Vanatorul de vise

Vânzătorul de vise

Nimeni nu ar fi putut spune exact când a apărut acel bătrân singuratic la marginea podului ce despărțea orașul în două. Tuturor li se părea că omul e de când lumea acolo. Mic la stat, gârbovit, într-o haină ponosită, stătea ore în șir așezat pe o buturugă, privindu-i pe trecători cu ochi strălucitori și cuminți, strigând din când în când cu un glas neobișnuit de răsunător pentru vârsta sa:

― Cumpărați vise! Hai la vise! Cumpărați vise!

Bătrânul era înconjurat de buchete de flori de câmp uscate. De la acele buchete adia a primăvară, a pădure, a brazdă proaspătă și, lucru ciudat, în preajma lor ți se părea că te afli în mijlocul câmpului, printre flori înmiresmate, printre vânturi calde și nebunatice.

― Cumpărați vise, cumpărați vise! nu obosea să strige bătrânul de dimineață până seara târziu.

Visele sale nu erau altceva decât acele buchete uscate de flori de câmp. Cei mai mulți trecători aruncau câțiva bănuți într-o pălărie veche întoarsă cu fundul în jos, se alegeau cu câte un „vis” și își căutau de drum. Erau însă și dintre acei care îi strecurau, printre dinți, moșului vorbe veninoase:

― Cine îți permite, boșorog bătrân ce ești, să tulburi liniștea orașului în fiecare dimineață cu neroziile tale? Cu ce se ocupă legea? Unde e legea? De ce oare doarme această lege care de fapt ar trebui să-i protejeze pe cetățenii ei?

Pe ăștia îi irita enorm mirosul florilor de câmp.

În zilele de odihnă era mare forfotă în jurul moșului. Veneau mai ales oamenii ce-și lăsaseră cândva copilăria rătăcind pe dealuri și pe vâlcele. Ascultau poveștile bătrânului, se îmbătau de mireasma florilor, își aminteau cu nostalgie de zilele când își răcoreau călcâiele în iarba mătăsoasă a locurilor natale și se simțeau fericiți.

Într-o dimineață de toamnă, cu puțină ceață, dar care își mai păstra încă din căldura dimineților de vară, la marginea podului apăru un tânăr înalt, zvelt, cu părul des, cenușiu, ce-i cădea neascultător peste frunte. Ochii băiatului sclipeau, iar fața îi era luminată de o mare fericire.

― Moșule, zise el vesel, ia găsește-mi mata, în stogul ăla de vise unul frumos, cel mai frumos, căci mâine aș vrea să i-l dăruiesc unei ființe dragi. Pricepi, moșulică? Mâine mă însor. Cu cea mai minunată fată din lume. Cum crezi, întrebă flăcăul zâmbind larg, va fi un cadou pe cinste?

Bătrânul îl privi un timp în tăcere.

― Te-am întrebat ceva, începu să-și piardă răbdarea flăcăul.

― Da, da. Bineînțeles, îi răspunse distrat moșul. Iartă-mă! M-am lăsat furat de gânduri. Ziceai, de un vis?

― Păi, cam așa ceva…

― Să ai un vis, nu e rău, dar dragul moșului, nu cred că e potrivit să dăruiești unei mirese un vis. Visele nu întotdeauna se realizează și atunci… la ce bun? Te-aș sfătui să-i faci cadou miresei tale un buchet de trandafiri roșii. Ar fi minunat. Unei mirese îi dăruiești flori proaspete. Îi dăruiești dragostea, încrederea ta, speranța în ziua de mâine și zău, nicidecum un vis. Visele, de… le ții pentru tine și apoi ce vezi aici sunt doar vise de noapte…

― Cum adică?

― Adică-ți procuri un buchețel, îl duci acasă și pe parcursul a mai multor ani, periodic, vei visa unul și același vis. Visul îți va fi după cum îți va fi și sufletul…

― Atâta tot? se miră flăcăul.

― Da băiete, atâta tot. Acum te hotărăști dacă dorești să-ți mai dau un buchet sau ba. La o adică nici nu cunoști prea mare lucru despre visele mele.

― Eh, moșnege… Iar eu care credeam… Auzisem atâtea lucruri frumoase despre tine, dădu a lehamite din mână flăcăul. Dacă știam nu mai făceam atâta drum.

― Nu te supăra. Ți-am spus adevărul, de ce să te mint.

― Înțeleg. Văd că ești om cumsecade… Știi ceva? Dă-mi un buchet. Adică un vis. Să-l am ca amintire.

Bătrânul îl măsură cu privirea, de parcă ar fi dorit să-l vadă pe dinăuntru.

― De ce mă privești așa? se fâstâci un pic flăcăul.

― Nu te speria, îi zâmbi cu bunăvoință bătrânul. Vreau să văd cam ce vis ți se potrivește. Uite, ia-l pe acesta, și moșul îi întinse un buchet de flori roze. E un vis frumos, adăugă el. E al tău.

― Mulțumesc, bătrâne. Ține leul!

― Nu, refuză moșul. Nu am nevoie de bani. Socoate că ți l-am făcut cadou. Și să-ți mai spun ceva. Stau aici băiete, nu ca să adun averi, ci fiindcă îmi place să le amintesc oamenilor că-n viață există loc și pentru vise. Aș muri de plictiseală dacă aș sta de unul singur toată ziulica. În singurătate, bătrânețea, fiule, e atât de tristă…

― Lasă, moșule, se înduioșă tânărul, nu mai ești chiar atât de bătrân.

― Ai dreptate. Astăzi am întinerit un pic. Îmi pare bine că te-am cunoscut…

― Și mie, zise flăcăul. Voi mai trece. Rămâi cu bine!

Băiatul se pregătea să plece când, pe neprins de veste, din ceața dimineții apăru un omulean scund, burtos, cu o pălărie neagră pe cap, cu borurile largi, pe care omul o tot îndesa nervos peste ochi.

― Imediat, țipă el. Să vă cărați imediat! Picior de-al vostru să nu fie pe pod! Ați înțeles? E interzis!

Tânărul cu părul cenușiu se opri în loc. La început i se păru că-l mai văzuse pe individ, dar nicidecum nu-și amintea când și unde anume.

― Mai încet, omule, nu țipa, ripostă băiatul. Explică, ce e interzis?

― Eu țip? se înfurie scundul. Acuși îți arăt eu țipete!

De unde totuși îl cunosc? se întrebă flăcăul. Am senzația că îl știu și încă foarte bine. Aceleași țipete, aceeași isterie…

― Auzi, se dădu el pe lângă scund. Încetează! Mai bine zi-mi de unde te cunosc?

― Ia nu-mi umbla cu de astea… Fii convins, nu am păscut porcii cu tine.

― Ai dreptate. Ba chiar cred că în viața ta nu ai prea avut de-a face cu oamenii, doar cu porcii, căci și tu ești unul din ei.

― Ă-ă, ă, ă… se bâlbâi scundul. Ce-ai zis? Apoi începu iar să țipe – Cărați-vă! Cărați-vă! Nu-mi puneți răbdarea la încercare!

― Dar… ce-am făcut? se sculă de pe buturugă bătrânul.

― Ce-ai făcut? Mai ai neobrăzarea să întrebi? Zi de zi aduni lumea în jurul dumitale. Tulburi liniștea unor cetățeni cumsecade. Acum, însă – s-a terminat. Nu mai ai dreptul să stai la capătul acestui pod. Cară-te, cât e lucru cu cinste!

― Păi… nu cășunez nimănui nici un rău.

― Nici un rău zici? Faptul că oprești în fiecare dimineață niște cetățeni grăbiți oare nu e un rău imens adus societății?

― Omule, eu nu forțez pe nimeni…

― Lasă, nu te mai preface. Vă cunosc eu… vă adunați și puneți la cale nelegiuiri împotriva puterii. Mulțumește-te că doar te alung. Te-aș putea băga la dubă! După cum vezi – sunt foarte uman. Hai, ia-ți catrafusele și șterge-o…

Scundul îl apucă brutal pe bătrân de umeri.

