Rolls Royce
Aa
Rolls Royce de Chiril Tricolici
I.
Era o invazie lichidă, din nori de potop, prăbușiți parcă definitiv deasupra orașului. Bahnhofstrasse, eleganta stradă a Gării, cu magazine scumpe și restaurante care scot vara pe trotuar măsuțe cochete sub umbi’ele multicolore, părea strivită de ploaie, de cenușiul opac, un cenușiu apăsător, aproape dureros, ce mistuise totul în jur. Din când în când, rafale de vânt măturau strada, trimițând trombe de apă în peretele de cristal din spatele căruia priveam șuvoiul nesfârșit de mașini și, nu știu de ce, mă încerca sentimentul că apa mi se scurge pe față, spălând fardul pleoapelor. Stupidă senzație. Stupidă și totuși ea mă încerca mereu și mereu, cu toate că eram perfect conștientă că nici măcar un glonte n-ar fi putut să străbată platoșa de sticlă. Demențial sfârșit de octombrie! Sau poate eram eu obosită? E adevărat, repetaserăm întreaga dimineață pentru concertul cu Arthur Rubinstein… Doamne, repetiția asta fusese ca o adiere de vânt față de cei doi ani infernali din America: Beethoven, Sibeiius, Saint-Saens, Brahms și din nou Beethoven, Poemul de Chausson, Introducere și Ronclo capriccioso de Saint-Saens, WieniawsM… trei zile la rând, trei zile la rând de recitaluri și concerte în săli cu patru sau cinci mii de locuri, o zi pauză, în care zburam de la un capăt la altul al continentului, și iarăși două concerte și trei recitaluri într-o singură săptămână. Aici nu mă mai culcam cu ticuri nervoase amintind mișcările degetelor pe gâtul viorii, nu mă mai sculam dimineața, după o noapto sau mai multe în care și în somn îmi răsunau în cap, până la obsesie, motive din Concertul de Brahms sau din Sonata a IV-a din Ysaye… Cât de calmă, cât de tandră, cât de generoasă este această Elveție! Timpul nu-mi mai era măsurat cu minutul sau chiar cu secunda, * aveam ore întregi când eram numai a mea, nu mă mai strivea suprapunerea aceea umană, rece ca. Și rafturile ei de beton, în care niciunul nu vrea să știe de altul și altul să știe de el… Da, totul era la trecut, ceea ce rămăsese… Poate rămăsese acea oboseală… Ieșeam de la repetiții ca și când aș fi ieșit dintr-un tunel nesfârșit, iar afară, în loc de o lumină binefăcătoare și blindă, m-ar fi așteptat o zi fără culoare, opacă și apăsătoare, o zi hâdă și î‘ea ca și cea de acum.
La un moment dat, am avut impresia că Mercedes-ul alb care încetinise, ca pentru a căuta un loc de parcare, era al lui Albert, însă mașina s-a depărtat de parcă stăpânul ei s-ar fi răzgândit să mai oprească aici. Am cerut o cafea și, aprinzând o țigară, am continuat să privesc curgerea mașinilor, petrecând cu privirea câte un Mercedes alb. Să nu fi înțeles Albert că a fost vorba de Bristol Cafe?
