Usa cu sapte broaste

1

Ultimul succes al lui Dick Martin, cunoscutul detectiv oficial din Scotland Yard, fusese arestarea lui Lew Pheeney, bănuit de părtaș la spargerea băncii din Helborough. Îl găsise într-o mică și neînsemnată cafenea din Soho.

— Ce e colonele? Care-i nemulțumirea înaltei autorități? întrebase el aproape vesel scoțându-și pălăria.

— Să mă slăbești cu Helborough. M-am lăsat de mult de-alde astea.

— Nu mai spune! Dar ce-ai făcut, de pildă, marți noaptea?

Pe chipul spărgătorului apăru un zâmbet de voie bună.

— Te-ai prăpădi de râs dacă ți-aș spune adevărul.

— Hai, s-auzim, făcu detectivul și ochii îi sclipiră de bucurie.

Lew nu răspunse numaidecât, dându-și seama că prea multă sinceritate i-ar putea fi primejdioasă.

— Am avut o însărcinare de îndeplinit, despre care nu-mi prea place să vorbesc, zise el în sfârșit. O însărcinare grozavă… dar nu ceva pentru care aș putea fi tras la răspundere, adăugă el repede.

— Și te-au plătit bine? întrebă Dick politicos, deși neîncrezător.

— Împărătește! Am primit un avans de o sută cinci­zeci de pfunzi. Da, da, cască ochii mari, domnule detectiv, și miră-te cât poftești, dar crede-mă că nu mint și nici nu exagerez. A trebuit să sparg niște broaște. Știi — asta e specialitatea mea, dar broaștele astea mi se împotriveau al dracului și locul unde m-au dus era sinistru. Dacă mi s-ar da un car cu aur n-aș mai face așa ceva. Am însă un admirabil alibi. Pot do­vedi că în noaptea de marți am fost pe la ora opt de am luat masa la cârciuma Poștei din Chichester și că la unsprezece m-am dus la culcare. Ți-aș face plăcerea din toată inima, domnule Martin — dar spre părerea mea de rău, trebuie să cauți aiurea pe spărgătorii din Helborough.

Îl ținură peste noapte pe Lew închis, pe când telefonul și telegraful era în plină activitate. Spusele lui fură confirmate și a doua zi dimineață trebuiră să-i dea drumul. Dick îl invită la masă căci între un spărgător și un detectiv nu există pică, iar inspectorul Dick Martin era tot atât de iubit de către pun­gași ca și de colegii lui din Scotland Yard.

— Îmi pare rău, domnule Martin, dar nu-ți pot satisface curiozitatea, zise Lew bine dispus. Zi-mi cum oi vrea că nu mă supăr. Mi s-a plătit peșin o sută cincizeci de pfunzi și mi s-ar fi dat o mie dacă izbu­team. Nu-ți mai sparge degeaba capul că tot n-ai să ghicești despre ce e vorba.

Dick îl privea țintă.

— Ascultă, Lew. Văd eu bine că-ți vine greu să-ți ții limba. Hai, ușurează-ți inima.

Dar Lew clătină capul.

— Dacă ar fi să spun tot ce știu aș băga pe cineva în belea nu-mi stă în obicei.

— N-ai decât să nu-i spui numele și nici amănun­tele. Povestește-mi ce s-a întâmplat, făcu detectivul curios.

Lew dete pe gât ceașca de cafea fierbinte și se șterse pe gură.

— Nu-l cunoșteam pe omul care mi-a dat însărci­narea, adică nu personal, dar auzisem de el. Stătuse cândva vreo câteva luni la răcoare. Într-o noapte veni la mine și mă duse la el acasă — brr! o adevărată vizuină de tâlhari. — Se cutremură când își aduse aminte. — Să știi de la mine, Martin: un hoț e oare­cum om cinstit, lucrează pe față. El pune la bătaie libertatea lui și adversarul lui e poliția. Îl prinde, îl bagă la răcoare, își face osânda și n-are cu nimeni nimic. Sunt însă crime care nu stau în paragrafe și murdării care fac să i se întoarcă mațele unui pungaș de treabă. Când individul a venit să-mi facă propune­rea, am crezut la început că vrea să râdă de mine. Dar când am văzut că nu glumește, îmi venea s-o iau la fugă. Sunt însă din fire curios și, după ce-am chibzuit bine, am primit. Te rog să nu uiți că nu era vorba de o crimă, voia numai să descuie ceva ca să afle un anumit lucru. O să-și trudească el mult și bine creierii fiindcă broaștele, acelea nu le poate descuia ori sparge cineva.

