Trisorul

1

Trăiau cîndva un antrenor neînsemnat de cai de curse și un jocheu care ajunseseră într-o mare încurcătură. Un alt personaj implicat în istoria asta era un agent de pariuri cu o reputație dubioasă. Scandalul s-a iscat în jurul unui cal, numit Ectis, favoritul cupei Royal Hunt. Atît jocheul cît și antrenorul erau deja suspectați; erau pe punctul de a primi avertisment și de a fi excluși de la curse așa încît nu-și mai puteau permite nici un risc.

Disputa era dacă să mențină calul în starea în care se găsea și să-l antreneze ca de obicei, sau, cum sugera jocheul, să elimine orice risc printr-o doză mică de drog dată calului înainte de cursă. Amîndoi se puteau aștepta la complicații și neplăceri; dacă lăsau în pace calul, jo­cheul ar fi fost cel învinuit, iar dacă administratorii ar fi bănuit că animalul fusese „doftoricit” și era verificat, antrenorul ar fi fost, mai mult ca sigur, îndepărtat de la curse cu violență.

În cele din urmă, antrenorul și-a ales propria va­riantă. Ectis urma să fie scos în cursă „descoperit”. Agen­tul de pariuri care le făcea jocul a făcut publicitate calu­lui aducîndu-l din situația de favorit în poziția a doua, a treia, apoi a fost lăsat în voia sorții pînă cînd a ajuns la cota 100 la 6.

— Nu mai înțeleg nimic, îi spuse antrenorul proprie­tarului cu o zi înaintea cursei. Calului nu i-a mers mai bine nicicînd d-le Braid.

Dl Braid trăgea îngîndurat dintr-un trabuc și ochii lui negri îl fixau pe antrenorul cel scund cu chip zbîrcit. Era nou „în horă” — cel puțin în Anglia — un om co­mod, docil și foarte bogat. Nu avea amici printre cei de la curse și oamenii experimentați în acest domeniu îi ur­măreau cu multă curiozitate figura suplă cu păr negru, încărunțit pe alocuri și cu o față prelungă, palidă. Fără să îl compătimească, aceștia își exprimau regretul că o „moacă” atît de valoroasă a căzut pe mîinile lui Lingford, antrenorul, și ale inconștientului său partener Joe Brille, jocheul.

Dar Braid nu avea nici un motiv aparent să-și plîngă de milă. Avea o căsuță drăguță la Ascot unde locuia singur chiar și în timpul săptămînii, dar se simțea bine în singurătate. Îl puteai vedea în anumite societăți fumîndu-și distant țigara, privind în gol. El paria rar și pe sume modeste; nu-l contrazicea pe antrenor și nu îl ur­mărea pe jocheu. Aveai impresia că era sătul de cursele de cai.

— Probabil, spuse el tărăgănat cînd antrenorul ter­mină, probabil agenții își închipuie altceva.

— Așa-i, d-le — ei cred că Denford Boy este o cer­titudine.

Lingford regreta chiar că nu-l putea conduce pe Ectis spre victorie — ar fi făcut o avere. Dar el îi datora o groază de bani agentului care publicita calul și ar fi însemnat ca acesta să piardă mai mult de două mii.

Cu o oră înainte da începerea alergării în cupa Royal Hunt, Anthony Braid îl luă deoparte pe antreno­rul său.

— Calului meu i-a cam scăzut cota, remarcă el.

Lingford observase și el acest lucru.

— Da, domnule — cineva a pariat pe el în tot ținutul.

Și pe Lingford îl deranja „chestia” asta deoarece în dimineața aceea agentul de pariuri implicat îl acuzase de înșelătorie,

— Da, zise Tony Braid, cu vocea lui gravă. Eu am pariat pe el prin toată țara! Sînt pe punctul de a cîștiga treizeci da mii de lire.

— Chiar, domnule?

Antrenorul se simți ușurat. La început crezuse că era vorba de un complice de-al lui Brille și că jocheul îl înșelase și pe el.

— Ei bine, veți avea răsplata banilor cheltuiți. Brille zice că...

— Nu mă interesează ce zice Brille, spuse proprieta­rul încet. Nu el va alerga. Am adus un jocheu din Franța! Și, domnule Lingford, mi-am schimbat și antrenorul. Per­sonal i-am predat calul domnului Sandford de vreo oră și dacă te apropii de el, te dau pe mîna administratorilor. Pot să-ți dau un ultim sfat?

Uimit, antrenorul nu reuși să-i dea răspuns.

— Sfaturile mele, spuse Anthony Braid, sînt de fapt două. Unu: du-te în arenă și pariază pe Ectis. Vei cîștiga destul ca să-ți ajungă tot restul vieții, deoarece nu cred că vei mai antrena vreun cal vreodată, și doi: să nu încerci niciodată să-i înșeli pe cei „licențiați” la bursa din Johannesburg. La revedere!

Ectis cîștigă cu trei lungimi, iar dl. Anthony Braid dobîndi un nou pseudonim în rîndul gloatei rău famate de la curse. El care fusese cunoscut drept „Tipul” și „Figura” (nume de altfel sinonime) va fi numit „Trișorul”. Și numele ăsta îi venea ca turnat. El îi fusese aruncat într-o zi, în biroul său din City, cînd reușise să-l „prindă” pe Aaron Trosky, de la Societatea pe Acțiuni Trosky cu considerabila sumă de cincizeci de mii. Nu e mai puțin adevărat că și Trosky, în virtutea credulității lui naive, încercase să-l „prindă” pe dl. Anthony Braid cu o sumă mai mare, într-o afacere de drepturi în exploatarea mi­nieră, dar asta nu avea nici o importanță.

— Ești un Trișor, nimic altceva, hohoti Aaron cu vocea sugrumată. Așa ți se spune și asta ești!

— Ieși și închide ușa, îi zise Anthony.

Nepotolit după experiența lui Trosky, un oarecare Felix Fenervy îi făcu Trișorului o propunere în domeniul ex­ploatării platinei. Se credea foarte isteț. Anthony examină hărțile, citi raportul destul de incomplet ce fusese întoc­mit de inginerii firmei (ei nu ar fi putut să-l înșele nici măcar pe un funcționăraș de pe strada Commissioner) și îl invită pe domnul Fenervy la masă. Anthony avea și el o propunere în afacerea cu platina, o fîșie de pămînt secătuit din Rhodesia de Nord. De ce să nu unim cele două teritorii și să formăm trustul „Consolidated Platinum”, sugeră blajin Tony. Vom obține astfel profit integral din ambele fundații. Ideea îl înfierbîntă pe Fenervy. Dimineața următoare îi plăti „victimei” sale suma de douăzeci și trei de mii de lire direct în bancă, fiind sigur că va scoate bani buni.

Acestea se puteau spune despre Anthony Braid, omul a cărui bogăție nu o putea evalua nimeni în afară de bancherul lui, pînă în dimineața în care veni în vizită la cel ce avea să-i închidă ușa în nas; cel pe care Anthony îl iubea, dar care nu ținea la el, ba dimpotrivă, prezența lui îl irita. Faptul că Tony Braid îl plăcea sau nu pe Lordul Frensham era mai puțin important, oricum sentiinentele lui se îndreptau spre un alt membru al familiei. Lipsa de bunăvoință a Lordului Frensham sau ura lui Julian Reef îl lăsau total indiferent.

— Anthony Braid, domnule, îl anunță majordomul.

Lordul Frensham se rezemă de spătarul fotoliului masiv, din spatele biroului său, își trecu degetele tremurînde prin părul bogat, cenușiu și se încruntă.