Religiile superioare

Iudaismul.

Între religiile vechi, religia poporului Israil este superioară tuturor, s-a dezvoltat progresiv, pentru a pregăti sufletele ca să primească credința în Întruparea și viața adusă de Fiul lui Dumnezeu.

Fiindcă această religie prezintă o dezvoltare continuă, adică o trecere de la o stare imperfectă la una mai perfectă, este normal ca în ea să se găsească limite și imperfecțiuni, ca în orice fază destinată să fie absorbită în una superioară și definitivă.

Vechiul Testament, care cuprinde Cărțile Sfinte ale acestei religii, este orânduirea providențială care trebuie să-l ducă pe oameni până la o schimbare de ordin spiritual mai ridicat, la o viață mai bună.

Vechiul Testament ne arată pe Dumnezeu ca educatorul unui popor grosolan în gândire și în moravuri. Concepțiile strâmte și sălbatice ale acestui popor trebuiau schimbate treptat pentru ca, în final, să poată face loc perfecțiunii morale și plenitudinii credinței Noului Testament. Religia israeliteană este o religie orientată spre viitor și numai în acest context poate fi înțeleasă, cu tot ceea ce conține, inclusiv profețiile.

Tezele prin care a trecut religia Vechiului Testament pot fi delimitate la patru: religia patriarhală, religia mozaică, religia profetică și religia iudaică.

Religia israeliteană începe cu Avram, care a trăit pe vremea regelui Babilonului Hammurabi (1792-l750 î.e.n.), care, în fruntea triburilor din rasa Amoniților, a stăpânit și a organizat întreaga Mesopotamie [14].

Cu tribul său, Avram a plecat din Ur – teritoriu cuprins în partea sudică dintre Tigru și Eufrat; a locuit un timp în Heran, în Mesopotamia occidentală, apoi a coborât în Palestina, iar apoi în Egipt, fapt atestat de sculptura unei caverne semite, care se găsește pe un mormânt al unor faraoni egipteni.

Religia patriarhilor este monoteistă. Preceptele morale sunt porunci ale lui Dumnezeu (ca în toate vechile religii), în anumite puncte foarte severe.

Chiar la începutul Vechiului Testament, în Cartea Genezei (Facerea), se găsesc promisiuni făcute din partea lui Dumnezeu patriarhilor și în special lui Avram și urmașilor lui. Pe aceste promisiuni s-a bazat speranța mesianică, la început cu caracter național, dar cuprinzând și insinuări ale unui mesianism universal și transcedental.

Pe timpul faraonului Amenofis I (147-l421), se pare că evreii – care în Egipt duseseră o viață semi-nomadă, cu o autonomie etnică destul de largă și cu tradiția religioasă a lui Avram – au părăsit Egiptul sub conducerea lui Moise. La Sinai-Horeb, alianța solemnă între Dumnezeu și cele douăsprezece triburi din care se compunea poporul evreu dădu acestora o coeziune atât de mare încât, cu toate vicisitudinile ulterioare, au rămas strâns uniți.

Începutul religiei mozaice.

Esențialul în revelația mozaică este numele lui Dumnezeu: “Eu sunt cel ce sunt” (Ieșire 3, 14), adică cel care există prin sine, care are în el însuși perfecțiunea existenței și este, deci, infinit, absolut, independent, neschimbător. Dacă Dumnezeu se numește: “Eu sunt”, omul Îi spune: “El este”, în limba evreiască: Iahve. Iahve este însă imperfectul verbului Hawâh (a fi); acest imperfect arată că numele divin este numele Celui care există în continuitate deplină.

La Sinai, Dumnezeu a revelat lui Moise Decalogul și alte legi laice și religioase. Cele două elemente importante în religia mozaică sunt: monoteismul și alianța între cele douăsprezece triburi și între Cel ce este. În mozaism, monoteismul este confirmat și implantat de acum unui întreg popor, chiar în centrul conștiinței sale naționale. De aici înainte, Israel este prin excelență poporul lui Iahve, în măsura în care va rămâne fidel chemării sale.

Dacă Cel necuprins își dă un nume este pentru a se distinge mai clar de falșii zei; iar prin Decalog morala devine indestructibil legată de religie. Aceasta dovedește că monoteismul – profetismul – creștinismul sunt pe aceeași linie de dezvoltare, pe când fariseismul, care separă practica cultului de cerințele conștiinței, este condamnat. Religia trebuie să fie, în primul rând, viața interioară, o atitudine și un progres al conștiinței, cultul exterior fiind doar expresia, traducerea în acțiuni a acestei realități intime.