― Stai, ce faci? se încruntă cel cu proaspătul buchet de vise în mână. Îndrăznești să dai într-un biet moș lipsit de apărare? Ia-ți mâinile murdare de pe bătrân, altfel va trebui să ai de-a face cu mine! Auzi, om de nimic ce ești?!

Celălalt rămase mut. Mai întâi deveni palid, apoi o roșeață stacojie îi năvăli în obraz. Bătu de câteva ori din picioarele-i scurte, asemenea unui bou pus pe rele și în sfârșit prinse la glas:

― Eu?! Om de nimic?! Ai îndrăznit să-mi arunci în față asemenea vorbe?!

― Ha, ha, ha! râse cu poftă flăcăul. Privește-l, moșule! Îl atingi cu un deget, îl dobori exact ca pe un nimic, iar el se revoltă…

― Tu? Pe mine? Ca pe un nimic?

― Da! Ca pe un nimic! Hai, cară-te de aici! Lasă-l pe moș în pace!

― O să-ți pară rău… O-o! Cât de rău o să-ți pară! dădu un pic înapoi scundul. Nu știi ce faci. Nu știi cu cine te-ai legat…

― Și cu cine, mă rog, m-am legat?

― Cu legea! urlă omul cu picioarele scurte. Eu sunt legea! Legea sunt eu!

Deodată scundul se repezi spre flăcău, îi smulse buchetul, îl aruncă cât colo, alergă spre căpița de „vise”, o călcă în picioare, strivi cu talpa bocancilor fiecare floricică în parte, apoi se făcu nevăzut.

Totul se petrecu atât de fulgerător încât băiatul nu reuși să se dezmeticească. În jur se răspândi un miros fin.

Florile strivite își trăiau ultimele clipe, împrăștiind prin aer tot ce aveau mai scump – parfumul.

Bătrânul și flăcăul rămaseră înmărmuriți. Chipul bătrânului se întunecă. Își îndreptă spatele, apoi, încet, fără grabă, merse până în mijlocul șoselei, ridică buchetul, îl scutură și i-l înapoie băiatului:

― Ia-l, zise el încet. Nu va mai fi ca înainte, vei avea, însă totuși un vis. Îmi pare rău. Am vrut să-ți fac un adevărat cadou. N-a fost să fie…

― Nu-ți fă griji, moșnege. Oricum, îți mulțumesc…

― Nu-mi mulțumi. După acest incident, nu-ți va fi deloc ușor, te văd însă puternic și știu că le vei trece pe toate.

Flăcăul vru să-l îmbrățișeze, să-și ia rămas bun, dar… mare minune: observă că, de fapt, se află singur pe pod. În jur – țipenie de om. Nici pomină de bătrân, nici pomină de buchete…

Ceața de pe râu se ridicase. Pe cer sclipea un soare cuminte. Razele lui jucăușe lunecau vesele pe oglinda argintie a râului.

De partea cealaltă a podului se auzi huruit de mașină. Trecură câțiva oameni, băiatul însă nu le dădu atenție. Încercă să găsească rămășițele florilor strivite. Nu găsi nici măcar o singură petală. Totul era atât de misterios, încât nu mai știa ce să creadă. Observă că ține în mâini un buchețel de flori roze. Florile îl îmbătau cu mireasma lor. Îl măcinară îndoielile. De unde le are? Hotărî că le-o fi strâns de pe undeva de pe malul râului. Parfumul acestor flori i-o fi provocat halucinații. Își aminti că, de fapt, se pornise după un buchet de trandafiri vișinii. Își îndreptă grăbit pasul spre locul unde, cu noaptea-n cap, florăresele își aduc marfa. Flăcăului îi veni inima la loc. Uită imediat cele întâmplate…

A doua zi, duminică, în centrul orașului, pe malul drept al râului se jucă o nuntă. Mirele, un flăcău înalt, voinic, cu părul lung, cenușiu, se numea Călin. Mireasa era o floare de câmp. O țărăncuță veselă, vioaie, cu două cosițe castanii, lungi până mai jos de brâu, care parcă lumina locul pe unde pășea. În preajma Anei, căci acesta era numele miresei, aerul părea proaspăt, ca după o ploaie de vară. Nuntașii avură senzația că se află, nu la o nuntă obișnuită, într-un oraș înghesuit, îmbâcsit de colb și de mirosuri urâte, ci sunt departe, în mijloc de câmp, acolo unde nu există opreliști…

Însă, după cum odată și odată toate iau sfârșit – și această nuntă s-a încheiat. Viața și-a reluat cursul său obișnuit.

Nu trecu bine anul, că Ana îi dărui lui Călin doi feți frumoși, doi gemeni ce-i umplură casa de bucurii. După un an – încă doi. Când se încheiară patru, ograda lui Călin deveni neîncăpătoare pentru cei șase copilași, și toți șase – băieți. Dar odată cu bucuriile în casă, dădură năvală și o mulțime de griji. Ca să-și ridice copilașii nu prea ajungeau două brațe de bărbat și două de femeie. Și nu pentru că aceste patru brațe nu ar fi muncit îndeajuns. De ceva timp, în acel oraș se întâmplau lucruri nespus de ciudate. Așa, de exemplu, cei mai mulți dintre orășeni se pomeniră într-o bună dimineață fără casă, fără masă, fără tot ce adunaseră într-o viață lungă de om. Nimeni nu știa ce se întâmplase de fapt. S-au pomenit oamenii doar cu cerul liber deasupra capului.

Ciudățeniile nu s-au oprit aici. Foarte curând s-a descoperit că o parte din orășeni, la fel peste noapte, s-au pricopsit cu bogății nenumărate, cu castele ce au împânzit orașul ca ciupercile după ploaie. Norocoșii și-au împrejmuit iute palatele cu garduri înalte, au instalat lacăte pe la porți, apoi parcă au dispărut. Existau, trăiau, dar totodată nimeni nu-i putea vedea. Noua lor viață căpătase acum alte dimensiuni. Dimensiuni pe care, majoritatea celor năpăstuiți, nu le prea puteau pricepe.

Călin și Ana s-au trezit printre cei cu năpasta. Și fiindcă decât să muncească, altceva nu mai știau – și-au suflecat mânecile și… s-au pus pe treabă. Îndeplineau orice fel de muncă. Cu toate acestea abia de legau tei de curmei. Fiind meșter la toate, până la urmă pe locul unde altădată fusese casa bunicilor săi, Călin reuși să-și zidească o căsuță.

Mică căsuța lor, dar foarte drăguță. Două cămăruțe, o bucătărioară, o tindă, câteva scăunașe, câteva pătucuri, o măsuță – asta le era acum toată averea. Pe dinafară, Călin o împodobi cu horboțică din lemn, în vârful acoperișului îi puse doi cocoșei de tablă, stâlpii îi încrustă în stil național, dar mândria casei rămânea pridvorul. Un pridvor mare, larg, frumos, din care lui Călin îi plăcea în orele de răgaz, noaptea, să privească cerul încărcat cu stele. Oare acolo sus, se întreba deseori Călin, există ființe asemănătoare oamenilor? Dacă da – atunci și acolo curg râuri de durere și de lacrimi?

Vecinul de peste drum, un om scund, ursuz, cu o burtă rotundă, s-a ales cu un munte de casă, un adevărat palat, cu turnuri și ferestre arcuite, cu acoperiș de argint – și toate astea doar pentru doi dulăi pe care îi ținea legați la poartă, căci bietul de el nu mai avea pe altcineva.

Omul de vizavi purta mereu, trasă peste ochi, o pălărie neagră, cu borurile largi și ori de câte ori îl zărea, Călin avea senzația, că-l văzuse cu mult înainte. Unde? Când? Cum? ― nu-și putea aminti.

De vină o fi fost pălăria, ori poate că acesta s-o fi născut cu o față invizibilă. Așa ori altfel, omul părea că nu are față. Nu-i puteai desluși nici o trăsătură.

