Azor. Dar rățușca are doar două piciorușe și de îndată ce se smulge de la pământ, cade zgomotos în iarbă. Ce bine e că iarba e moale.

― Ah, oftează rățușca. Niciodată nu voi zbura ca Azor. Niciodată…

De pe o floare o urmărește atent un fluturaș roșu cu picățele negre pe spate.

― Ha, ha, ha, ha, râde fluturașul. Nu cunosc vreo pasăre sau vreun fluturaș, care ar fi zburat cu piciorușele! Tu ai aripi, Maca! Ia-ți avânt cu aripile! Privește cum o fac eu! Hai, ce mai stai?! Ridică-ți aripioarele! Urmează-mă!

― Am aripi? e nedumerită Maca. Adevărat? Adevărat! strigă ea. Sunt o pasăre! Voi zbura cu aripile mele! Și Maca își întinde aripioarele, apoi luându-se după fluturaș, străbate câmpia în fuga cea mare crezând ca și Azor că zboară. Nu-și dă seama cât durează zborul. Se dumerește abia după ce în jur se face întuneric. Speriată, Maca privește prin părți. Nici pomină de câmpie sau de fluturaș. De jur împrejur doar arbori înalți ce acoperă cerul. Crengile arborilor se clatină și vin spre ea ca niște limbi de balaur. Exact ca în poveștile mamei Ro. Maca e îngrozită. Deodată, din hățișuri apare o doamnă. Doamna are ochii mari, verzi, botul ascuțit și e îmbrăcată într-o blană roșcată.

― Azorică! Strigă Maca. Unde ești, Azorică?! Salvați-mă! Mamă Ro! Nene Grivei! Unde sunteți?! Apoi rățușca închide ochii și fără să mai stea pe gânduri, la nimereală, aleargă spre o mică luminiță care abia-abia se mai întrezărește prin desișul pădurii. Când deschide ochii, vede că se află într-o arătură cu bolovani mari cât casa lui nenea Grivei.

― M-am rătăcit, scâncește Maca. Ce mă fac? Cum să găsesc drumul spre casă? Azorică! strigă iarăși rățușca. Vino de mă ia! Mi-e frică!

― De ce țipi, micuțo? aude un glas. Ai cumva nevoie de ajutor? E aceeași doamnă cu blana roșcată. Are la piept o floare roșie cu mijlocul negru și floarea seamănă foarte mult cu fluturașul de pe câmpie. Chiar dacă glasul ei e dulceag, Maca o privește cu neîncredere.

― Azorică! continuă să strice rățușca, Azorică, vino!

― Ce tot țipi? se încruntă deodată doamna. Nu mai fă atâta zarvă. Prin părțile noastre cei care tulbură liniștea sunt pedepsiți.

Maca amuțește.

― Ai înțeles deci? Bravo. Acum povestește-mi, cum ai nimerit pe-aici?

― Cine ești? Nu te cunosc, abia deschide pliscul rățușca.

― Nu mă cunoști? zâmbește larg blana roșcată. Atunci e vremea să facem cunoștință. Eu sunt doamna Portocală. Poate ai auzit de acest nume.

― Nu, nu am auzit.

― E bine, zâmbește mătușa. Tu cum te numești, micuțo?

― Maca, rățușca Maca.

― Oooo, ce nume frumos! Te cheamă aproape la fel ca pe această floare, privește, ea e floarea de mac.

― Seamănă leit cu fluturașul care m-a învățat să zbor.

― Se prea poate, se prea poate… Cum ai ajuns tu în această arătură?

― Am vrut să zbor… începe să povestească rățușca Maca. M-am luat după un fluturaș, fluturașul a zburat până-n pădure și… și… m-am rătăcit. Maca plânge:

― Vreau acasă. La mămica mea, la nenea Grivei, la Azorică…

― Vai micuțo, ți-am spus doar, fără lacrimi, nu pot să suport lacrimile, se încruntă mătușa. Mai bine zi-mi, cine-i acest Azorică?

― Azorică e prietenul meu. E un cățeluș ce are o urechiușă albă, ridicată în sus și altă urechiușă neagră – lăsată în jos. Azorică mă va căuta și mă va găsi, știu bine…

― Ei, nu mai zi… chiar te va găsi?

― Bineînțeles, nu mă îndoiesc nici o clipă.

― Știi ceva? Până te găsește Azor, hai să te duc eu acasă! O cunosc bine pe mămica ta.

― Da?! Se bucură Maca. De unde o cunoști?

― Păi, păi… eu sunt protectoarea tuturor păsărilor din împrejurimi. E de datoria mea să le cunosc pe toate. Iată acum te-am cunoscut și pe tine…

― Atunci, sare Maca în sus de bucurie, ce mai stăm? Să mergem!