Mozaismul pune în lumină libera alegere a lui Israil din partea bunătății lui Dumnezeu, care se interesează îndeaproape de destinul acestui popor. Legătura lui Iahve cu Israil nu este însă exclusivă, deoarece El ar putea alege și alte popoare, ba chiar toate popoarele, alături de cel dintâi ales.

După ocuparea Canaanului, începe faza profetică a religiei iudaice. Israeliții vin în contact permanent cu alte popoare și cu alte religii, mai atrăgătoare, care provoacă o mulțime de tentații, cu căderi și reveniri în urma intervențiilor hotărâte ale profeților, autentici apărători ai iahvismului contra idolatriei.

Profeții apără credința iahvistă, așezând dreptatea înaintea oricărui lucru, chiar a existenței poporului. Acești profeți sunt oameni izolați, dezinteresați, consacrați cu totul misiunii lor. Ei caută inspirația în rugăciune, nu în contagiune colectivă, nu în muzică, în dans, ca și “profeții” păgâni.

Fiindcă regele poporului era considerat ca un delegat al lui Iahve pe timpul primilor profeți, Mesia cel așteptat era prezentat, prin prisma acelui timp – timp de forță și violență – ca un rege cuceritor, dar și ca preot, preot veșnic și judecător drept. Aceste caractere întăresc elementul spiritual al ideii mesianice, dându-ne să înțelegem că biruințele lui Mesia, descrise în această perioadă, nu trebuie luate ad-literam. Ele exprimă imaginația războinică a vechiului Orient.

Dar, încetul cu încetul, speranța mesianică, la profeții următori, se spiritualizează și se universalizează. Mântuitorul care va veni este, în primul rând, un servitor al lui Dumnezeu și un drept, supus suferințelor. El va muri ca jertfă de ispășire acceptată de bunăvoie pentru păcătoși.

Sub chipul Mesiei, descris de profeți, creștinismul a recunoscut realizarea planului lui Dumnezeu în Isus Cristos.

Începând cu secolul V se trece la faza iudaică. După ce trece prin vasalitatea asirienilor, mezilor, babilonienilor, apoi a perșilor și a grecilor, rezistând uneori prin lupte și jertfe (Macabeii), comunitatea iudaică, pentru a-și păstra credința, trebuie să o practice în mod exclusiv și intransigent. Iudaismul devine un stat în care există o strânsă legătură între neam și religie. Legislația civilă și cea religioasă sunt legate prin aceeași lege, iar autoritatea se restrânge în mâna marelui preot.

Scribii copiau legea și o interpretau. Ea pătrunse întreaga viață a poporului. Vechile scrieri, Biblia, se redactează, citindu-se și meditându-se. Cărțile Vechiului Testament, scrise în timpul acesta, orientează gândirea religioasă către căutarea unei mântuiri individuale. Raportul direct, personal și intim cu Dumnezeu a dus sufletele de bunăvoință să recunoască pe Mesia nu ca pe un suveran temporar, ci ca pe unul a cărui împărăție este înainte de toate înăuntrul omului. Prin Înțelepciunea sa, Dumnezeu va trăi personal în noi. Se delimitează deja ideea unui Mesia interior, a unei Întrupări.

Acesta este firul roșu al religiei poporului evreu, care nu excelează nici în artă, nici în politică sau în științele exacte, ca la alte popoare de pe timpul respectiv. Dar în domeniul literar are mari poeți lirici, naratori de seamă, profeți și psalmiști. Are cărțile Vechiului Testament.

Adevărata măreție a poporului evreu este de ordin religios. Cu toate obstacolele ivite în decursul dramaticei sale istorii, aceasta a rămas un fapt unic în istoria antichității și nu numai că a rămas, dar a și progresat. Alianța de la Sinai s-a reînnoit mereu, câștigând tot mai multă conștiință și îmbrăcându-se în idei tot mai elevate despre Dumnezeu. El nu este abstracție, ca la filosofii greci, ci este Dumnezeu cel viu. Dreptatea Sa este absolută, interesul sau capriciul neputând-o atinge, ca la păgânii vechiului Orient.

Ceea ce este de reținut însă este că Vechiul Testament conține profeții, iar acestea s-au realizat.

Mai ales profețiile despre Mesia, regele Împărăției viitoare, s-au realizat în Isus Cristos. S-au realizat în El și prin El au primit o lumină nouă. Această lumină nouă este religia creștină [15].

Viața cotidiană constituie, pentru majoritatea oamenilor, o sursă de stress și de insatisfacție. De aceea, ne aflăm mereu în căutarea unor noi soluții, a ceva care să rezolve nu numai problemele cu care ne confruntăm noi înșine și cei din jur, dar care să aprofundeze în același timp însuși sensul existenței.

