Un destin aparte – volumul 3

[1]Tomitani, locuitori ai Tomisului, Constanța de astăzi.

[2]Agora = piață publică în orașele Greciei antice.

[3]Vas antic mare, cu gura largă și cu două mînere, care servea la masă pentru amestecarea vinului cu apa.

[4]Vas conic de metal sau de lut, curbat ca un corn de vită, cu vârful modelat în forma unui cap de animal, folosit de grecii antici pentru libații sacre și petreceri.

[5]Vas de băut la greci și romani, cu picior și toarte, folosit la amestecatul vinului cu apa.

[6]Tavă mare, rotundă, de metal, uneori artistic ornamentată.

PROLOG

În fața casei lui Onomaios se opri o lectică luxoasă cu perdelele trase. Sclavul premergător lovi pămîntul în­ghețat cu bastonul său, anunțînd tare și sonor:

— Prea nobilul Laberius Maximus, guvernatorul celor două Moesii!

Mulțimea tomitanilor[1], în mare parte negustori, se dădu la o parte cu respect și semne de umilință. Gălă­gioasă și plină de vervă pînă atunci, amuțise, privindu-l cu teamă pe demnitarul voinic, înalt, cu ochii duri de stăpînitor, coborînd din lectică.

Fără să ia în seamă pe cei adunați în jur își strînse mantaua la piept cu gestul unui om friguros, aruncă o privire încărcată de ură străzii abia curățate de zăpadă, la capătul căreia se zărea geana plumburie a mării, și urcă grăbit scările casei.

Lumea știa că, de obicei, își petrece iernile pe țărmu­rile calde ale Hellespontului sau Adriaticei, venind arare­ori la Roma pe care din anumite pricini, n-o putea suferi. Dar iarna aceasta îl prinsese pe aceste meleaguri, căci era război, treburi cu duiumul, inspecții prin cetăți, de la îndepărtatul Noviodumum de la hotarul nordic, pe Danubiu unde se afla baza navală a flotei romane, pînă la Durostorum, fortăreața inexpugnabilă de pe același flu­viu, de la însoritul Dionysopolis, pînă la Histria cea nefe­ricită care se luptă întruna cu nisipurile ce-i împotmo­lesc intrarea în radă. Treburi militare, organizatorice, măsuri de. apărare și de vigilență, aprovizionările armatei imperiale care luptă în Dacia și se află la porțile Sarmisegetuzei. Guvernatorul zăbovise două zile la Tomis cu speranța că gerul se va potoli, să poată pleca la Callatis și de acolo mai la sud, dar o depeșă militară îl chema neîntîrziat la Durostorum. Iscoadele romane semnalau tălăzuiri ciudate printre neamurile de geți din cîmpia danubiană și ale sarmaților de lîngă rîul Boristene. Urma să plece a doua zi, dar între timp auzise de licitația care se va ține în casa falitului Onomaios, unul dintre cei mai înstăriți negustori din oraș. Fiind un mare amator de licitații, la care se puteau procura totdeauna lucruri de valoare pe un preț de nimic, veni numaidecît...

Clădită pe malul stîncos din spatele Agorei[2], la cîțiva pași de porticele portului, casa era foarte impunătoare. Intrînd în atriu, guvernatorul își săltă sprîncenele a uimire, văzînd cît este de spațios. Numai priveliștea acestei încăperi sugera numărul și dimensiunile celorlalte. Per­dele groase astupau ușile și ferestrele oblonite și la lu­mina lampadarelor cu toate focurile aprinse se putea vedea cît de multe și cît de valoroase erau obiectele scoase la vînzare.

— Ilustrissime! exclamă arhontele, apropiindu-se cu plecăciuni adînci. Dacă ai venit să cumperi ceva din toate acestea, îți revine dreptul de a alege primul din ce a mai rămas din bogățiile sărmanului Onomaios.

— De ce sărmanului? întrebă guvernatorul cercetînd obiectele.

— Pentru că și-a dat ultimul obol, fatalității. A murit de inimă rea după ce a aflat de naufragiul ultimelor sale corăbii.

— L-a moștenit cineva?

— Cum să-ți spun, ilustrissime...? Are un fiu făcut cu o getă nespus de frumoasă, dar a trăit doar cu ea și n-a apucat să înfieze băiatul.

— Credea că va trăi o veșnicie? Ce vîrstă avea?

— Patruzeci și cinci de ani, vîrstă la care nu se moare de inimă rea, dar durerea sa a fost prea mare. Numai în doi ani și-a pierdut imensa avere. Nenorocirile cădeau pe capul lui cum cade grindina pe un ogor mănos.