— Broaște? Ce fel de broaște? întrebă încor­dat Dick.

Dar Pheeney clătină capul și schimbă vorba. Zise că vrea să-și schimbe felul de viață și „să pără­sească și el serviciul”. Avea un frate arhitect dincolo de Ocean și are de gând să se ducă și el acolo și să se apuce de muncă cinstită.

Dick își luă rămas bun și porni spre Scotland Yard ca să-și dea raportul superiorilor săi după cum făcea întotdeauna, dar de astă dată pentru cea din urmă oară.

Inspectorul Sneed, ridică ochii și-l întrebă:

— Așadar e adevărat! Dai cu piciorul unei pro­fesiuni atât de bune, să-ți cumperi o casă la țară și să te simți foarte fericit când o să oferi brațul unei prințese ca s-o conduci la masă. Halal de-așa viață! Să-ți fie de bine, încheie el imputările.

Dick Martin rânji. În adâncul sufletului îi părea rău că-și înaintase demisia.

— Ce mult schimbă averea pe om, urmă căpi­tanul Sneed cu melancolie. Eu, de pildă, dacă ar fi să moștenesc ceva milioane, n-aș mai face nimic.

— Lasă că nici așa nu te prea prăpădești cu firea, răspunse Dick zâmbind.

— Insulta superiorului! murmură Sneed. Bagă de seamă că faci încă parte din Statul Major. Zi-mi „Sir” și fii, rogu-te, mai respectuos cu mine. Eu nu sunt leneș, numai nițel cam letargic și letargia e o boală ca și obezitatea.

— Atunci ești gras fiindcă ești leneș și leneș fiindcă ești gras — asta e.

Căpitanul Sneed își mângâie îngândurat bărbia. Era voinic ca un taur dar fără puteri ca un copil. Oftă adânc, cotrobăi într-un coș și scoase o hârtie albastră.

— Nu te crede așa de grozav. Până acum ești încă sclavul meu. Du-te deci la biblioteca Bellingham și lămurește afacerea asta. Cică s-ar fi furat niște cărți din bibliotecă.

Subinspectorul Martin păru nemulțumit de în­sărcinarea dată.

— Recunosc că nu poți culege lauri de pe urma ei, urmă inspectorul zâmbind bucuros. Cleptomania e pentru detectivi ceea ce e ștersul prafului pentru o gospodină. O să-ți mai taie nițel nasul ca să nu te mai crezi atât și foarte bine o să fie.

Dick, poreclit Slick, ieși pe ușă cu ochii în jos, gândindu-se că scurta dar strălucita carieră pe care o făcuse în poliție era ca și sfârșită. Era specialist în descoperirea pungașilor și cel mai bun copoi pe care-l avusese Scotland Yard. Sneed spusese adeseori des­pre el că era făcut pentru pungaș, ceea ce era un com­pliment pentru detectiv.

Dick Martin venise din Canada unde tatăl său fusese directorul unei închisori. Acesta nu se prea sinchisise de feciorul lui, după cum nu se sinchisea nici de condamnați. Petre du Bois, un osândit pe viață, îl învățase cum să deschidă cu un cârlig îndoit la vârf, orice ușă. Un alt pușcăriaș îl învățase cum să măsluiască bine cărțile. Și, de n-ar fi fost o fire cinstită din născare, ar fi ieșit un pungaș renumit.

— Lăsați-l în pace. Nu strică să învețe meseria de pungaș, zisese colonelul Martin, tatăl lui, la obser­vațiile rudelor. O să-i prindă bine mai târziu când o intra în poliție și învață meseria pe gratis.

Înalt și falnic ca un stejar, sănătos la trup și suflet, îndreptățea pe deplin speranțele tatălui său. Răz­boiul îl adusese la Londra și intrase în poliție unde își câștigă repede simpatia și admirația superiorilor.

— Ei, Martin! Zi, ne părăsești, adevărat e? Păcat! Și ce ai de gând să faci? îl întrebă un coleg întâlnindu-l pe scară.

Dick dădu din umeri. Nu știa încă nici el de ce să se apuce.

— Ei, drace! Bine că-mi adusei aminte. Cunoști pe un avocat Hawelock?

Dick clătină capul negativ.

— Un avocat foarte bun. O să-i găsești adresa în cartea telefonică. Tocmai mă întreba deunăzi dacă nu știu un detectiv de încredere.

— Și la ce-i trebuie detectivul?

— Nu știu. Du-te de vezi. Mi se pare că e vorba de supravegherea unui client care i se pare suspect.