13

1

Pe dâmbul înverzit din fața zidului întunecat al codrului des de brazi, în mijlocul unui parc larg prevăzut cu arbori, se află vila Alice. De la răzorul oval, smălțuit cu mii de flori, se înălța peronul cu terasă către cele două uși batante de cristal, ale parterului. Ferestrele largi și boltite ale primului etaj privesc departe peste câmpuri, unde se zăresc acoperișurile neregulate ale caselor cu hornuri, care se înalță ca niște degete de mănușă, din care, în fiecare zi, nori de fum întunecă lumina soarelui.

Tot ceea ce se vede prin fumul negru, clădirile de cărămidă despărțite prin străzi asfaltate și dubla linie ferată, barăcile cele joase cu miile lor de muncitori care în locul aerului curat respiră numai fumul cel gros, toate acestea sunt „Întreprinderile Paragon” cunoscute ca una din cele mai mari fabrici de mașini din lume.

Și aici, sus pe colină, se află casa mândră și scăldată în lumina soarelui, în mijlocul unei pajiști vesele bătută de vânturi calde.

„Edgar Paragon“ stă scris simplu numele pe tăblița de alamă de pe unul din stâlpii zidului parcului. O poartă, cu două aripi din fier, cizelat, desparte casa de lumea înconjurătoare.

O mașină cu motorul zbârnâind se căznește din greu să urce în sus pe colină. Praful întregului dram din oraș și până aici se află pe caroserie.

Automobilul se oprește în fața porților parcului. Șoferul sare jos, deschide zelos portiera și apoi se ostenește să dea jos cufărul încătărămat în timp ce din fundul mașinii coboară călătorul cu un căscat obosit.

Ochii săi, întunecați și pătrunzători, care sunt în contrast cu paloarea bolnăvicioasă a figurii sale uscățive și lipsită de viață, se îndreptară trudiți asupra casei ai cărei pereți luminoși strălucesc printre arborii înverziți. Apoi se îndreaptă târându-și pașii nesiguri spre portal; — și totuși Robert Paragon n-are decât 24 ani. Dar viața în oraș, sau, în orice caz, ceea ce el înțelegea prin viață, a făcut ca ultimii ani să conteze pentru el dublu sau chiar triplu.

Obrajii supți, cearcănele de sub ochi, buzele decolorate vădesc aceasta într-o limbă mult prea limpede.

El apăsă odată pe butonul soneriei care e sub firmulița cu numele tatălui său, apoi se întoarse către șofer:

— Cât face?

— Șase shillingi și 3 pence, d-le Paragon, răspunse acesta care tocmai pusese în fața porții elegantul cufăr de piele.

— Bine! Robert Paragon clătină capul neglijent. Ți-i voi plăti mâine, când vei veni aici să mă iei pentru trenul de prânz.

Pe trăsăturile îngrijorate ale șoferului se așternu dezamăgirea dar nu îndrăzni să riposteze. Tăcut, se urcă în mașină, întoarse și foarte încet porni înapoi pe drumul pe care venise.

Și Robert Paragon așteptă. Nerăbdător, făcu câțiva pași.

Un om bătrân, în livrea de lacheu, veni șchiopătând pe aleea prundită a parcului.

În mână, zornăia un lanț cu chei. La privirea tânărului stăpân, trăsăturile sale se schimonosiră într-un surâs silit. Grabnic deschise poarta și apoi se trase într-o parte cu o plecăciune.

— Bună ziua, Frederic, zise Robert Paragon, ducând neglijent mâna la pălăria care era excesiv de potrivită la ton cu costumul său cenușiu de sport. Tata e acasă?

— Domnul director a plecat cu doamna...

— Hm — trebuia să fi anunțat telegrafic sosirea mea! M-am pripit să plec. Ei, nu face nimic!

Neliniștit, își mușcă buza de jos, se uită apoi brusc în obrazul servitorului întrebând cercetător:

— Ana, cel puțin, e acasă?

— D-ra Windover trebuie să fie cu siguranță în parc — la trandafiri...

— Bine. Du-mi cufărul în casă — și dacă vine tata...

— Îi voi aduce la cunoștință sosirea d-voastră domnule...

Robert Paragon clătină capul și se îndreptă spre parc. Imediat, la stânga, coti pe o alee laterală și urmă drumul drept al unei alei de pomi fructiferi și rămase o clipă pe loc, atunci când, printre pomi, întrezări licărirea unei rochii de culoare deschisă.

Prin urmare, Frederic avusese dreptate. Ana era din nou lângă trandafirii ei dragi.

El grăbi pasul și rămase nemișcat lângă fata care tocmai era ocupată să lege un svelt trandafir mareșal Niel de un țăruș.

— Bună ziua, Ana!

La acest neașteptat salut fata se întoarse. Ceva ca o spaimă secretă se oglindi în trăsăturile sale în timp ce-și lăsa ochii mari, albaștri să se odihnească cercetători asupra lui Robert. Cu un gest de vădită zăpăceală își îndepărtă părul blond ca spicul grâului de pe fruntea înaltă și albă.