Cu față sau făr’ de față – lui Călin nu-i păsa cine îi este vecin. În schimb, cel de vizavi îl privea deseori cu neîncredere și la fel se căznea să-și amintească de unde îl știe.

Nu-l avea la inimă omul cu picioarele scurte pe Călin. Nu-i putea suporta copiii, căci, în genere, orișice copil îi provoca mare disconfort.

Ăștia, își tot repeta el, negreșit îi vor aduce nenorocire. Mai ales că sunt mulți și pe deasupra mai sunt și lipiți de săraci.

De când trăia în castel peste tot vedea doar bandiți și tâlhari. Ca și mulți alții, își împrejmui iute palatul cu garduri înalte, își puse zăvoare trainice peste tot, paznici credincioși, dar gândul că îl paște o mare primejdie nu-l lăsa nici pe o clipă.

― Vor veni, vor veni, își tot repeta el la nesfârșit, îmi vor lua totul. Poate chiar și viața… Această obsesie îi prefăcuse existența într-un adevărat calvar.

Nimeni nu cunoștea ce bogății găzduiește castelul său, iar castelul găzduia obiecte de aur, de argint, lustre scumpe, mobilă, covoare, mătăsuri, tablouri, icoane – obiecte meșterite de mâna și de gândul omului. Dar nimic nu-i aducea satisfacție deplină. Mereu i se năzărea că băieții lui Călin, într-o bună zi vor da năvală în casă. Și, poate că nu ar fi fost atât de încrezut dacă în fiecare noapte nu l-ar fi chinuit unul și același vis.

Se culca în patul său moale, printre bogățiile sale și nu reușea să închidă bine ochii, că se visa într-o casă părăsită, dărăpănată, fără de uși, fără de ferestre, pustie… doar cu o oglindă stricată în ea. În vis se privea în oglindă și pornea să hohotească ca un nebun. În oglindă vedea un bătrân deșirat, desculț, îmbrăcat în zdrențe, zoios, plin de bube… și atunci îl apuca un fel de tremur, de frică… Încerca să-și găsească pălăria. Nu o găsea și… în clipa aceea se trezea.

Privea buimac și se liniștea abia după ce avea deplina convingere că toate-i sunt la loc. Umbla ca un lunatic, cotrobăia, număra, așeza până îl prindeau zorii. Încerca să ațipească din nou, dar îndată ce punea capul pe pernă – visul îi reapărea. Viața, pentru el, pierduse orice strălucire. Pe zi ce trecea era tot mai convins că anume copiii lui Călin îi vor aduce sfârșitul și groaza îl învăluia ca într-o pânză de păianjen. În minte îi încolțea un plan…

Călin, nici cu gândul la primejdiile ce-l pășteau. Își căuta omul de-ale sale. Alerga cât era ziulica de mare să nu-l ajungă nevoile din urmă. Nevoile însă, nu-i făceau ocolișuri. Dădeau buzna din toate direcțiile.

Într-o bună zi, pe nepusă masă, se pomeni omul făr’ de lumină în casă. Cineva îi furase lumina.

― Ce ne vom face, tată? plângeau copilașii. Cum vom trăi pe întuneric? Ne este frică…

― Nu vă temeți, îi liniștea Călin. Cât timp aveți părinți, totul va fi bine. Și apoi, adăuga el, priviți ce lună frumoasă luminează Pământul! Luna strălucește acum pentru voi. Întunericul, le mai zicea Călin, e înfiorător atunci când vine din sufletul omului. Să aveți grijă de sufletele voastre. Să nu lăsați să pătrundă în ele întunericul…

Mai apoi, în plină iarnă, au rămas și fără de căldură. În mica lor căsuță cu horboțică era frig, aproape ca afară.

― Alți copilași se bucură când vine iarna, și doar noi așteptăm să treacă mai iute. De ce, tată, îl întrebau băieții. De ce ne este atât de frig?

― Nu e vinovată iarna, puii tatei, încerca să-i liniștească Călin. Nu iarna aduce frigul cel mare. Răceala inimilor omenești – iată cine aduce cel mai aprig frig de pe lume.

Într-o noapte, pe la un sfârșit de ianuarie, peste oraș s-au abătut niște vântoaice nebune.

― Dacă rămânem fără de acoperiș se gândi cu tristețe Călin, suntem cu totul pierduți. Spre dimineață însă, vântoaiele s-au potolit. Călin a ieșit afară. Vântul doborâse câțiva arbori, desfăcuse câteva acoperișuri, dar mica sa căsuță stătea neatinsă. În schimb ograda îi era plină de crengi uscate smulse din bătrânul stejar.

Stejarul se înălța lângă poartă și fusese sădit acolo hăt de stră-străbunicul lui, om de o înaltă cultură pentru timpurile de atunci, numele căruia îl purta și astăzi strada pe care locuiesc. Călin a intrat în casă nemaipomenit de fericit.

― Copii, a zis el, vom avea căldură. Vântul i-a smuls stejarului nostru toate crengile uscate. Nu vă faceți griji. Arborele e neclintit. La primăvară va fi și mai verde, și mai puternic…

Dar chiar dacă din clipa aceea au început să facă focul în sobă, copilașii tot s-au îmbolnăvit. Au căzut bolnavi toți deodată.

A doua zi, Ana, într-un suflet alergă cu ei la medic. Medicul, un omulean scund, cu o pălărie albă, dar care, nu se știe de ce, părea neagră, cu o față căreia nu-i puteai desluși trăsăturile îi examină pe copii, apoi i se adresă Anei:

― Femeie, fii calmă…

― Dar… ce e, doctore? se albi Ana la față.

― Zău, nici nu știu cum să-ți zic…

― Spune-mi, nu tărăgăna. Mă voi strădui să mă stăpânesc.

― Păi, femeie, copiii dumitale sunt grav bolnavi…

― Doctore… încercă să spună ceva Ana.

― Așteaptă, o soluție totuși există…

― Ce soluție, doctore? se învioră un pic femeia.

― Păi, ca să-ți salvezi copilașii va trebui să cheltuiești o avere. Nu știu dacă ești pregătită.

― Sunt pregătită de orice. Îmi dau și viața dacă trebuie.

― Ei hai, lasă! Nici chiar așa… Ar fi destul să-ți vinzi, de exemplu… casa.

― Casa? șopti Ana pierdută…

― Ai dreptate. Să rămâi pe drumuri, tocmai cu șase copilași, îmi dau seama, nu e lucrul cel mai potrivit. Te înțeleg, căci de… suntem cu toții oameni, de aceea ți-aș mai propune ceva…

― Zi-mi, doctore, nu mă cruța, îi reveni Anei un pic sângele în obraz.

― E simplu de tot. Te văd femeie voinică și cred că nu se va întâmpla nimic dacă, de exemplu, îți vinzi un rinichi, sau un plămân – orice…

― Vai, doctore, nici o problemă. Chiar ți-aș fi recunoscătoare. Spune-mi, ce trebuie să fac?

― Vii mâine, o tipări ușurel pe spate doctorul. Acum ia aceste pastile. Le bei ca să fii mai liniștită.

Doctorul cu pălărie albă, care părea neagră, o petrecu amabil pe Ana și pe copilași până la ușă.

Ana s-a întors la căsuța sa lipsită de lumină și de căldură, dar totodată caldă și luminoasă prin dragostea celor ce trăiau în ea, cu speranța în suflet.

Călin nu era acasă. Și-a culcat copiii, i-a învelit, apoi timp îndelungat a stat la căpătâiul lor.

Pe neprins de veste, prin cămară se răspândi un parfum fin. Femeia încercă să afle de unde vine parfumul. Zări în grindă un buchețel de flori uscate. Erau florile copilăriei sale. Flori rare, pe care ea și maică-sa le adunau cu grijă de prin ponoare, în fiecare vară. Acele flori aveau însușiri medicinale miraculoase. Făcu iute o fiertură. Îi trezi pe băieți și le dădu să bea.