Guvernatorul asculta din amabilitate. Nu era omul care să se înduioșeze de soarta altora. Făcu ocolul atriumului. Privi cu indiferență craterele[3], ritoanele[4], kantharosurile[5], tipsiile[6], blidele, vasele mari pictate din Delos, Argos, Chios, Rodos, semnate de meșteri mari. Totuși, toate aces­tea nu erau rare. Bronzurile sculptate nu-l încîntau ca stil. Vasele fine de sticlă, atît de subțiri încît nu se știe cum înfruntă timpul, deși sunau armonios lovite ușor cu unghia, nu erau nici ele rarisime. Cîteva baloturi de țesă­turi, covoare, perne, un vraf de îmbrăcăminte, purtau acea notă provincială pe care numai un răsfățat al sorții, um­blat prin lumea largă, cum era Laberius Maximus, poate să o surprindă. El ar fi vrut să descopere vase ciudate, ciocănite, din aur, argint, bronz, aduse din țări tainice, septentrionale, de lucrătură scitică bunăoară, ceva ieșit din comun, ceva care poartă pecetea naivității dar și a neasemuitei fantezii barbare. Dar din acestea nu văzu nimic; pesemne răposatul nu se omora după ciudățenii.

— Asta e tot, arhonte?

— Da, ilustrissime, dacă nu punem la socoteală casa propriu-zisă, o vie ce i-a mai rămas și sclavii. Tot căutînd să-și refacă situația, Onomaios a împrumutat sume mari de bani, pe care noi, mai marii orașului, sîntem obligați să le achităm măcar în parte creditorilor. Nu va fi ușor să-i împăcăm. Răposatul își ascundea bine nereușitele și totul a ieșit în vileag abia în ultima clipă.

— Aș vrea să văd sclavii.

— Îndată, nobile Laberius, zise arhontele și bătu din palme.

Porunci fostului administrator al lui Onomaios, un bătrîn în haine cernite și cu ochii plînși, să-i aducă pe domestici.

La sosirea guvernatorului, din respect și teamă, lumea golise atriul, rămînînd pe loc doar autoritățile însărcinate cu licitația.

După cîteva clipe de așteptare, în timpul cărora guver­natorul fu poftit să șadă într-un jilț, de după perdele apă­rură vreo douăzeci de sclavi, care, făcîndu-i o adîncă ple­căciune, se înșirară în fața lui.

Guvernatorul le aruncă o privire ageră de cunoscător și printre ei deosebi un tînăr frumos ca un Adonis, înalt, voinic, demn, distins pînă și în hainele sale mohorîte de sclav. Rar îi fusese dat să vadă o asemenea mîndrețe de bărbat. Avea păr negru, bogat și ondulat, piele albă, catifelată prin care răzbătea culoarea sîngelui sănătos, dar mai ales ochii mari, migdalați, adumbriți de gene lungi, de cea mai frumoasă culoare albastră din cîte s-a văzut vreodată.

Acei care îl cunoșteau mai bine pe guvernator îi pîndeau cu lăcomie schimbările chipului, ghicind în ele o admirație nemărginită.

— Cine e? îl întrebă încet pe arhonte.

— Este Callidromus, fiul din flori al răposatului. Get după mamă.

Și văzînd uimirea în ochii romanului, adăugă:

— De fapt îi era ca și un fiu bun, căci prima sa soție murise fără să-i dăruiască moștenitori. Îl crescu alături de sine și îi dădu o educație din cele mai alese. Tînărul uimește lumea prin erudiția și talentele sale. Scrie, citește, socotește, cunoaște retorica, filozofia, arta poeziei și cîntă la diferite instrumente muzicale. În afară de aceasta — lucru rar în astfel de cazuri — este un desăvîrșit atlet, călărește ca un trac și e un bun corăbier. Din nefericire însă nefiind înfiat și fiind născut de o concubină bar­bară, după lege intră în categoria sclavilor. De fapt dacă era fiu bun, nimerea, ca moștenitorul unui falit, la închi­soarea datornicilor.

— Cît costă acest serv? întrebă guvernatorul apăsînd pe cuvîntul „serv” ca și cînd îi era teamă ca cineva să nu conteste această stare de lucruri izvorîtă din interpretarea formală a legii.

— Începem licitația de la douăzeci de mii de sesterți, spuse arhontele, scuzîndu-se parcă.

— Cheamă-i pe toți doritorii înăuntru.

Pînă ce arhontele dădu poruncile și pînă ce se adunară cu toții, guvernatorul nu-și luă privirea de pe chipul tînărului. Era nespus de trist acest chip, ceea ce îi dădea un farmec deosebit. Cu capul aplecat, ochii voalați de dure­rea pierderii ireparabile, și starea înjositoare în care ajunsese, el părea o întruchipare a durerii.