CE ESTE SAHAJA YOGA?

Sahaja Yoga este un instrument care, prin trezirea unei energii speciale și prin aplicarea câtorva tehnici simple, vă oferă posibilitatea de a aborda viața într-un mod divers – nu doar pentru că rezolvă tensiunile fizice și dificultățile – dar, mai ales, pentru că deschide o perspectivă nouă în calea evoluției noastre. Este o aventură în încercarea de a descoperi dimensiunile mai profunde, mai vaste și mai pline de bucurie ale conștiinței umane. Sahaja Yoga se adresează tuturor acelora care caută să decopere sensul profund al existenței și, totodată, noi resurse interioare pentru o viață echilibrată și liniștită.

ACESIBILĂ TUTUROR.

Această nouă stare naturală de conștiință și echilibru se adresează tuturor și în scurt timp, practicantul poate deveni cu adevărat propriul său stăpân. Sahaja Yoga nu e o organizație, un club sau o congregație spirituală; ea reprezintă o stare a existenței, o experiență reală și spontană. Realizarea Sinelui și toate învățăturile Sahaja Yoga sunt gratuite.

CARE ESTE SCOPUL SAHAJA YOGA?

Prin intermediul Sahaja Yoga putem descoperi noi valențe ale conștiinței noastre. În afară de cele care reprezintă aspectele cunoscute ale naturii umane – planurile fizic, mental, afectiv și psihic – există și o altă stare de conștiință descrisă mai ales de artiști, poeți și profeți și pe care o denumesc în moduri diverse. Această stare de conștiință ne face să depășim limitele individualității noastre – și odată cu aceasta conflictele și temerile – pentru a accede la esența realității în toată grandoarea ei.

Aceasta este starea de Yoga despre care vorbesc Vedele, este uniunea cu Întregul, este armonia universală, bucuria totală în care dispare orice tensiune și se împlinește orice năzuință. Yoghinii o numesc “Samadhi”, Biblia -” A doua naștere “, Zen – “Satori” etc.

Sahaja Yoga este calea cea mai directă și mai simplă de a intra în acest domeniu extraordinar, atât de rar explorat până acum.

CUM SE PETRECE TRANSFORMAREA?

Cheia procesului de transformare o constituie o energie primordială, “maternă” – în sanskrită Kundalini – care există în fiecare dintre noi la baza coloanei vertebrale. Această energie trebuie trezită și condusă în zona superioară a creierului unde, o dată stabilizată, creează un sentiment autentic de pace, bucurie și echilibru interior, ce constituie preludiul unor noi calități ale ființei noastre, ce ni se dezvăluie astfel în toată frumusețea sa.

Toate tensiunile prezente în sistemul nervos dispar. Energia primordială, o dată trezită, se înalță pentru a alimenta un sistem complex de canale și plexuri energetice care controlează toate funcțiile organismului nostru.

Persoanele foarte emotive, sensibile, ușor condiționabile și care în cazuri extreme tind spre depresie și de asemenea, cele aflate la polul opus, fiind foarte active și întreprinzătoare, foarte puțin preocupate de sentimente, tinzând în cazuri extreme spre agresivitate și dominare – toate își găsesc echilibrul și descoperă un sentiment nou de pace și o disponibilitate majoră pentru viața imediată; chiar și bolile și disfuncțiile tind să dispară treptat.

Experiența” realizării sinelui” cum este numită activarea acestei energii și integrarea în armonia universală – este o experiență la îndemâna oricui, care are loc în stare de deplină conștiență și este absolut lipsită de pericol dacă este asistată de o persoană autorizată. Pentru aceasta, vă invităm la conferințele gratuite de Sahaja Yoga care se desfășoară în întreaga țară.

BINEFACERILE SAHAJA YOGA.

Practica Sahaja Yoga ne permite să redobândim propria sănătate fizică, emoțională și mentală.

Alimentând centrii energetici, Kundalini permite localizarea disfuncțiilor, înțelegerea cauzelor și îndepărtarea lor.

Putem astfel interveni la originea numeroaselor dezechilibre fizice și psihice.

În plus, practica meditației ne permite, prin mobilizarea ființei noastre interioare, să învățăm să ne depășim slăbiciunile și să stabilim raporturi armonioase cu cei din jur.

Fiecare descoperă treptat, în mod natural, dorința de a duce o viață sănătoasă și de a-și adapta comportamentul la nevoile reale ale organismului său.

Încetăm să vedem totul prin intermediul ego-ului, al vechilor reflexe sau al obiceiurilor.

Ființa umană începe în sfârșit să simtă bogăția adevăratei sale naturi: Sinele (Spiritul)