A doua zi copilașii alergau veseli pe afară. Nici pomină de boală…

Călin nu a știut niciodată de cele întâmplate. În schimb și-a amintit de buchețelul de „vise”. Și-a amintit de întâmplarea de pe pod. În următoarea noapte, Călin și-a așezat rămășițele florilor sub pernă. Și a avut un vis. Unul ciudat, dar foarte frumos. Când visul i se repetă, începu să creadă că acolo, pe pod, nu avusese o vedenie, ci totul fusese real. A existat bătrânul. A existat și cel care-și spunea „legea”. Pe unde o fi oare acum bietul bătrân? Pe unde o fi burduhosul cu picioarele scurte? Uneori i se părea că vecinul, stăpânul castelului de vizavi, e chiar cel de-i smulsese odinioară buchețelul de „vise” din mână. De altfel, întâlnea în cale nenumărați oameni ce parcă semănau leit cu cel de pe pod. Totuși ceva îi deosebea. Glasul… Glasurile lor erau diferite. Unii abia de strecurau cuvintele, alții, dimpotrivă – împușcau cu cuvântul. Cei mai mulți vorbeau așa încât nu pricepeai nimic din ce zic. Principalul însă era că toți păreau că nu au față.

La o adică Călin nu prea avea mare treabă cu burduhosul de pe pod. Totuși a rămas surprins de asemănarea izbitoare a directorului școlii unde îi mergeau copiii cu acel individ. Școala se afla alături de mica lor căsuță cu horboțică. Mihăiță, mezinul, tocmai merse în clasa-ntâi. În acea școală învățase cândva și Călin.

Într-o zi, directorul l-a invitat în cabinetul său. Fără să-și scoată pălăria de pe ochi porni să-i vorbească în grabă:

― Înțelegi dumneata, domnule Călin, școala noastră e cea mai bună școală din oraș. De aceea legile și cerințele noastre sunt un pic altfel. Înțelegi?

― Înțeleg, domnule, de ce să nu înțeleg?

― Atunci să trecem la subiect. Noi, pedagogii împreună cu părinții am hotărât că trebuie să introducem legi noi, pe care fiecare elev, părinte, va fi dator să le respecte. Ține minte acest lucru!

― Dar…

― Stai, domnule, nu te pripi. Acuși îți explic…

― Păi, încă nu am zis nimic.

― De zis, dumneata nu ai zis, sunt convins însă că te-ai gândit…

― Nici de gândit nu e voie? întrebă mirat Călin.

― Hotărât că nu. În școala asta, pentru toată lumea gândesc eu. Ai înțeles, domnule?

― Da, se grăbi să răspundă Călin, fâsticindu-se și mai mult.

― Frumos din partea dumitale, foarte frumos. Mai ales că e și spre binele copilașilor, că doar nu le dorești răul, nu?

― Așa e…

― Știam eu… Ei, iată, ne-am abătut de la temă. Despre ce vorbeam? Ah, da. Despre legi. Ziceam că noile noastre legi sunt cât se poate de simple. De una dintre ele, însă, depinde reușita la învățătură a fiecărui elev în parte.

Călin îl asculta pe director și se întreba: „De ce oare, în ultima vreme întâlnesc atâția indivizi care niciodată nu-și scot pălăriile negre de pe cap?”

― Cunoștințele pe care le acumulează elevii, continuă directorul, sunt direct proporționale cu felul lor de a se îmbrăca. Noua lege presupune că nici un copilaș nu trece mai departe de pragul acestei școli dacă, Doamne ferește, i se va descoperi în hăinuță o găurică oricât de mică.

― Adică cum, întrebă nedumerit Călin.

― Vezi? se înfurie directorul. Știam de la bun început… Ești unul dintre ăia… care nu gândesc cu capul. Presupun că și haina dumitale e plină de găuri. Cred că și copilașii nu-ți prea strălucesc la învățătură… Ar fi mai înțelept să le găsești de pe acum o altă școală.

― Dar… domnule… Aici am învățat eu, părinții, bunicii mei și aici îmi vor învăța și copiii. Vă rog, domnule, explicați-mi. Vom respecta legea.

― Nu prea cred, însă, fie… Mai explic o dată… Găurile din hăinuța unui copil sunt pur și simplu molipsitoare. O astfel de gaură provoacă găuri imense în buzunarul unui pedagog. Un pedagog cu o gaură în buzunar e un om demoralizat și atunci, te întreb, domnule, despre ce reușită la învățătură mai poate fi vorba?

― A-a-a, se scărpină Călin la tâmplă. Iată, deci, cum stau lucrurile… Acum am înțeles. Totul e foarte simplu și totodată… foarte complicat.

― Deci, ne-am înțeles, adăugă directorul, nici o găurică… Legea trebuie respectată.

― Ne vom strădui, ne vom strădui, răspunse abătut Călin și porni spre ușă.

― Încă ceva foarte important. Ceva care îi vizează doar pe părinți. De acu înainte în școală vor intra doar acei părinți, care vor fi îmbrăcați, cum s-ar zice, la patru ace. Problema e că de curând am instalat o nouă ușă la intrare, una foarte performantă…

― Dar, domnule director, ușa veche, nici pe departe nu era veche, se opri Călin în loc… Chiar eu, anul trecut, am cioplit-o și am instalat-o…

― Am schimbat-o. Ușa dumitale era învechită moral. Acum avem o ușă minunată. Ți se închide pur și simplu în nas, dacă nu ești dichisit cum se cuvine. Ce vrei, nu suntem o școală obișnuită.

Pe Călin îl trecută sudorile.

― Și, întrebă el, e absolut necesar, adică la patru ace…

― Ar fi mai bine poate să vă procurați iată o pălărie uite-așa, ca a mea, dar, zâmbi semnificativ directorul, sunt convins că dumneata niciodată nu vei avea parte de o asemenea pălărie…

Când a venit acasă, Călin i-a povestit totul Anei. Au cercetat hăinuțele copiilor și s-au îngrozit. Au descoperit mulțime de găurele…

― Ce vom face? întrebă abătut bărbatul.

Ana nu știa ce să facă.

― Știi ceva, zise într-un târziu Călin. Mâine nu trimite copiii la școală. Ușa cea nouă li se va închide în față. Până le cumpărăm hăinuțe – să stea acasă. Plec imediat la patron. Nu mi-a plătit de jumătate de an o para chioară. Îl voi ruga, îi voi explica… Mă va înțelege… Are și el copilași…

Spre marea uimire a lui Călin, patronul semăna leit cu vecinul și cu directorul școlii. Cu o singură deosebire – când vorbea ăsta, parcă tăia cu cuțitul.

S-a întors acasă și mai abătut.

― Ce ai, întrebă Ana, văzându-l atât de negru la față.

― Nimic… M-a alungat… Ca pe un câine… mai rău chiar. Mi-a zis că mă vede pentru întâia dată și că nici vorbă să-mi fie dator. Uite-așa. A chemat doi din ăștia, cu pistoale la brâu, le-a ordonat să mă arunce în stradă… Am lucrat atâta amar de vreme fără să fiu remunerat.

― Lasă, Călin, liniștește-te, ai scăpat cu viață și de-acu e bine. Vom găsi o soluție…

În noaptea aceea, până în dimineață, Ana a cusut. Acolo unde observa o găurică, femeia înseila o floare. Și erau acele flori nemaipomenit de frumoase. Semănau a flori de câmp. O vreme, copii nu au încetat să umble la școală. Dar… numai o vreme.

Nu se știe de ce, Dumnezeu, unora le dă totul, altora – nimic. Chiar dacă duceau o viață plină de griji, natura îi înzestrase pe copiii lui Călin cu mulțime de talente. Spre invidia multora. Erau ageri la minte. Ca și taică-său, tăiau în lemn, desenau, cântau și toate le făceau cu talent și cu tragere de inimă.

