Urechiusele Magarusului

Urechiușele Măgărușului

Tare-i place mamei leoaice să-și laude puiul.

― Leuț, le zice ea tuturor cu mândrie, e cel mai deștept, cel mai voinic, cel mai frumos și mai cuminte pui de pe lume.

Când mama îl laudă lui Leuț îi cresc urechiușele. Astfel, în scurt timp urechiușele puiului de leu au devenit lungi de tot. Leuț e bun prieten cu măgărușul și cu iepurașul.

― Priviți! observă într-o bună zi Măgărușul, Leuț are urechiușele aproape ca ale mele de lungi.

― Ba sunt mai lungi și mult mai frumoase! se fălește Leuț.

― Nimeni nu are urechi mai lungi și mai frumoase ca ale mele! își flutură mândrețea sa de urechi Iepurașul.

― Nu e adevărat, strigă enervat Leuț. Eu! Ale mele! Apoi supărat foc, aleargă de se aruncă în brațele mamei.

― Vai, puiule, ce s-a întâmplat? întreabă îngrijorată Leoaica.

― Mami, scâncește Leuț, ăia doi zic că urechiușele lor sunt mai lungi și mai frumoase. Spune-mi că nu e așa!

― Bineînțeles, puiule. Mai încape vorbă? Să nu asculți pe nimeni în afară de mine. Doar eu îți zic întotdeauna adevărul. Iar pe flecarii ăia, fiindcă au îndrăznit să spună asemenea cuvinte nesăbuite, îi voi pedepsi imediat! Și leoaica se îndreaptă furioasă spre locul unde se joacă cei doi prieteni, Măgărușul și Iepurașul.

― Deci, întreabă ea încă de departe, ale cui urechi sunt mai lungi și mai frumoase?

― Ale… ale… mele, răspunde tremurând de frică Iepurașul.

― Dar dacă te mai gândești?

― A… ale lui Leuț.

― Bravo, văd că ți-a venit mintea la cap! Dar tu ce zici? se adresează Leoaica către Măgăruș.

― Eu zic, răspunde ferm măgărușul, că urechile mele sunt cele mai lungi, cele mai frumoase urechi de pe lume!

― Și dacă te mai gândești?

― Oricât m-aș gândi răspunsul meu va fi mereu același, nu se dă bătut prietenul lui Leuț.

― Aha! Să văd cum vei zbiera acum! rânjește Leoaica și brusc Măgărușul se pomenește într-un nor de praf. Când norul se împrăștie – nici pomină de Leoaică prin apropiere.

― Măgărușule, strigă speriat Iepurașul, tu nu mai ai urechiușe!

― Cum adică?

― În locul lor ți-au rămas doar două găurele!

― Nu te cred.

― Dacă nu mă crezi, pleacă la izvor și te privește în oglindă…

Măgărușul pleacă la cel mai apropiat izvor. În oglinda apei vede un necunoscut.

― Acesta nu sunt eu, se bucură el.

― Eh, șoptește Iepurașul, ce n-aș da să fie așa. Dar ești tu, Măgărușule… Doar că fără de urechi.

Măgărușul ridică copita dreaptă, vrea să-și scarpine urechea stângă, n-o găsește și se convinge că Iepurașul îi spune adevărul. Din ochi îi picură lacrimi mășcate.

― Nici o măgărușă nu va privi în direcția mea, suspină el. Cum să trăiesc fără urechiușe? Nu pot trăi făr’ de urechiușe!

― Încetează, vrea să-l liniștească Iepurașul. La urma urmei urechile alea clăpăugi nici nu erau cine știe ce…

― Ba erau!

― Ba nu erau!

Și prietenii sunt gata de harță.

― Bine… cedează Iepurașul. Erau… Dar… decât să ne certăm ar fi mai deștept să le căutăm. Poate că… s-au pierdut pe undeva.

Au căutat îndelung. Au răscolit toată iarba din poiană, dar nu au găsit nimic. Măgărușul plânge neîncetat.

― Nu pot să te văd atât de trist, zice Iepurașul. Chiar dacă țin foarte mult la urechile mele, ți le dăruiesc. Fără regret. Ia-le!