De departe se aude un lătrat de câine.

― E Azor! strigă Maca. E Azor! Azorică, vino, sunt aici! Dar glasul lui Azor se pierde și iar e liniște-n jur.

― Nu e Azor, scâncește Maca. Mi s-a părut…

― Și eu zic că ți s-a părut, confirmă mătușa Portocală. Nu-ți mai face atâtea griji. Ți-am spus că te duc eu acasă și o să mă țin de cuvânt. Ori poate nu mă crezi?

― Te cred…

― Atunci e bine, zice mătușa mângâind-o pe rățușcă pe cap. Fii și tu un pic mai veselă! Hai, povestește-mi, atât de mititică cum ești, când încă nici penele nu ți-au crescut, cum de-ai reușit să zbori?! Arată-mi, vreau să văd cum zboară o rățușcă ca tine.

― Uite-așa, zice Maca și aleargă în jurul mătușii cu aripioarele întinse.

― Prostuțo, râde doamna Portocală. Păi ăsta numești tu zbor? Parcă așa trebuie să zboare o rățușcă adevărată?

― Dar cum? e nedumerită Maca.

― E simplu, zice roșcovana. Ca să zbori în primul rând trebuie să prinzi la puteri. Dar ca să prinzi la puteri trebuie să ciugulești, uite, câteva semincioare din astea. Le vezi?

― Le văd. Ce e cu ele?

― Sunt semințe de mac și au însușiri miraculoase. Vrei să le guști?

― Știu eu, e nedumerită Maca. Dar nu sunt otrăvitoare?

― Ei, hai… Ai spus-o. Parcă aș putea să-i fac rău unei rățuște atât de simpatice?

― Dă-mi una, se hotărăște Maca. Ce se întâmplă după ce o mănânc?

― O! rânjește mătușa Portocală, imediat aripioarele ți se vor întări și vei zbura până la cer, hăt până la soare! Ei, cum? E nerăbdătoare să afle mătușa, ți-a plăcut?

― Da, zice Maca, e foarte dulce, pot să mai iau?

― Bineînțeles, Maca, bineînțeles. Eh, rânjește pe sub mustăți Portocala, ce m-aș face fără de proastele astea de rațe? Dacă ar avea măcar un pic de creier, probabil că de mult aș fi fost nevoită să rod ca și ele imașul… Te simți bine, mititico? întreabă doamna Portocală văzând-o pe Maca amețită. Ha, ha, ha, râde ea cu poftă, acum mai strigă dacă poți! Strigă-l pe dulăul ăla de Grivei! Sau pe țâncul lui Azorică! Strigă-i, ce stai?!

La început rățuștei i se păru că se urcă sus, sus, pe un nouraș albastru și că totul în jur e atât de luminos încât i se închid ochii de atâta lumină. Maca vrea să strige, dar limba n-o mai ascultă. Semințele doamnei Portocală își fac efectul – îi paralizează vorbirea. Nourașul albastru se destramă și Maca se afundă în întuneric. Rățușca simte că tot ce o înconjoară se prăbușește odată cu ea. De undeva, de departe totuși aude parcă un lătrat de câine. Îl visează pe nenea Grivei…

Când își revine se vede înconjurată de mama Ro, de Azor, de nenea Grivei, de doamna Clo și de simpaticii ei puișori.

― Doamne, Doamne, își fărâmă aripile doamna Clo dându-se pe lângă nea Grivei, cum crezi, întreabă ea în șoaptă, va supraviețui mititica? Îmi pare atât de rău, scumpă doamnă Ro…

― Va fi bine, îi liniștește pe toți nenea Grivei. S-a născut în cămașă. Dacă mai întârziam un pic… nici nu vreau să-mi închipui ce ar fi putut să se întâmple…

― Unde e mătușa Portocală? abia șoptește Maca. Am visat? Am dormit și am visat?

― Ba nu, există o astfel de mătușă, zice Azorică. Însă nicidecum nu se numește Portocală…

― Îmi pare rău, adaugă nenea Grivei, că nici de data asta nu am reușit să pun laba pe ea. Mare păcat… Mi-a scăpat. Dar tot o prind eu… Până atunci însă, voi, cei mici, nu vă lăsați păcăliți atât de ușor. Principalul e să-i ascultați pe cei mari. Sper că ei au mai multă minte ca voi… Azorică și-a primit deja pedeapsa. Pentru tine, Maca, cele întâmplate cred că îți vor sluji pe viitor drept lecție bună. Să nu uiți să le spui și altora!