Mihăiță, mezinul, pe care frații îl porecliseră Titirez, îi întrecea pe toți. Nu degeaba îi ziceau Titirez. Pe toate le prindea din zbor, dar cel mai mult se pricepea la bătut mingea. Nu reușise să iasă bine de sub masă, că și începu să bată cu piciorul în minge. Chiar din clasa-ntâi, în școala cu pricina, devenise mare vedetă.

Ca să demonstreze tuturor că școala lor e o școală serioasă, directorul, ori de câte ori avea delegații străine, organiza meciuri de fotbal în care numaidecât era prezent Titirez.

― Bravo, Titirez, strigau de la tribune! Bravo! Ține-o tot așa! Trăiască Titirez!

― Băiatul ăsta, îi plăcea să se laude directorului, ne va scoate în lume, ne va face vestiți.

Într-o zi, Titirez, pregătindu-se de un nou meci, se dezbrăcă în garderobă și uită, în grabă, să-și aranjeze astfel hăinuțele, încât să nu observe nimeni găurelele din dosul floricelelor. Cineva descoperi ce de-a găurele are vesta lui Titirez și fuga la dirigintă. Diriginta abia atinse hăinuța. Cu buricul a două degete, o ridică sus, apoi o aruncă pe podea strigând:

― Să fie luată și aruncată! La gunoi! E, e, e… molipsitoare! Și alergă la director…

A doua zi, în fața băieților lui Călin ușa școlii nu s-a mai deschis. Lui Titirez, ușa i-a deschis-o un profesor. Ținea în mâini un costumaș nou-nouț.

Mic, mic, dar mândria școlii, avea și multă mândrie personală. Nici în ruptul capului nu a dorit să primească costumașul. Au plecat de acasă șase și s-au întors tot șase. Colegii nu au înțeles niciodată de ce a plecat Titirez…

― Călin, întreba deznădăjduită Ana, de unde și pentru ce atâtea necazuri pe capul nostru? Cum putea să știe biata femeie că toate li se trag de la vecinul de peste drum?

― Ăștia, triumfa între timp cel cu picioarele scurte, își vor lua lumea în cap, de vreme ce le-au fost fugăriți plozii din școală. Vor pleca unde îi va duce ochii Ha, ha, ha! rânjea el. În sfârșit voi dormi liniștit…

Însă nu a fost să fie. Călin nu avea de gând să plece de pe strada sa. În scurt timp găsi altă școală. Ce-i drept școala cea nouă se afla tocmai la capătul orașului. În schimb avea ușile din lemn de stejar și se deschideau vraiște în fața oricărui copil. Acum băieții lui Călin se trezeau cu noaptea-n cap ca să reușească la ore. Hăinuțele împânzite cu floricele, ghetele ponosite – nu mai deranjau pe nimeni. Profesorii se mândreau cu copilașii lui Călin. Școala devenise centrul atenției întregului oraș. Omul cu pălărie neagră de peste drum își ieșea din minți. Uneori își ridica privirile pierdute spre cer și șoptea în neștire: Ajută-mă, Doamne! Izbăvește-mă de blestematul ăla de vis care mă chinuie ani în șir, izbăvește-mă de acești vecini de care-mi este atât de frică… Nu mai pot… O să ajung la balamuc. La balamuc, Doamne! Arată-mi calea cum să mă descotorosesc de cei ce râvnesc la averea mea. Fii milostiv, Doamne, se tot ruga el în vreme ce în minte îi încolțeau noi și noi planuri.

Într-o zi Ana l-a trimis pe Titirez la băcănia din colț să cumpere pâine. Copilul s-a întors cu mâinile goale.

― Unde e pâinea, Mihăiță, l-a întrebat îngrijorată Ana.

― Nu am cumpărat. S-a scumpit pâinea… De unde vom lua bani pentru pâinică, mamă?

― Lasă, Mihăiță, a zis Ana, nu-ți fă griji! Ne vom descurca.

În noaptea aceea, femeia nu a închis un ochi. A doua zi, sâmbătă, și-a trimis copiii la joacă și a început o discuție cu Călin.

― Dragul meu, a zis ea. Va trebui să plec…

― Cum să pleci, unde să pleci? întrebă îngrozit Călin.

― Mă voi întoarce în satul meu de baștină. Acolo mă așteaptă pământul… Așteaptă să fie muncit. Sunt convinsă că niciodată nu vei fi de acord să te rupi de rădăcinile tale. Eu, însă, sunt născută acolo unde vântul nu are opreliști. Trăiesc în acest oraș îmbâcsit de răutăți și de mirosuri urâte doar de dragul tău și de dragul copilașilor noștri… Pentru mine aburul pământului, bătaia vântului în mijlocul ogorului, ropotul ploii – e însăși viața. Îmi voi ara ogorul. Îl voi ara, îl voi semăna și voi crește pâine. Pâinea pe care n-o avem acum pe masă…

― Nu e lucru femeiesc să ari, să semeni. Să treieri… Două mâini de femeie trebuie doar să coacă pâinea.

― Voi coace și pâine…

― Cum să le faci tu pe toate? E adevărat, sunt orășean, dar voi merge cu tine… Această țară, acest pământ e al nostru, al tuturora. E pământul strămoșilor, care l-au hrănit cu osemintele lor și l-au făcut să fie roditor și bogat. Strămoșii… sunt rădăcinile noastre și atâta timp cât avem rădăcini, ne vom ține, Anuță. Ne vom ține… Uneori, adăugă Călin în șoaptă, primăvara, când înfloresc pomii, mi se pare că florile parfumate sunt sufletele celora ce au locuit cândva pe aceste meleaguri. Strămoșii ne privesc cu ochi de floare, Anică, și ne ajută la greu… Vom crește pâinea! Împreună vom crește-o…

De la un timp, omul de peste drum nu mai zărea pe nimeni în ograda lui Călin.

― Poate că m-ai auzit și pe mine, Doamne, își făcea el stângaci semnul crucii, bucurându-se că, în sfârșit, planurile lui au dat roadă. Nu credea și nu crezuse vreodată în Dumnezeu. În ultima vreme însă, îi tot dădea ghes cu bisericile. Devenise un fel de modă. Mulți de-alde el veneau la sfânta biserică, nu ca să-l roage pe Dumnezeu să le ierte păcatele, că păcate aveau și făceau cu nemiluita.. Veneau de dragul ochilor lumii. Ba chiar unii își scoteau hainele obișnuite și îmbrăcau sutane. Se prefăceau că aduc cuvântul Domnului în sufletele oamenilor. Domnul, însă, pe toate le vedea, pe toate le știa.

Oricât ar fi încercat omul cu picioarele scurte să se descotorosească de Călin și de copiii acestuia – și Călin și băieții erau bine, sănătoși, chiar mai mult – băieții crescuseră înalți, frumoși, puternici, spre invidia multora. E drept, acum plecau tot mai des, mai ales vara, la pământ, la țară – să-și crească pâinica. Pâinea ce-i ajuta doar să nu moară de foame, căci și aici, departe de oraș, lucrurile nu erau prea bune. La început, Ana nu și-a recunoscut satul. Avea satul ei ceva din tristețea stelelor, atunci când, pe neprins de veste, pe cer dau năvală nori cenușii și le acoperă strălucirea. Rămas fără de bujorii din obrajii fetișcanelor, fără de chiotele flăcăilor, era trist satul. Nu mai avea satul fete mari și flăcăi. Nu se jucau nunți, nu se serbau cumătrii și peste tot dăinuia tristețea. Până și pământul era trist. Nelucrat, nemângâiat de brațe vânjoase și tinere, pământul, altădată roditor și mănos, acum nu mai vroia să dea roadă. Își vroia, pământul, copiii acasă. Dar copiii plecau… Fugăriți, mânați de mâini nevăzute, copiii satului își luau lumea-n cap și se duceau… Unde îi duceau ochii. Lăsau în urmă doar tristețe și mâhnă… Așa era satul Anei acum. Scăldat în lacrimile bătrânilor rămași fără de sprijin la bătrânețe…

Cât timp nu-și vedea vecinii, omul de peste drum se simțea în apele sale. Chiar dacă îl mai chinuia visul, primejdia i se părea depășită. Într-o zi însă, i-a văzut pe toți șase băieți, înalți, frumoși, intrând în ograda căsuței cu horboțică și inima i s-a oprit în loc.

