Sfarsitul lui Pardaillan – vol.9

Capitolul 1

Strada Saint-Honoré.

O dimineață senină de primăvară, mângâiată de briza veselă, parfumată de copacii în floare din grădinile Luvrului din apropiere…

La intrarea în strada Grenelle (Rousseau), mai puțin animată, staționa o litieră foarte simplă, fără blazon, ale cărei draperii de piele erau ermetic închise. În spatele litierei, la câțiva pași, o escortă de zece zdrahoni înarmați până-n dinți. Toți călare pe cai viguroși, toți tăcuți și rigizi în șeile luxos ornate, asemenea unor statui ecvestre, cu ochii ațintiți la un cavaler – altă statuie ecvestră formidabilă – care stătea în dreapta litierei, în apropierea draperiilor. Acesta era un colos, un gigant cum rar întâlnești, cu umeri largi în stare să suporte, fără nici un efort, greutăți înspăimântătoare și care trebuie că era înzestrat cu o forță extraordinară. La fel ca și cei zece tâlhari formidabili – al căror șef de temut era fără nici o îndoială – cu ochii ațintiți asupra lui, gata să asculte la cel mai mic gest, el, indiferent la tot ce se petrecea în jurul lui, nu-și dezlipea ochii de la draperiile în preajma cărora stătea. Era clar că și el era gata să asculte de un ordin, care, în orice clipă putea să vină din interiorul acestei litiere, atât de misterios închisă.

În stânga litierei, stătea în picioare o femeie care, din strada Saint-Honoré, supraveghea cu atenție acest du-te-vino neîncetat al mulțimii.

Deodată, ea își lipi buzele de draperie și spuse în șoaptă:

— Uitați-o, doamnă, pe Muguette sau Brin de Muguet, cum o cheamă.

Un colț al draperiei grele se ridică imperceptibil. Doi ochi mari și adânci, de o drăgălășenie neliniștitoare se iviră dintre pliuri, privind cu vie atenție pe cea pe care bătrâna o recomandase sub acest nume poetic de Brin de Muguet.

Era o fată care abia avea șaptesprezece ani. Cu ochii isteți, cu surâsul accentuat de o ușoară maliție, tenul de o albeață sclipitoare care făcea să pălească și frumoșii crini ce-i ținea în față, cu mersul sigur, sprinten, ușor, plin de grație, ea trecea prin mulțime cu o deosebită ușurință. Și cu o voce armonioasă, extraordinar de seducătoare, atrăgătoare ea își intona „chemarea”:

— Cumpărați flori! Uitați-o pe Brin de Muguet cu crini și trandafiri! … Cumpărați flori, drăguțe doamne și gentili domni!

În spatele lui Brin de Muguet, la o distanță respectabilă fără să pară că-l observa, un tânăr îi urmărea toate mișcările cu o răbdare de vânător la pândă sau de îndrăgostit. Văzându-i privirile pline de pasiune fixate asupra ei, de departe, nu puteai să te înșeli: era un îndrăgostit. Un îndrăgostit timid care, fără îndoială, nu îndrăznise încă să se declare.

Misterioasă doamnă invizibilă, după o examinare destul de îndelungată, spuse de după draperie, cu o voce de o dulceața straniu de insinuantă:

— Această tânără are aerul de a fi foarte iubită de popor. Acum cincisprezece zile, când am revenit în Paris, am auzit vorbindu-se peste tot numai de Muguette sau Brin de Muguet. Nu m-aș fi îndoit că este ea. După câteva zile, când am întâlnit-o din întâmplare, eram atât de emoționată încât n-am putut s-o abordez. Ești sigură că este aceeași care ți-a fost adusă, copil nou-născut, de către Landry Coquenard?

— Care Landry Coquenard era atunci omul de încredere, sufletul damnat al lui signor Concino Concini, care atunci nu era… suficient… Da, doamnă, chiar ea este! … este fiica lui Concini!

— Fiica lui Concini și a mai cui? … Știi?

Această întrebare fu pusă cu o indiferență aparentă. Dar insistența cu care ochii negri cercetau ochii care clipeau ai bătrânei aplecată peste draperie, arăta că această indiferență era doar afișată.

— Nu doamnă, din nefericire, nu știu numele mamei! Și e păcat, căci aș fi câștigat o avere… cu acest secret! …

Era sinceră, era clar. Așa probabil își zise doamna invizibilă, căci ochii încetară s-o mai cerceteze și se opriră asupra lui Brin de Muguet care-și continua mersul grațios, fără a bănui că cineva se ocupa de ea. Și revenind la bătrână, atentă, insistă:

— Ești sigură că ea este? … Ești sigură că nu te-nșeli?

— Vedeți, doamnă, am cunoscut-o până la paisprezece ani pe această micuță. Nu au trecut mai mult de trei ani de când m-a abandonat acolo, înșelându-mă groaznic. Dar ajunge, astea-s micile mele probleme… Ea nu s-a schimbat. A crescut puțin, s-a mărit puțin, dar a rămas ea și am recunoscut-o din prima clipă.

Și întorcându-se spre tânără, cu o lucire rea în ochi, cu buzele strânse și vocea seacă amenințătoare:

— Priviți-o ce face… Totuși eu am învățat-o meserie, eu care m-am sacrificat pentru ea. Adună bani, adună bani! Pe bună dreptate, mie ar trebui să-mi revină toți acești bani…

— În rest, reluă doamna, nu vei pierde nimic. Îți voi cumpăra toate drepturile pe care le pretinzi pentru acest copil. Și te voi plăti însutit, așa cum ea nu ar fi putut să-ți dea niciodată. Du-te, acum, du-te și fii blândă… dacă poți.

Bătrâna se înclină, din nou, de data aceasta jubilând. Și în timp ce se strecură spre strada Saint-Honoré, îi trecu prin minte:

— Viitorul mi-e asigurat! … Pentru mine a fost o adevărată binecuvântare întâlnirea cu această doamnă, atât de bogată și generoasă…

Totuși se vede că la ea lăcomia era nesățioasă căci imediat ce se bucurase, începu să se vaite cu un regret amar: „Dacă aș putea numai să-i spun acestei mici ciume de Muguette – pentru că așa o cheamă acum – dacă aș putea s-o fac să-mi spună ce-a făcut cu micuța Loďse pe care mi-a furat-o când a fugit de la mine, aceasta ar face să-mi pice în pungă mulți bani în plus. Și nu-i de disprețuit. Ea nu știe, dar eu știu că această micuță Loďse este unicul copil al domnului Pardaillan despre care se spune că este foarte bogat în ținutul său Saugis și care, sunt sigură, că n-ar ezita să-și sacrifice averea pentru a-și regăsi copilul mult iubit. E de văzut, e de văzut…”