― Nu vreau urechiușe de iepuraș, țipă Măgărușul. Vreau urechiușe de măgăruș!

― Încetează! se enervează Iepurașul. Mi-a pierit pofta să-ți mai dăruiesc ceva… Totuși aș vrea să-ți dau un sfat.

― Ce fel de sfat?

― Te sfătuiesc să pleci acasă, să tragi un pui de somn. Între timp eu mă voi gândi cum să-ți găsesc urechiușele.

Acasă Măgărușul e și mai trist. Adoarme abia spre dimineață. Visează un vis ciudat. Se face că Iepurașul aleargă spre el ținând în lăbuțe un buchet mare de urechiușe în mijlocul căruia flutură o pereche de urechi de măgar. Le recunoaște. Sunt ale lui. Vrea să și le ia, dar cineva îl strigă, îl zgâlțâie… Apoi… se trezește.

― Măgărușule, strigă alături Iepurașul. Am aflat unde-ți sunt urechiușele!

― Unde!? Sare ca ars din pat Măgărușul.

― Le poartă Leuț. Acum are două perechi… Urgent trebuie să facem un plan!

― Ce fel de plan? Nu am timp pentru planuri!

Și Măgărușul o zbughește ca săgeata pe ușă. De cum îl zărește pe Leuț, năvălește asupra lui strigând:

― Dă-mi urechiușele! Sunt ale mele! Le recunosc! Mi le-ai furat! Ești un hoț, un tâlhar!

Nu observă când se apropie mama leoaică. Brusc se face întuneric. Când se luminează alături e doar Iepurașul.

― Unde e Leuț, întreabă buimăcit Măgărușul.

― Bietul de tine, oftează Iepurașul. Nu doar fără de urechi, acum ai rămas și fără de coadă. Dacă ai de gând să le faci pe toate de capul tău, să nu te miri când vei rămâne și fără de cap!

Trece un timp. Nimeni nu vrea să se joace cu un Măgăruș care nu are nici coadă, nici urechi. Doar Iepurașul îi rămâne prieten fidel. Și fiindcă îi este un adevărat prieten, mereu face planuri cum să-i găsească coada și urechile.

― Am un plan, zice într-o zi Iepurașul.

― Ce fel de plan, întreabă abătut Măgărușul.

― Am de gând să o caut pe maimuțica Muțiumoco. E cea mai mare vrăjitoare din junglă. O voi ruga să facă descântece ca să devii măgărușul de mai înainte. În curând vei uita de ceea ce ți s-a întâmplat. Mă crezi, Măgărușule?

― Te cred, răspunde acesta cu toate că știe că planurile Iepurașului nu prea dau roade.

Iepurașul pleacă să o caute pe Muțiumoco. Dar nu e ușor să găsești o maimuță anume în mulțimea de maimuțe ce mișună prin junglă. Iepurașul nu se dă bătut până nu o găsește. Vrăjitoarea îl ascultă atent.

― Da, zice ea, Leoaica și puiul ei trebuiesc pedepsiți. Va fi necesar să dai dovadă că-ți iubești cu adevărat prietenul.

Apoi răsfoiește câteva cărți de magie și îi aduce Iepurașului patru fire galbene de păr.

― Ia aceste fire, zice Muțiumoco, și strecoare-le lui Lefănțică, puiului de elefant, după urechi. După care stai și așteaptă. Vei vedea ce se va întâmpla.

De cum dă cu ochii de puiul de elefant, își dă seama că niciodată nu va ajunge până la urechile lui. Fără să vrea începe să plângă.

― Ce-ai pățit, întreabă Lefănțică. Ce necaz s-a abătut peste tine că plângi cu atâta râvnă? Spune-mi, poate reușesc să te ajut.

― Nimeni nu poate să mă ajute, răspunde Iepurașul în timp ce în minte i se coace un plan.

― Sunt o ființă mică, neînsemnată, care aleargă printre copitele celor puternici. Voi muri fără să văd Pământul privindu-l de sus.