― Mi-a venit sfârșitul, a urlat el în neștire. Dacă nu întreprind ceva imediat – pot să-mi iau adio de la bogățiile mele! Uite-i, Doamne, cum cresc ca din apă! Îi șterg de pe fața pământului! Îi nimicesc… Până acum am fost prea uman… Prea cumsecade…

Spre seară, lângă căsuța lui Călin s-a oprit o namilă de mașină ce scotea sunete sinistre din motor și scrâșnea asemenea unui balaur. Mașina părea că nu e ghidată de nimeni. Cui să-i dea în gând că e condusă din umbră? Avea o misiune diabolică – să transforme căsuța cu tot ce-i viu în ea, într-un morman de pietre…

Mai apoi locul ar fi fost nivelat, curățat, s-ar fi semănat iarbă, pe margine s-ar fi plantat brazi, arbori ce-și au veșmântul mereu același și lumea ar fi pășit pe gazon fără să-i pese că de fapt, pășește pe morminte. De acest lucru, omul cu picioarele scurte era absolut convins. Mai mult decât orice, și-ar fi dorit însă în primul rând să scape de stejarul din fața portiței. Auzise de pe undeva că, cică stejarii de prin părțile locului le dau tărie și putere celora ce locuiesc în preajmă și probabil anume arborele e de vină că nu se poate descotorosi de vecini.

Stejarul… Da. Stejarul… Îl va smulge cu tot cu rădăcină. Dar… și el locuiește în preajmă. Și el e de prin părțile locului. Atunci? Nu, el e altfel, stejarul nu-l va ajuta niciodată…

Tocmai în clipa când mașina vru să-și ia avânt, lângă mica căsuță cu horboțică se opri un grup de turiști străini. Planul omului cu picioarele scurte nu funcționă nici de astă dată. Cum să dărâmi, să nimicești ceva din ceea ce au atins, au pipăit străinii? Aceștia înconjuraseră stejarul, începând să-l pipăie și nu mai încetau să se mire de vigoarea și de frumusețea lui. Apoi, la un moment dat, au observat horboțica din lemn. Ceva mai original și mai frumos nu mai întâlniseră.

― De unde atâta măiestrie și talent, se tot întrebau străinii? De unde atâta har la niște biete ființe chinuite și horopsite de soartă? Acolo, în țara lor, asemenea talente ar fi fost purtate pe brațe.

Deodată, grupului de străini i se alătură un bătrânel josuț, cu fața cuminte, cu părul, barba și mustățile albe ca neaua.

― Aici locuiește Titirez și cei cinci frați ai săi? întrebă binevoitor bătrânul.

― Aici, om bun, aici… i-a răspuns Ana.

Șase flăcăi, bătrânul și străinii, au stat de vorbă la măsuța de sub stejar, până seara târziu. Când au intrat băieții în casă, Anei i-a sfârâit inima.

― Nu te întrista, mamă, a îmbrățișat-o Titirez. Nu s-a întâmplat nimic.

― Ba nu, Mihăiță, s-a întâmplat. Îmi spune mie inima…

― Da, mamă…

― Zi-mi, Mihăiță.

Vorbi Ștefănel, băiatul mai mare:

― A venit vremea, mamă, să ne luăm zborul. Privește, ne aplecăm când intrăm pe ușă… Am crescut. Trebuie să ne căutăm de viața noastră. Vom pleca. Toți șase. Cu străinii. În țara lor. În țara noastră, cei de-alde noi nu au loc, știi bine.

Ana începu să plângă.

― Mamă, nu plânge. De ce să rămânem?

― Acasă e acasă, a șoptit Ana. În țara ta e în țara ta.

― Ce fel de țară, mamă, ce fel de casă? Aici ni s-a furat ceva ce nimeni, niciodată nu ne va întoarce – copilăria. Atunci când trebuia să zâmbim, noi plângeam. Plângeam iarna de frig și de întuneric. Plângeam vara când treceam pe lângă cireșii doldora de cireșe coapte și dulci, iar noi nici nu le știam gustul. Vom pleca. E unica ușă întredeschisă de unde răzbate o rază de lumină. Poate vom reuși, poate nu. N-avem de unde ști. Ceea ce știm e că într-o bună zi ne vom întoarce. Și dacă acum nu avem puteri, atunci vom avea… și vom face totul ca zâmbetul copilașilor de pe aceste meleaguri să nu le dispară vreodată de pe buze. Toți copilașii merită să zâmbească. Crede-ne, mamă, și… blagoslovește-ne.

― Bine, flăcăii mamei, abia a șoptit Ana. Plecați! Dumnezeu să vă aibă în pază!

Băieții au îmbrățișat-o.

― Dar, a adăugat Ana, să țineți minte un lucru! Mă voi ruga pentru voi să aveți o viață frumoasă acolo, printre străini. Să vă străduiți întotdeauna să reușiți doar prin munca voastră cinstită și prin talentele cu care v-a înzestrat Dumnezeu. Mi-e teamă, însă, că chiar de veți avea tot aurul lumii, nu vă veți simți pe deplin fericiți, căci lăsați în urmă ceva ce nu vă va permite, oriunde în altă parte, să fiți ca acasă…

Pe obrajii Anei curgeau două pârăiașe de lacrimi.

― Ne vom întoarce, mamă. Nu plânge, au liniștit-o feciorii fără să dea prea mare importanță vorbelor ei de mai înainte. Ne vom întoarce și vom construi în ogradă o casă mare, unde vom trăi fericiți cu toții.

În noaptea aceea Ana iarăși a cusut.

― Ce tot coși acolo, Ană, o întrebă Călin. Culcă-te, mâine vom avea o zi grea…

― Aripi cos, Căline.

A doua zi, căsuța cu horboțică arăta tristă și părăsită.

Când află că băieții lui Călin au plecat, omului de peste drum îi săltă inima-n piept. Nu mai avea de ce să se teamă.

― O, o, o! rânji el, în sfârșit îmi voi recăpăta somnul!

Dar de unde? Ca și mai înainte – se trezea pe la un miez de noapte, îngrozit, scăldat în sudori. Iar și iar pornea să umble buimac prin castel, scotocind, controlând, numărând, blestemând pe toți și pe toate… Îi ura atât de mult pe cei ce-i părea lui că sunt mai prejos ca el… Din ăștia întâlnea la tot pasul, încât uneori plănuia să-și ia bogățiile și să plece. Undeva departe. Pe o insulă, unde nu există oameni… Știa însă că e imposibil. Paradoxal, dar anume fără de omuleții necăjiți și simpli nu ar fi putut exista nici el, căci trăia datorită urii pe care le-o purta. Era vampir. Avea nevoie de energia lor. Nu-și dădea seama că anume energia străină îi provoacă frica. O frică imensă, care îl măcina. Se gândea mereu că atâta timp cât poartă pe cap acea pălărie neagră cu borurile largi, nu-l prea paște mare primejdie. De aceea își îndesa tot mai adânc pălăria peste ochi. Noaptea însă, când rămânea de unul singur în imensa-i fortăreață, pălăria îi aluneca de pe creștet. Prin zidurile groase ale castelului, ajungeau până la el vaiete, bocete, plânsete de copii și de bătrâni necăjiți, iar dânsul nu vroia sa audă, să vadă nimic și asta îl scotea și mai tare din minți. Apoi venea visul…

Călin și Ana păreau să fie mai fericiți ca omul cu picioarele scurte. Băieții au plecat, iar Ana a rămas cu inima frântă. Pe lângă tristețea ce-i inundase sufletul, amarnic o mai durea locul de unde își smulsese aripile. Călin o vedea mereu abătută, pusă pe gânduri. Într-o zi însă, întorcându-se acasă, o găsi veselă și bine dispusă.

― Avem cumva vești de la copii? întrebă Călin mirat.

― Nu, se posomorî iarăși Ana. Nici o veste… Foarte curând însă, își recăpătă buna dispoziție.

Nu trecu mult și Ana aduse pe lume o minune de copilaș, pe care îl botezară Gheorghiță. Călin îl numea Prâslea. Prâslelul tatei. Și era Prâslelul tatei o adevărată minune.

Când i-a venit vremea de școală, l-au dat în clasa a treia, căci cei de o vârstă cu el erau prea mici pentru mintea sa. Învăța în aceeași școală unde îi învățaseră și frații.

Băiatul știa că, undeva prin lume, are niște frați și tare îi mai era dor de ei. Când încerca cineva să-l supere, își proptea piciorușele în pământ și, ca un adevărat bărbat, le striga adversarilor săi: Las-că vin ei, bădicii mei…

― Bădicii tăi? râdeau cei mai mulți, ia-ți de-o grijă. Nu mai vin. S-au prăpădit. Au fugit de sărăcie și s-au prăpădit. Nu ai tu pe nimeni…

Aici, băiatul devenea copil. Șiroaie de lacrimi îi inundau obrăjorii.

― Nu-i adevărat! le striga. Vor veni! Dacă nu vor veni singuri, îi voi aduce eu! Când voi crește!

De dorul fraților, Prâslea se așeza uneori la măsuța din umbra stejarului și începea să cânte. Învățase cântecul de la maică-sa. Cânta cu o voce atât de cristalină și de curată, încât trecătorii se opreau în loc să-l asculte. Când se sătura să cânte din gură, copilul ducea la buze un fluieraș meșterit de Călin. Din mlădița aia de soc se revărsau peste oraș sunete ce se prelungeau în sufletele oamenilor asemenea unui balsam tămăduitor.

― Sărmanul Călin, sărmana Ana, șușoteau cei de-i cunoșteau. Îl vor lua și pe ăsta străinii. Că prea frumos cântă, prea frumos…

În șușotelile lor negreșit că exista un grăunte de adevăr. De la un timp tot mai des veneau străinii să-l vadă pe Prâslea. Îl fotografiau, îl filmau. Scriau despre copilul minune dintr-o țară, hăt de la capătul pământului, prin ziarele lor.

Lucru ciudat. Călin nu se împotrivea. Își zicea omul că măcar unul din cei șase aude, citește și le spune celorlalți că acasă îi așteaptă un prâslel mititel și, ia vezi, se întorc cu toții să-l vadă…

Îi era drag Gheorghiță, dar amarnic îi mai era dor și de băieții plecați. În sufletul său se simțea vinovat. Se căznea și își zicea că poate nu a făcut totul, nu a muncit îndeajuns, odată ce i-au plecat copiii atât de departe.

Întru-una din zile, neastâmpăratul de Prâslea găsi în coarda podului câteva floricele uscate.

― Ce flori sunt astea, tată? întrebă copilul.

― Nu știu, Prâsleo, i-a răspuns Călin. Știu doar că în aceste flori stă ascuns un vis. Un vis frumos pe care îl visez ori de câte ori are să mi se întâmple ceva deosebit.

― Și l-ai visat de multe ori, tată?

― Da, copile. De exemplu înainte de a te naște tu…

Noaptea, Călin visă iarăși visul. A doua zi, când ieșea pe portiță îl zări pe vecinul de peste drum. I se păru schimbat. Aceeași pălărie pleoștită peste ochi, aceeași burtă enormă, vecinul însă tremura din toate mădularele sale.

― Ce-o fi pățit, se întrebă, Călin. O fi având omul necazuri. Dumnezeu să-l aibă în pază. Își căută de drum. Dar simți deodată că vecinul îl privește cu ură și grăbi pasul. Nu pricepea cu ce l-o fi supărat. Călin își zise că în ziua în care își visase visul nu poate să i se întâmple nimic rău. Cu toate acestea toată ziua îl măcină o neliniște neînțeleasă. Când în sfârșit i se termină ziua de lucru, Călin se grăbi acasă. Coborî la stație și, de cealaltă parte a străzii, îl observă pe Gheorghiță.

Băiatul părea agitat. Îi gesticula ceva, îi vorbea, dar din pricina huruitului de mașini nu deslușea nimic. Pe neprins de veste, copilul se desprinse de pe trotuar și traversă strada în fuga cea mare. În aceeași clipă, din poarta vecinului se smunci o mașină mare, neagră, cu sticlele fumurii. Mașina se năpusti cu o viteză nebună în direcția lui Prâslea.

― Prâslea… Prâslea, murmură Călin înțepenit de groază. Apoi, nemaijudecând, se aruncă în fața mașinii. Reuși să-l împingă pe Gheorghiță de pe partea carosabilă pe trotuar…

Când își reveni – îl întrezări pe Prâslea aplecat deasupra sa.

― Ce e, tată? De ce ai căzut? Te simți rău? îl întrebă Gheorghiță îngrijorat.

― Prâslelul tatei, puiul tatei, îl trase Călin la piept. Unde e mașina?

― Care mașină, tată? Nu a fost nici o mașină.

Călin se ridică. Privi în jur buimăcit.

― Cum adică? Mașina ce s-a repezit din poarta vecinului… Cel cu castelul de vizavi. Doamne, dacă nu mă nimeream prin preajmă, dacă nu reușeam să te împing pe trotuar…

― Tată, te-ai îmbolnăvit, îi puse mâna la frunte băiatul. Despre ce mașină vorbești? Despre care castel? Nu a fost nici o mașină. Nu mai e nici un castel. Privește! În locul castelului acum e teren liber. Un teren larg, acoperit cu iarbă mustoasă și verde.

Călin privi uluit în jur. Rămase stâlp de uimire. Pe marginea terenului despre care îi vorbise adineauri Gheorghiță se înălțau șapte mlădițe de stejar. A doua oară în viață i se păru că are halucinații.

― Și totuși a fost ceva, murmură Călin. Am văzut mașina cu ochii mei.

― Hai, tată. Ești obosit. Te-ai speriat fără de pricină.

― Dar a fost…

― Îți spun ce-a fost. Te-am observat când ai coborât din troleibuz și am alergat înaintea ta ca să-ți dau vestea cea mare. Tocmai atunci a apărut bătrânul ce stă acum uite colo, pe marginea trotuarului. Când a ajuns în dreptul meu, boșorogul a ridicat cârja și, pare-se a vrut să mă lovească. L-ai observat, te-ai repezit, i-ai smuls cârja și i-ai aruncat-o hăt cât colo. Din întâmplare i-ai atins și vârful pălăriei. Iată atunci bătrânul s-a înfuriat rău… S-a aruncat asupra ta ca un turbat. Ai vrut să te aperi, dar te-ai împiedicat și ai căzut… Cine e bătrânul, tată? Îl cunoști?

Călin în sfârșit îl observă pe cel de stătea gârbovit nu departe. Îl văzu fără de pălărie și… îl recunoscu. Era el, omul de pe pod. Nu mai avea nici o îndoială. Doar că acum îmbătrânise rău de tot.

Se apropie de bătrân și îl întrebă: Ce ți-a făcut acest copilaș, omule, de ai vrut să-l lovești?

― Eu? Am vrut să-l lovesc? Ți-o fi părut…

― Ba nu mi-a părut.

― Da! strigă celălalt deodată. Am vrut să-l lovesc! Ca să nu mai traverseze niciodată la verde…

― La verde? se miră Călin. Păi, ești nebun, omule. Apoi nu mai zise nimic. Îl văzu pe bătrân atât de nenorocit încât i se făcu milă. Ridică pălăria și toiagul și i le întinse:

― Ia-le și hai să te ajut.