― Acesta îți este necazul? se miră Lefănțică.

― Da, răspunde Iepurașul. Și te rog nu-ți bate joc. Am și eu dreptul la vise.

― Prostuțule, râde puiul de elefant. Te urc pe spatele meu și nu ai decât să privești Pământul de la înălțime cât îți poftește inima.

Iepurașul stă cocoțat pe spatele lui Lefănțică fudul nevoie mare. Nu-i prea pasă cum arată Pământul. Are altceva de făcut. Îi strecoară imediat după urechi puiului de elefant cele patru fire de păr. Acum nu-i rămâne decât să aștepte.

Trece o zi, două, trei – nimic nu se întâmplă în junglă. A patra zi – mare minune. Lefănțică – cel pe care nimeni, niciodată nu l-a auzit cântând, aleargă și cântă:

Ia priviți la mușchii mei!

Nimeni nu mă-ntrece!

Dacă vreau dobor deodată,

Dobitoace – zece!

Sunt cel mai voinic din lume!

Zece dobitoace,

Le dobor într-o clipită!

Nici nu am ce face!

― A mai apărut un lăudăros, se gândesc locuitorii junglei.

― Vezi, Leuț? îl zădără ei pe puiul Leoaicei. Ăsta e mai voinic decât tine!

― Nu e adevărat! strigă Leuț. Mai voinic ca mine nu e nimeni pe lume! Nici chiar tu, Lefănțică, nu ești mai voinic!

― Ba sunt! Sunt mult mai voinic! insistă Lefănțică.

― Ba nu!

― Ba da!

― Maaaaaamăăăăă, urlă puiul de leu! Lefănțică se laudă că el e cel mai voinic! Zi că nu e așa! Și imediat apare Leoaica.

― Deci, întreabă ea înfuriată, cine crezi că e mai voinic?!

― Eu, răspunde calm Lefănțică.

― Dar dacă te mai gândești?

― Tot eu.

― Și dacă te mai gândești?

― Hm… Dacă mă gândesc, atunci… Ar trebui să ne luăm la întrecere.

― Acuș îți arăt eu întrecere! se repede Leoaica spre puiul de elefant, dar spre uimirea și bucuria celor de față, se pomenește în vârful trompei lui Lefănțică.

― Deci, întreabă acesta, cine e cel mai voinic?

― Tu, e nevoită să recunoască Leoaica scrâșnind din dinți.

― Zdrobește-o de pământ! urlă dobitoacele. Învaț-o minte! Să nu se mai laude!

Dar Lefănțică, fiind un animal cuminte, o așază jos fără să-i pricinuiască vreun rău.

― Trăiască cel mai voinic animal de pe lume! strigă cu toții în timp ce Iepurașul aleargă să-și găsească prietenul.

― Măgărușule, unde ești, Măgărușule?

― Aici, răspunde plictisit Măgărușul.

― Măgărușule, e agitat Iepurașul, nu simți, nu vezi nimic?

― Nu, de ce?

― Ți-au crescut urechile! Ai o nouă coadă! Ești măgărușul de mai înainte! Am reușit!

Măgărușul aleargă la cel mai apropiat izvor. În oglinda apei își vede urechile și coada.

― Sunt cel mai fericit de pe lume! sare el în sus de bucurie.

― Greșești, nu e de acord Iepurașul, eu sunt mai fericit decât tine.

― Ba nu!

― Ba da!

Și cei doi prieteni sunt gata de harță.

― Bine… Fie… Cedează Măgărușul. Tu ești cel mai fericit iepuraș iar eu – cel mai fericit măgăruș. De acord?

― De acord!

Iepurașul uită repede că prietenul său cândva nu a avut coadă și urechi. Doar Măgărușul nu poate să uite. Uneori, pe neașteptate se oprește în mijlocul drumului, își apleacă capul, închide ochii și visează. În acele clipe e cu neputință să-l urnești. Măgărușul își visează urechile, își visează coada. Când se trezește își amintește că nu e bine să te fălești și că Leoaica și puiul ei au fost umiliți și pedepsiți anume din cauza trufiei.