― Tu? făcu ochii cât cepele moșul. Să mă ajuți? Crezi că nu mi-am amintit? urlă el deodată. Ani la rând am presimțit că nenorocirea îmi va veni de la tine și de la plozii tăi! Și iată că presimțirile mele s-au adeverit. Atâta timp nu am știut că ești cel de pe pod… Acuma știu… M-ai nenorocit…

― Dar ce ți-am făcut, omule? Zău, nu pricep?

― Ce mi-ai făcut? Mai întrebi? Privește! Nu mai am nimic. Mi-ați luat totul…

― Vino-ți în fire, omule! Nu ți-am luat nici un capăt de ață.

― Ba mi-ai luat. Ceea ce am avut eu, tu și țâncii tăi nici în vis n-ați visat. Crima cea mare a voastră e că mi-ai dat jos pălăria. Odată cu pălăria au dispărut și celelalte. Te-ai răzbunat… Pentru atunci, pe pod. Ești mulțumit?

― Nu știu dacă sunt mulțumit, sunt însă convins că aiurești. Te văd bătrân, nenorocit și vreau să te ajut.

― Doamne! Doamne! urlă bătrânul. Uită-te la el! E total imbecil! Ține una și bună: să te ajut, să te ajut… Nu am nevoie de ajutorul vostru! Chiar nu înțelegi? Cei de-alde mine nu se dau bătuți atât de ușor! Noi vom fi întotdeauna! Pretutindeni! Cu voia sau fără de voia celor de-alde tine… Alta e problema mea, o lăsă un pic mai moale, la un moment dat, moșul… Ascultă… Vrei să-ți povestesc?

― Ce să-mi povestești, omule? Lasă-mă în pace. Mă grăbesc… Mă așteaptă copilul.

― Doar câteva vorbe, îl imploră fostul vecin pe Călin. Te rog! Fii om! Ascultă-mă…

― Bine, zi…

― Știi, începu bătrânul privind speriat prin părți, atunci… pe pod… Mi-am strecurat și eu un buchețel în buzunar… Din acea clipă nu am mai avut liniște. Nici zi, nici noapte. Visul… Visul mă omoară. Nicidecum nu pot să scap de blestematul de vis. Spune-mi, poate cunoști vreun remediu?

― Hai, tată, hai acasă, îl tot trăgea, între timp, Gheorghiță pe Călin de mânecă. Avem o mare surpriză.

― Ce surpriză, Gheorghiță? Despre ce vorbești? Așteaptă… Bine. Hai…

― Nu știu, moșule, se adresă Călin fostului său vecin. Zău, ți-aș fi spus, dar nu știu, nu pot…

― Nu poți, îi strigă bătrânul din urmă, nu știi!? Ba le știți voi pe toate! Să fiți blestemați! Cu toții! Voi pleca de aici, dar ține minte – mă voi întoarce! Mă voi întoarce și mă voi răzbuna!

Deodată Călin se opri. În fața ochilor îi veni imaginea unui băiat bondoc cu obrajii vișinii… Era văru-său mai mare Toader. Toader se enerva foarte ușor. Țipa, bătea din piciorușe și, mereu promitea tuturor că se va răzbuna. Copiii îl porecliseră Rotofei Ivanâci, după numele unui motănaș din poveste. În copilărie – părinții lui, împreună cu el, au plecat departe. De atunci Călin nu a mai auzit nimic despre ei. Acum și-a amintit că atunci, pe pod, omul scund i s-a părut cunoscut.

― El e. Vărul meu Toader… Doamne, ce se întâmplă cu lumea asta?

Călin întoarse repede capul. Vroia să-i zică moșului că sunt veri. Vroia să-l îmbrățișeze și să-i amintească de copilărie. Dar, pe locul unde o clipă în urmă fusese bătrânul, acum nu mai era nimeni.

― Tată, hai! Iar te-ai oprit…

― Așteaptă, Gheorghiță, așteaptă…

― Tată, dar acasă avem o mare surpriză.

― Îmi vei spune pe urmă, Prâsleo. Acum să trecem mai întâi pe la biserică.

― Ce biserică, tată? Nu înțelegi…

― Ba înțeleg… Am de vorbit cu părintele Ion.

În mica bisericuță, în afară de un bătrânel în sutană, nu mai era nimeni.

― Părinte, se apropie Călin de preot. Am venit… adică aș vrea să-ți povestesc ceva. Un vis. Poate dumneata îmi vei putea tălmăci semnificația lui.

― Fiule, i-a răspuns părintele Ion. Sunt doar un simplu slujitor al bisericii. Nu știu dacă mă pricep în vise. Dar, povestește…

Călin i-a povestit. Începând cu întâmplarea de pe pod. I-a spus și despre buchetul de vise.

― Toată viața am visat un vis frumos, părinte. Niciodată nu am avut bogății și nici nu am râvnit la ele. Cea mai mare bogăție pentru mine au fost întotdeauna copiii. Dar, a continuat Călin, în vis se făcea că intru într-o casă dărăpănată pe dinafară, înăuntru casei însă, găseam bogății nemaivăzute, nemaipomenite. Și toate bogățiile din vis erau parcă, ale mele, părinte. Mi se spunea în vis că acea casă îmi era lăsată, prin moștenire, de către străbunii mei. Ce-o fi însemnând asta?

― E uluitoare povestea ta, fiule, i-a răspuns într-un târziu părintele. Un singur lucru aș putea să-ți spun. Nici o bogăție, nici o frumusețe din cele create aici pe Pământ de mâna omului, nu are atâta preț în comparație cu frumusețea și bogăția sufletului omenesc. Tot ce e frumos, e har Dumnezeiesc, fiule, și vine din sufletul omului. Sufletul e darul divin ce îl primește orișice om de la Dumnezeu, atunci când se naște. Puțini sunt cei ce părăsesc această lume cu sufletul la fel de curat ca la început. Omul, fiule, e ca o casă. Sufletul e interiorul acestei case. Depinde de fiecare dintre noi cum păstrăm curățenia lăcașului nostru sfânt… În lume sunt atâtea case părăsite, pângărite. Atâția oameni fără de suflet. Cu sufletele vândute diavolului. Oameni, ce-și amintesc de sufletele lor doar când le bate ceasul de pe urmă…

Călin și Prâslea au ieșit din biserică atunci când era deja întuneric. Înfloriseră merii și parfumul florilor îi îmbătau cu mireasma. Călin se simțea liniștit, cu sufletul împăcat.

― Hai, povestește, Prâsleo, îl îndemnă el pe băiat. Ce surpriză?

― Dar, dacă m-am răzgândit? făcu pe șmecherul Prâslea.

― Nu mă necăji…

― Tată, sări în sus copilul de bucurie, au venit!

― Cine a venit, copile? i se aprinse lui Călin inima.

― Băieții au venit, tată! Azi dimineață!

― Care băieți, Gheorghiță, nu se dumerea Călin.

― Cum care? Ai uitat? Frații mei, tată! Bădița Ștefan, bădița Radu, badea Mircea, badea Vasile, bădița Ion și badea Mihai, tată!

În noaptea aceea, băieții au stat de vorbă cu părinții lor până aproape de zori. La măsuța din umbra bătrânului stejar.

― V-a fost greu printre străini? i-a întrebat Călin pe feciorii mai mari.

― Greu, tată. Foarte greu. Dar întotdeauna, când credeam că nu mai există ieșire, apărea un bătrânel cu fața cuminte și ne întindea o mână de ajutor… Acum suntem pe picioarele noastre, acolo, departe. Am reușit. Ne-am făurit o viață frumoasă.

― Atunci, ați venit doar așa, în vizită? întrebă Călin cu tristețe în glas.

― Nu, tată, i-a răspuns Ștefan, băiatul mai mare. Am auzit despre Prâslea și am hotărât să ne întoarcem acasă. Pentru totdeauna. Ne-am dat seama că aici am lăsat ceva fără de care, oriunde în altă parte, niciodată nu ne vom putea simți pe deplin fericiți.

― Și ce ați uitat voi acasă, băieți?

― Rădăcinile, tată! Rădăcinile!